"Would You Care For a Cup of Tea?"


După niște humus cu moutabal și tabouleh, se cere un ceai.
Da! Altul față de litrul mentolat băut cu fetele la starbuck's.
Abia mi-am culcat copilul și m-am cocoțat în vârful patului.
Buricele degetelor încep să mă mănânce. Tendențios... și mi-am amintit că am un blog.

Noaptea trecută m-am visat într-o rochie spectaculos de pornografică, Haya Al Houti.
Și-o adoram.
De la o vreme am vise, cel puțin, ciudate.
Eram pe Coasta de Azur, la volanul unui Simca Comete, de culoarea untului.
Monaco și în dreapta mea, Jean Dujardin. Je suis malade!
Da, iubesc rochiile Hayei. 
Nu, nu conduc și nici nu cred c-am să conduc vreodată.
Nu, nu mă dau în vânt după Jean Dujardin și nici nu cred că am s-o fac vreodată.
Fanteziile mele din ultima vreme îl includ pe Barry Sloane și accentul lui devastator de english.




















Sunt dependentă. Dependentă de vise.
În ele, evadez.
Acum câteva seri am visat un copil. Un copil frumos și blond.
Acum vreo două săptămâni am visat un dor! Un dor mai vechi, mut și surd. Nevăzut și neîntâlnit.

M-am împrietenit cu rutina și cumva, am ajuns să ținem atât de tare una la cealaltă, încât ne împărtășim secrete.
Este o chestie din specia aia rară, bazată pe dragoste și respect reciproc.
Suntem ca două boabe-ntr-o păstaie.
Mergem la aceeași sală, frecventăm împreună (de cel puțin două ori pe săptămână) aceeași plază și ajungem zilnic în aceeași băneasă. Bem aceleași ceaiuri mentolate, ne lăsăm cuminți pradă, aceleiași plăcinte cu mure și înghețată și savurăm cu evlavie aceleași mâncăruri libaneze. Nimic nou.

Pe lângă "The Wolf Of Wall Street", am văzut, recent, încă trei filme bune: "Blue is the Warmest Color", "Blue Jasmine" și "How I Live Now". 
Ce mă obsedează acum, în materie de muzică? Weeknd și Phaeleh.


love story (17th scene)

"m-am trântit în pat, dar m-am topit printre cearșafuri și perne,

m-am scurs pe tot parchetul și m-am făcut lac până la picioarele respirânde ale șezlongului din balcon.

m-am prelins pe pereții ivorii ai clădirii și m-am împrăștiat în tot orașul.
m-am trezit desculță pe stânca noastră,
acolo, sub aceeași umbrelă..."

SEND



Mail stupid. Era prea târziu acum, îl trimisese deja!
Un zgomot aproape apocaliptic a făcut-o să tresară.
Totul începuse să se cutremure.
Cărțile cădeau din rafturi.
Cafeaua se vărsa din ceașcă și toate cuvintele răsturnate din cărți pluteau.
Își agramau literele și formau alte cuvinte.
Triste. Urâte. Negre.
Pereții crăpau și scuipau varul alb în toate direcțiile.
Păpușa japoneză din cermică și sticlele de parfum zăceau asasinate pe parchet.
Toate personajele din poze se volatilizau până ce rămâneau doar hârtii lucioase și goale.
Iar șiragul de mărgele roșii, sângera bilă cu bilă.
Toți macii muriseră.
"Este doar un glob de păpădie care s-a lovit de fereastră" i-a spus el.

3 ANI MAI TÂRZIU

INBOX

A avut o tresărire ciudată, ca atunci când regăsești o poză sepia, fără colțuri, cu bunica bunicii tale din 1888, de pe vremea când fotografierea era un procedeu complex.
Un mail de acum 3 ani?
L-a șters cu un singur click, fără să-l citească.
S-a așezat la fereastră cu toate planetele gravitând în jurul lui.
Două rezervoare de revelator curgeau peste mințile lui, developând colecția de negative "untitled"
Rămăsese în el o fotografie cu ea din trecut, așa cum era în noaptea aceea, în lumina absurdă a veiozei, speriată de-un cutremur.
Când îi dispăruseră toate culorile și-i rămăsese doar coraiul artificial de pe unghii.
Iar el citea în fumul scrisorilor scrise și arse de ea.
Un amestec de mentă, fasciculi portocalii și pepene galben.

Era un gând acru.
A vrut să citească mailul.
Însă dăduse empty trash.

Mă gândeam așa...

... cum ar fi dacă nimeni pe acest pământ nu ar mai fi capabil să mintă!
Ca-n The Invention Of Lying!
Aș vrea să trăiesc pentru o zi într-un loc în care nimeni să nu știe ce-i minciuna!
Într-o lume în care minciuna să nu se fi inventat!
Să mă scald în replicile dure, acide și amuzante persistente și în film...


Update:
- acum citesc trilogia erotica 50 shades of Grey, dupa ce-am terminat exceptionalul White Tiger, al lui Aravind Adiga.
- am văzut recent 3 filme bune: To Rome With Love, The Words și Sleep Tight.
- sunt ahtiată după show-ul Tv A Haunting și după serialul Revenge.
- ador aroma exotico-erotică de mandarină cu suc de mango a lui Kenzo Jungle Elephant și delicatețea Lancome-ului, La Vie Est Belle!
- mă dau în vânt după Lana Del Rey, Adam Levine, Asaf Avidan, Florence and The Machines, Norah Jones (as allways) și a ei Happy Pills, Paloma Faith și, evident, The Cure!  Aaaaa... și-mi plac rău copiii ăștia de la Operator Please!


Hmmmmm.... cam atât, nu?

no light, no light

Am pledat pentru fericire. Starea pe care ți-o induce vocea solistului de la Radiohead pe o instumentală de Telepopmusik. High! Delir și pace.

Senzația vederii unei rochii couture Emeryc Francois. Să o îmbraci și să faci dragoste în ea. Sălbatic, până o transformi în fâșii. Până buzele-ți crapă și coapsele-ți pocnesc de extaz.

Am pledat pentru un loc al meu. Numai al meu și-al fanteziilor mele bolnave. Un loc în care să devin o Lolită transparentă... adorată și adulată.

Un loc ce se scaldă într-o mare de maci roșii, respirânzi! În care epiderma mea e invadată de senzații divine și lumini colorate. Un loc în care, prin venele mele pulsează sirop de mentă sau brandy.

Am pledat pentru experiențe unice. Trăiri care să mă ardă precum o văpaie de băț de chibrit rahitic.  Am pledat pentru satisfacția cărnii în antiteză cu cea spirituală. Printre arome de mir și feromoni. Pentru că așa se întâmplă de fiecare dată când cealaltă "eu" vrea să spună ceva.

Zău dacă nu m-aș muta într-o ceainărie...


eseu despre couture...



Azi dimineață m-am supărat teribil pe rădăcinile nevopsite. Îmi stăteau pe creier. Practic, îmi stăteau! Lipsa calciului din unghii îmi leza retina și îi dădea de furcă ojei mele obosite...

Am visat frumos. Îl întâlneam pe Jean-Paul Gaultier și mă dojeneam că nu știu franceza, iar engleza lui era atât de ciudată, încât nu înțelegeam o boabă. Îi admiram colecția, pe acorduri de "Back To Black", urmărind modelele ce-o întruchipau pe Amy Winehouse. Toate defilau în cei mai sexy pants, îmbrăcate-n misterul voalurilor negre. Nu am avut nevoie de ceas!

Timpul s-a oprit pe un catwalk în doliu, cu urme de ruj roșu și tuș de pleoape.
Era visul meu măreț.


Probabil că așa se explică nemulțumirea amarnică pe care-am simțit-o când m-am trezit și m-am privit în oglindă.
Trebuie să mă vopsesc curând, să mă tund și nu mai știu ce...
Am o criză de identitate! Trec printr-o perioadă derizorie.
Ticsită cu zâmbete adorabile, însă derizorie.
Ce fac?

Sunt așa de departe de Gaultier. O să mă apuc de învățat franceza!
Printre stropi sidefii de glam și șoapte amețite de couture, trebuie să prelevez parfumuri. Parfumuri noi, disctinte.
Și să dansez pe "Moves like Jagger" cu solistul de la Maroon 5. Doamne, cât de frumos!
Da! Solistul!


eseu despre zăpadă...

the_dead_girl_epilogue_part_ii_by_vikkigothangel-d3l2a7n photo the_dead_girl_epilogue_part_ii_by_vikkigothangel-d3l2a7n.jpg
M-am întrebat deseori ce aș face dacă aș putea să iau 10 minute de pauză de gândit?
Ce aș face în alea 10 minute?
Aș fugi departe? M-aș arunca în gol? M-aș evapora?
Aș trăi o senzație de bine precum cea dată de amfetamine?

Într-o zi, aș vrea să mă pot opri din gândit măcar pentru 10 minute.
Într-o zi, aș vrea să nu mai am asteptări atât de mari, ca să pot avea dezamagiri mai mici.
Într-o zi, aș vrea să o pot lua de la capăt, ca să mă remodelez… să-mi fie mai ușor să fiu eu.
Într-o zi, aș vrea să râd până o să mă doară stomacul.
Într-o zi, aș vrea să fac un “trade” cinstit. Să schimb lucrurile pe care le fac, cu cele pe care le ignor.
Într-o zi, aș vrea să-mi mai dau o șansă.

Într-o zi, aș vrea să nu mai fiu atât de dependentă de tot ceea nu pot avea vreodată!
Într-o zi, poate voi reuși să-mi scot inima din piept, să o scutur puțin, să o cert și ea să-mi răspundă.
Și-apoi să o așez la loc, ca nouă!
într-o zi, aș vrea să trăiesc.

ce urzesc...

Deci... da! N-am mai scris de multă vreme.
Nu că ar intra cineva ca să simtă diferența.
Cât pentru ochii mei obosiți care vor să se desfete (din când în când) cu extravaganțele pe care le freamăt.
(Acum, Andi a pornit camera de la telefon și își filmează nările furibunde).

Deci... da! Mi-e mai greu să scriu, să meditez, să gust un ceai cu toate papilele. Mi-e mulllllt mai greu să fac ORICE. Mai ales acum, când Andi al meu se află la etapa "plonje în cap din orice pat"!

Printre "ta-ta-ta"-urile lui melodioase (căci de "ma-ma-ma" nu poate fi vorba), mă străduiesc să-i banez degetele de la butonul de shut-down al laptopului și să termin - măcar - acest amărât de post. Așa, lamentabil cum este el!

Mă lupt, promit și încerc să mă țin de (probabil) unica rezoluție pentru 2012. Să scriu din nou. Pe blog, adică! Subiectele restante mi s-au încununat în păr și trebuie să pun la cale o strategie prin care să le atac în cel mai calculat și elaborat mod posibil. Căci viața cu puiul meu de ren îmi poate da (extrem de ușor) toate planurile pente cap. Așadar, o să revin cu:

- Un Jurnal de mămică! (cu evoluția lui Andi în poze și pe etape. Evident, reiau și din urmă)
- Poveștile mele uzuale (ce filme am mai văzut, ce cărți am mai citit, ce mâncăruri am mai gustat, prin ce locuri am mai umblat... despre viață în general.)
- Love Stories, alte fantasmagorii și "imaginațiuni" de-ale mele!

Sper să-mi iasă.
Cheers!

eseu despre luciditate...

Azi a picurat ușor. Aproape silențios. Și încă picură. Aproximativ frumos. Ploaia a lăsat în urma ei o boare cu iz de salcie și iasomie, un aer pe care îmi vine să-l respir eu tot. O briză, de care plămânii mei nu se mai satură și care, în combinație cu mirosul de lapte praf, mă face să mă simt într-o realitate unică. Nemaisimțită până acum. E un miros nou, pe care nările mele adormite îl sorb cu nesaț!

Întotdeauna am iubit ploaia. Deasă și rece. Rară și caldă. Rapidă și zgomotoasă. Indiferent de felul ei, am adorat-o! M-am imaginat dansând în ploaie de atâtea ori, însă nu am făcut-o niciodată. Îmi lipsește doza de nebunie. Locura. Poate că e vremea s-o fac. Lumea de la balcoane poate să se uite, căci o să vină o vreme în care n-o să-mi mai pese.

Daniel urăște ploaia. De când îl știu, fuge și de cel mai mic strop. De parcă ploaia l-ar arde precum acidul sulfuric. Eu o iubesc, da! Am impresia că spală lumea de gri, de griji, de ceața de pe ochi și acrul de pe zâmbete, de praful din suflet și ura din vene. Ploaia spală asfaltul de amprentele pașilor rătăciți și palmele împiedicaților. Curăță zidurile de secrete murdare. Ploaia purifică. De asta am nevoie, să fiu purificată, ca să merit să țin în brațe această minune!

my precioussssss


Respir frenetic gura asta de aer proaspăt și rece care se numește „copil” și realizez că nimic nu are gustul mai bun...
Nici măcar sosul gorgonzola sau tarta cu struguri!
Am tăcut atâta vreme ca să am timp să-l iubesc!
Să-l ating.
Să-l miros.
Să-l văd.
Să-i conturez și să-i adulmec fiecare trăsătură.

Vineri, 13 (mai 2011) s-a născut Andi.
Andi Teodor.

Cineva drag mie spune că nimic nu e întâmplător.
A venit mai devreme. Nu cu mult.
În acea seară l-am rugat să apară mai repede.
Ardeam de nerăbdare să-l cunosc.
Este - incontestabil - cel mai frumos "lucru" pe care l-am făcut vreodată.
În rest, toată existența mea e inutilă.
Fără doar și poate...
Toate dramele și iubirile mele.
Toate temerile și toți demonii.
Și da! Dragostea mea pentru el este instinctuală, necondiționată și pentru totdeauna.

Nu știu cum să-l definesc.
Și totuși, într-un timp atât de scurt și-a conturat o personalitate a lui.
Pe alocuri, comică.
E precum o matrioșkă, în interiorul interiorului lui descopăr în fiecare zi ceva mai mic, mai minunat, perfect!

Iubește muzica fado.
Ascultăm împreună The Cure și Guano Apes.
Tace și mărește ochii când o ascultă pe Lhasa de Sela.
Dansăm pe Sade.
Adoarme fabulos de dulce pe Mozart.
Are fălci incredibil de pufoase și este îndrăgostit aproape obsesiv de suzetă.
Este fascinat de balansoarul lui cu pești și dă din picioare mai vârtos ca un freestyler.
Are cei mai frumoși ochi pe care i-am văzut vreodată.
Are un zâmbet delicios și scoate niște sunete demențiale (atunci când nu plânge).
Avem atâtea locuri frumoase de văzut împreună...
O lume întreagă ne așteaptă!

P.S. Mai jos, 3 rânduri de poze de la botezul îngerașului meu!
Mulțumim, pe această cale, unui fotograf desăvârșit - Cristi Neacșa

waiting for the kids...

a certain kid :)

MGMT - Kids

23 ianuarie 2014

"Would You Care For a Cup of Tea?"


După niște humus cu moutabal și tabouleh, se cere un ceai.
Da! Altul față de litrul mentolat băut cu fetele la starbuck's.
Abia mi-am culcat copilul și m-am cocoțat în vârful patului.
Buricele degetelor încep să mă mănânce. Tendențios... și mi-am amintit că am un blog.

Noaptea trecută m-am visat într-o rochie spectaculos de pornografică, Haya Al Houti.
Și-o adoram.
De la o vreme am vise, cel puțin, ciudate.
Eram pe Coasta de Azur, la volanul unui Simca Comete, de culoarea untului.
Monaco și în dreapta mea, Jean Dujardin. Je suis malade!
Da, iubesc rochiile Hayei. 
Nu, nu conduc și nici nu cred c-am să conduc vreodată.
Nu, nu mă dau în vânt după Jean Dujardin și nici nu cred că am s-o fac vreodată.
Fanteziile mele din ultima vreme îl includ pe Barry Sloane și accentul lui devastator de english.




















Sunt dependentă. Dependentă de vise.
În ele, evadez.
Acum câteva seri am visat un copil. Un copil frumos și blond.
Acum vreo două săptămâni am visat un dor! Un dor mai vechi, mut și surd. Nevăzut și neîntâlnit.

M-am împrietenit cu rutina și cumva, am ajuns să ținem atât de tare una la cealaltă, încât ne împărtășim secrete.
Este o chestie din specia aia rară, bazată pe dragoste și respect reciproc.
Suntem ca două boabe-ntr-o păstaie.
Mergem la aceeași sală, frecventăm împreună (de cel puțin două ori pe săptămână) aceeași plază și ajungem zilnic în aceeași băneasă. Bem aceleași ceaiuri mentolate, ne lăsăm cuminți pradă, aceleiași plăcinte cu mure și înghețată și savurăm cu evlavie aceleași mâncăruri libaneze. Nimic nou.

Pe lângă "The Wolf Of Wall Street", am văzut, recent, încă trei filme bune: "Blue is the Warmest Color", "Blue Jasmine" și "How I Live Now". 
Ce mă obsedează acum, în materie de muzică? Weeknd și Phaeleh.


7 aprilie 2013

love story (17th scene)

"m-am trântit în pat, dar m-am topit printre cearșafuri și perne,

m-am scurs pe tot parchetul și m-am făcut lac până la picioarele respirânde ale șezlongului din balcon.

m-am prelins pe pereții ivorii ai clădirii și m-am împrăștiat în tot orașul.
m-am trezit desculță pe stânca noastră,
acolo, sub aceeași umbrelă..."

SEND



Mail stupid. Era prea târziu acum, îl trimisese deja!
Un zgomot aproape apocaliptic a făcut-o să tresară.
Totul începuse să se cutremure.
Cărțile cădeau din rafturi.
Cafeaua se vărsa din ceașcă și toate cuvintele răsturnate din cărți pluteau.
Își agramau literele și formau alte cuvinte.
Triste. Urâte. Negre.
Pereții crăpau și scuipau varul alb în toate direcțiile.
Păpușa japoneză din cermică și sticlele de parfum zăceau asasinate pe parchet.
Toate personajele din poze se volatilizau până ce rămâneau doar hârtii lucioase și goale.
Iar șiragul de mărgele roșii, sângera bilă cu bilă.
Toți macii muriseră.
"Este doar un glob de păpădie care s-a lovit de fereastră" i-a spus el.

3 ANI MAI TÂRZIU

INBOX

A avut o tresărire ciudată, ca atunci când regăsești o poză sepia, fără colțuri, cu bunica bunicii tale din 1888, de pe vremea când fotografierea era un procedeu complex.
Un mail de acum 3 ani?
L-a șters cu un singur click, fără să-l citească.
S-a așezat la fereastră cu toate planetele gravitând în jurul lui.
Două rezervoare de revelator curgeau peste mințile lui, developând colecția de negative "untitled"
Rămăsese în el o fotografie cu ea din trecut, așa cum era în noaptea aceea, în lumina absurdă a veiozei, speriată de-un cutremur.
Când îi dispăruseră toate culorile și-i rămăsese doar coraiul artificial de pe unghii.
Iar el citea în fumul scrisorilor scrise și arse de ea.
Un amestec de mentă, fasciculi portocalii și pepene galben.

Era un gând acru.
A vrut să citească mailul.
Însă dăduse empty trash.

14 ianuarie 2013

Mă gândeam așa...

... cum ar fi dacă nimeni pe acest pământ nu ar mai fi capabil să mintă!
Ca-n The Invention Of Lying!
Aș vrea să trăiesc pentru o zi într-un loc în care nimeni să nu știe ce-i minciuna!
Într-o lume în care minciuna să nu se fi inventat!
Să mă scald în replicile dure, acide și amuzante persistente și în film...


Update:
- acum citesc trilogia erotica 50 shades of Grey, dupa ce-am terminat exceptionalul White Tiger, al lui Aravind Adiga.
- am văzut recent 3 filme bune: To Rome With Love, The Words și Sleep Tight.
- sunt ahtiată după show-ul Tv A Haunting și după serialul Revenge.
- ador aroma exotico-erotică de mandarină cu suc de mango a lui Kenzo Jungle Elephant și delicatețea Lancome-ului, La Vie Est Belle!
- mă dau în vânt după Lana Del Rey, Adam Levine, Asaf Avidan, Florence and The Machines, Norah Jones (as allways) și a ei Happy Pills, Paloma Faith și, evident, The Cure!  Aaaaa... și-mi plac rău copiii ăștia de la Operator Please!


Hmmmmm.... cam atât, nu?

27 iunie 2012

no light, no light

Am pledat pentru fericire. Starea pe care ți-o induce vocea solistului de la Radiohead pe o instumentală de Telepopmusik. High! Delir și pace.

Senzația vederii unei rochii couture Emeryc Francois. Să o îmbraci și să faci dragoste în ea. Sălbatic, până o transformi în fâșii. Până buzele-ți crapă și coapsele-ți pocnesc de extaz.

Am pledat pentru un loc al meu. Numai al meu și-al fanteziilor mele bolnave. Un loc în care să devin o Lolită transparentă... adorată și adulată.

Un loc ce se scaldă într-o mare de maci roșii, respirânzi! În care epiderma mea e invadată de senzații divine și lumini colorate. Un loc în care, prin venele mele pulsează sirop de mentă sau brandy.

Am pledat pentru experiențe unice. Trăiri care să mă ardă precum o văpaie de băț de chibrit rahitic.  Am pledat pentru satisfacția cărnii în antiteză cu cea spirituală. Printre arome de mir și feromoni. Pentru că așa se întâmplă de fiecare dată când cealaltă "eu" vrea să spună ceva.

Zău dacă nu m-aș muta într-o ceainărie...


19 februarie 2012

eseu despre couture...



Azi dimineață m-am supărat teribil pe rădăcinile nevopsite. Îmi stăteau pe creier. Practic, îmi stăteau! Lipsa calciului din unghii îmi leza retina și îi dădea de furcă ojei mele obosite...

Am visat frumos. Îl întâlneam pe Jean-Paul Gaultier și mă dojeneam că nu știu franceza, iar engleza lui era atât de ciudată, încât nu înțelegeam o boabă. Îi admiram colecția, pe acorduri de "Back To Black", urmărind modelele ce-o întruchipau pe Amy Winehouse. Toate defilau în cei mai sexy pants, îmbrăcate-n misterul voalurilor negre. Nu am avut nevoie de ceas!

Timpul s-a oprit pe un catwalk în doliu, cu urme de ruj roșu și tuș de pleoape.
Era visul meu măreț.


Probabil că așa se explică nemulțumirea amarnică pe care-am simțit-o când m-am trezit și m-am privit în oglindă.
Trebuie să mă vopsesc curând, să mă tund și nu mai știu ce...
Am o criză de identitate! Trec printr-o perioadă derizorie.
Ticsită cu zâmbete adorabile, însă derizorie.
Ce fac?

Sunt așa de departe de Gaultier. O să mă apuc de învățat franceza!
Printre stropi sidefii de glam și șoapte amețite de couture, trebuie să prelevez parfumuri. Parfumuri noi, disctinte.
Și să dansez pe "Moves like Jagger" cu solistul de la Maroon 5. Doamne, cât de frumos!
Da! Solistul!


25 ianuarie 2012

eseu despre zăpadă...

the_dead_girl_epilogue_part_ii_by_vikkigothangel-d3l2a7n photo the_dead_girl_epilogue_part_ii_by_vikkigothangel-d3l2a7n.jpg
M-am întrebat deseori ce aș face dacă aș putea să iau 10 minute de pauză de gândit?
Ce aș face în alea 10 minute?
Aș fugi departe? M-aș arunca în gol? M-aș evapora?
Aș trăi o senzație de bine precum cea dată de amfetamine?

Într-o zi, aș vrea să mă pot opri din gândit măcar pentru 10 minute.
Într-o zi, aș vrea să nu mai am asteptări atât de mari, ca să pot avea dezamagiri mai mici.
Într-o zi, aș vrea să o pot lua de la capăt, ca să mă remodelez… să-mi fie mai ușor să fiu eu.
Într-o zi, aș vrea să râd până o să mă doară stomacul.
Într-o zi, aș vrea să fac un “trade” cinstit. Să schimb lucrurile pe care le fac, cu cele pe care le ignor.
Într-o zi, aș vrea să-mi mai dau o șansă.

Într-o zi, aș vrea să nu mai fiu atât de dependentă de tot ceea nu pot avea vreodată!
Într-o zi, poate voi reuși să-mi scot inima din piept, să o scutur puțin, să o cert și ea să-mi răspundă.
Și-apoi să o așez la loc, ca nouă!
într-o zi, aș vrea să trăiesc.

5 ianuarie 2012

ce urzesc...

Deci... da! N-am mai scris de multă vreme.
Nu că ar intra cineva ca să simtă diferența.
Cât pentru ochii mei obosiți care vor să se desfete (din când în când) cu extravaganțele pe care le freamăt.
(Acum, Andi a pornit camera de la telefon și își filmează nările furibunde).

Deci... da! Mi-e mai greu să scriu, să meditez, să gust un ceai cu toate papilele. Mi-e mulllllt mai greu să fac ORICE. Mai ales acum, când Andi al meu se află la etapa "plonje în cap din orice pat"!

Printre "ta-ta-ta"-urile lui melodioase (căci de "ma-ma-ma" nu poate fi vorba), mă străduiesc să-i banez degetele de la butonul de shut-down al laptopului și să termin - măcar - acest amărât de post. Așa, lamentabil cum este el!

Mă lupt, promit și încerc să mă țin de (probabil) unica rezoluție pentru 2012. Să scriu din nou. Pe blog, adică! Subiectele restante mi s-au încununat în păr și trebuie să pun la cale o strategie prin care să le atac în cel mai calculat și elaborat mod posibil. Căci viața cu puiul meu de ren îmi poate da (extrem de ușor) toate planurile pente cap. Așadar, o să revin cu:

- Un Jurnal de mămică! (cu evoluția lui Andi în poze și pe etape. Evident, reiau și din urmă)
- Poveștile mele uzuale (ce filme am mai văzut, ce cărți am mai citit, ce mâncăruri am mai gustat, prin ce locuri am mai umblat... despre viață în general.)
- Love Stories, alte fantasmagorii și "imaginațiuni" de-ale mele!

Sper să-mi iasă.
Cheers!

17 noiembrie 2011

eseu despre luciditate...

Azi a picurat ușor. Aproape silențios. Și încă picură. Aproximativ frumos. Ploaia a lăsat în urma ei o boare cu iz de salcie și iasomie, un aer pe care îmi vine să-l respir eu tot. O briză, de care plămânii mei nu se mai satură și care, în combinație cu mirosul de lapte praf, mă face să mă simt într-o realitate unică. Nemaisimțită până acum. E un miros nou, pe care nările mele adormite îl sorb cu nesaț!

Întotdeauna am iubit ploaia. Deasă și rece. Rară și caldă. Rapidă și zgomotoasă. Indiferent de felul ei, am adorat-o! M-am imaginat dansând în ploaie de atâtea ori, însă nu am făcut-o niciodată. Îmi lipsește doza de nebunie. Locura. Poate că e vremea s-o fac. Lumea de la balcoane poate să se uite, căci o să vină o vreme în care n-o să-mi mai pese.

Daniel urăște ploaia. De când îl știu, fuge și de cel mai mic strop. De parcă ploaia l-ar arde precum acidul sulfuric. Eu o iubesc, da! Am impresia că spală lumea de gri, de griji, de ceața de pe ochi și acrul de pe zâmbete, de praful din suflet și ura din vene. Ploaia spală asfaltul de amprentele pașilor rătăciți și palmele împiedicaților. Curăță zidurile de secrete murdare. Ploaia purifică. De asta am nevoie, să fiu purificată, ca să merit să țin în brațe această minune!

22 septembrie 2011

my precioussssss


Respir frenetic gura asta de aer proaspăt și rece care se numește „copil” și realizez că nimic nu are gustul mai bun...
Nici măcar sosul gorgonzola sau tarta cu struguri!
Am tăcut atâta vreme ca să am timp să-l iubesc!
Să-l ating.
Să-l miros.
Să-l văd.
Să-i conturez și să-i adulmec fiecare trăsătură.

Vineri, 13 (mai 2011) s-a născut Andi.
Andi Teodor.

Cineva drag mie spune că nimic nu e întâmplător.
A venit mai devreme. Nu cu mult.
În acea seară l-am rugat să apară mai repede.
Ardeam de nerăbdare să-l cunosc.
Este - incontestabil - cel mai frumos "lucru" pe care l-am făcut vreodată.
În rest, toată existența mea e inutilă.
Fără doar și poate...
Toate dramele și iubirile mele.
Toate temerile și toți demonii.
Și da! Dragostea mea pentru el este instinctuală, necondiționată și pentru totdeauna.

Nu știu cum să-l definesc.
Și totuși, într-un timp atât de scurt și-a conturat o personalitate a lui.
Pe alocuri, comică.
E precum o matrioșkă, în interiorul interiorului lui descopăr în fiecare zi ceva mai mic, mai minunat, perfect!

Iubește muzica fado.
Ascultăm împreună The Cure și Guano Apes.
Tace și mărește ochii când o ascultă pe Lhasa de Sela.
Dansăm pe Sade.
Adoarme fabulos de dulce pe Mozart.
Are fălci incredibil de pufoase și este îndrăgostit aproape obsesiv de suzetă.
Este fascinat de balansoarul lui cu pești și dă din picioare mai vârtos ca un freestyler.
Are cei mai frumoși ochi pe care i-am văzut vreodată.
Are un zâmbet delicios și scoate niște sunete demențiale (atunci când nu plânge).
Avem atâtea locuri frumoase de văzut împreună...
O lume întreagă ne așteaptă!

P.S. Mai jos, 3 rânduri de poze de la botezul îngerașului meu!
Mulțumim, pe această cale, unui fotograf desăvârșit - Cristi Neacșa

5 aprilie 2011

waiting for the kids...

a certain kid :)

MGMT - Kids
 
powered by Blogger