tocmai am pășit spre holul lung, claustrofobic.
adulmecând frânturi de dragoste carnală și arome de feromoni.
dependența de endorfine mă îndreaptă către cele mai mici ascunse-n mine.
încerc să le sucombez pe fiecare în parte.
și dacă stau să mă gândesc, m-aș putea lipsi de rațiunile mele pentru câteva momente.
mi s-au șters toate culorile și-a mai rămas doar portocaliul de pe unghii.
am stat amândoi sub cearșafuri.
am lenevit mirosind splendoarea pepenelui galben.
ca-ntr-o secvență dintr-un film franțuzesc "dramatique".
făcând dragoste într-un amestec de mentă și violete.
te-am iubit cu degetele presându-ți suplu pielea.
te-am sărutat mirosindu-ți epiderma, când abia mai puteam să respir.
și tu ai tăcut. ca să nu deranjezi muzica.
ai tăcut. ca să mă auzi când te mințeam frumos despre cât de nepotriviți suntem noi doi.
încă nu sunt înțeleaptă. încă nu sunt conștientă.
nu-s nici măcar lașă.
cred că am putea (la fel de bine) să trăim într-o ceainărie.
pentru că iubim la nebunie mizeria asta în care ne aflăm...
P.S. să scuturi trecutul e ca și cum ai purica un animal mort.
m-am trezit devreme.
iubesc duminicile.
e întotdeauna liniște.
între mine și "eu" cealaltă.
între cafele și flacoanele cu ojă.
între gânduri și distanțele dintre cărți.
între proust și nabokov.
între kim ki-duk și almodovar.
între pink martini și nouvelle vague.
între mine și el.
dumincă e ziua în care-mi abhorează certitudinile și-mi repugnă scrisul.
mă scufund într-un panism endemic și mănânc desfătări cu panna cotta.
mi-ai zis că viața-i un joc de fascinații și deziluzii.
ca-n filmele lui fellini în care protagonistele poartă ciorapi ce se prind provocator de portjartier și cu toate astea, ele nu fac dragoste.
doar vorbesc despre ea.
dragostea-i un joc de fascinații și deziluzii.
de plăceri lubrice și burlești.
de victorii și înfrângeri.
un joc din mohair fraged și perdele transparente.
de semnificații explicite și adevăruri nedeslușite.
parcă am juca "un-doi-trei-la-perete-stai", cu pași de furnică, de pitic, de zmeu, de quetzalcoatl.
am stat în pat cu amintirile mele lucioase ca argintul, ca o gâză monstruoasă pe dinăuntru.
vibrând de-o zbatere interioară.
pâlpâind între impresii și miresme de jean paul gaultier.
adulmecând până la refuz acorduri franțuzești.
eu și stările mele imuabile.
aș vrea să mănânc prăjitura lui Alice și să mă fac mică, mică de tot.
să dispar în aer, să trăiesc printre baloane de săpun, într-un cort făcut din eșarfe și fulare fluturânde.
să ating bărbatul care știe că știu.
bărbatul care este pe aceeași lungime de undă cu mine.
bărbatul care respiră aerul așa cum îl respir eu.
și care a aterizat în viață (și el) ca după un after party.
aș vrea să mă zbengui pe grămezi tencuite de pulovere din mohair și să adorm peste falduri de rochii din tulle și jerse.
să cutreier printre cutele prosoapelor aruncate pe parchet.
prosoapele umede ce tocmai ne-au șters trupurile.
aș vrea să trăiesc sub un cer cu sori de pălării cu boruri largi și nori de cupe de sutien.
să ne dăm în leagăne din perne, să gonim pe autostrăzi din cearșafuri încinse.
și să zburăm pe cocorii lui chagall deasupra Parisului.
să-ți scriu lucruri simple pe cartele de metrou găsite-n buzunare.
să trăim împreună.
estimativ. aproximativ. poetic.
toxic. septic.
știu! tu ai râde.
mais, les choses pourraient être si simples.
je m'demande...
u know how...
ca atunci când te duci într-un club și probabil ai o seamă de persoane bifate-ntr-o listă, persoane pe care speri sau categoric n-ai vrea să le întâlnești.
și le întâlnești!
ca atunci când iei fetele și-ți zici că-i un concert pentru muieri și că irevocabil, masculii nu-l adoră pe lenny kravitz.
iar ei, în mod bizar, o fac!
aproximativ ca atunci când te pregătești să pleci undeva și începi brusc să te întrebi: "oare-ar putea fi acolo?"
și te întrebi de ce te întrebi asta, și-ți înfigi o agrafă mai adânc în păr!
cam ca atunci când tu, mama perfecționiștilor, comiți o eroare de mesaj, lucru care ți-e invariabil imposibil și dup-aia te-ntrebi: "ce face coincidența să fie într-atât de perfectă, căci am o agenda cu 587 de numere!??!"
mai precis, ca atunci când tu nu crezi în destin, semne sau coincidențe și te găsești peremptoriu întrebându-te: "dar dacă..."
aș putea fi ispitită să cred că lucrurile merg în cerc, dar, de cele mai multe ori ele se succed în sensul spiralei.
așa începe toamna de obicei!
mesajul lui către ea:
"e o zi de duminică. iubesc duminicile. sunt cele mai frumoase. ele dețin stropul de tristețe care vine din orice lucru frumos care este pe sfârșite. mă fac mereu să le apreciez, să le adulmec, să le gust și să le trăiesc altfel.
noi nu am avut niciodată zile de duminică, zile scăldate în lumină aurie. poate că nici nu ar fi trebuit să avem duminici, căci sunt mult prea scurte. pentru orice.
aș vrea să luam micul dejun împreună!
mă uit la "breakfast at tiffany's". audrey hepburn îmi amintește mereu de tine și de obsesia ta pentru ea.
în această zi de duminică, am încercat să-mi amintesc cum ai apărut, de unde?
chiar nu știu...
ai apărut mult prea brusc cu toate lucrurile tale: gesturile uneori copilărești și tâmpe, rochiile ciudate și pantalonii mult prea scurți, agrafele de păr cu winnie the pooth, norah jones, etta james și muzica ta franțuzească (cine mai ascultă astăzi edith piaf???), tabieturile tale, băile tale lungi și delicios de leneșe, ceaiurile de vanilie cu scorțișoară, felul în care savurai o tartă cu fructe, răsfățurile dulci și tânguirile melodioase, parfumurile, cărțile, cd-urile, pasiunile tale pentru india și japonia (deși nu ai fost niciodată acolo), pentru arta egipteană, pentru biografiile criminalilor în serie, pentru poeziile lui e.e. cummings, revistele și filmele tale vechi sau de neînțeles pentru mine (până la tine nu am auzit de kim ki-duk, chan-wook park sau kar wai wong, iar tarantino și almodovar nu m-au fascinat niciodată!)
ai apărut dintr-odată cu toate obsesiile tale...
am realizat imediat cât de banală a fost existența mea până atunci, cât de perimat și de prăfuit era totul.
stăteam lângă tine și te-aș fi ascultat ore întregi vorbind. n-am mai întâlnit pe nimeni ca tine, care să vadă și să simtă ca tine, care să trăiască, să iubească și să se exprime așa.
aveai mereu ceva de spus. de obiectat. aveai o părere pentru absolut orice. nimic nu-ți era indiferent. păreai mereu neliniștită, pentru ceva... pentru cineva.
chiar și atunci când erai teribil de relaxată și-mi spuneai că suferi de-o melancolie vagă, existențială, aveam senzația că minți, doar de dragul scenariului, doar pentru a impresiona.
erai ca o actriță vagă și veselă, melancolică și dezolată, imorală și cumpătată. erai câte puțin din fiecare. erai precum audrey hepburn în "breakfast at tiffany's", fascinantă și imprecisă.
până la tine nu am știut că oamenii-și cheluie și ultimii bani pe chestii inutile: o carte, o placă de vinil, o jucărie decorativă sau un pampon (pe care cu siguranță nu l-ai folosi nicodată)!
mă enerva teribil un lucru: că întodeauna înainte de a cumpără o carte, deschideai la ultima pagina și citeai sfârșitul. doar dacă finalul era satisfăcător, citeai cartea. nu puteai să-ți pierzi timpul inutil pentru ceva care avea să se termine prost. nu am înțeles niciodată de ce...
spune-mi! dacă ai fi putut să citești ultima filă a cărții noastre, ai mai fi trăit povestea?"
mirosurile pătrunzătoare ale pămîntului îmi urcau până la creier.
iarba înverzise, mugurii pocneau de sevă, un foc secret îmi devora natura.
cu buzele strânse ca frunzele ofilite, am dat să spun ceva.
înainte să-mi descleștez dinții pentru a rosti primul cuvânt, mi-ai acoperit gura cu mâna.
a ieșit doar un șuierat scurt.
nimic din ce-aș fi vrut să auzi!
- suntem nebuni! mi-ai zis...
și eu am râs asemenea unei nebune!
părea că soarele coborâse spre mine, special pentru a mă orbi!
și-am închis ochii.
- a venit primavara! am șoptit
- primăvara a venit de mult!
- eu abia acum am văzut...
lipsa serotoninei din organism mi-a omorât zâmbetul.
am început drumul asta cu două picioare stângi!
aș fi vrut să fiu ca tine, să trăiesc cum vreau eu, fără să-mi pese prea tare de restul lumii. să folosesc "la dracu" mai des...
scriu noaptea, de aici, de pe fundul mării, dintre pești, corali și scoici frumos sculptate.
dar niciodată nu-ți povestesc nimic despre nisip.
mirosurile pătrunzătoare ale pămîntului mi-au coborât până la creier.
imperturbabil de tristă, am urcat la mal ca să-ți scriu ceva.
cu vârful degetului încrețit de la atâta stat în apă, am scrijelit în nisipul umed:
"i..." valul înspumat mi-a șters mărturia incompletă.
alt mesaj care n-o s-ajungă la tine.
"the sun will shine for you, the sun will shine for you, 'cause i adore you..."
dialog imaginar.
două personaje.
interior slab luminat.
primăvară târzie. aprilie.
inimă albastră? inimă roșie?
știu... ai să spui care-i una, care-i cealaltă?!?
nici eu nu știu.
știu doar că există o legătură indisolubilă între inimă și creier.
una-i una. și alta-i cealaltă.
nu știu însă care și cum!
e primavară, iar eu îmi consum acel aprilie de acum puțini ani. acel aprilie pe care l-am ignorat pentru ca eram prea ocupată să fiu vinovată. eram prea ocupată să-mi ascund frustrările sub zâmbete și cuvinte ipocrite. eram prea ocupată cu țesătoria (afacere proprie, deloc bănoasă) de ață albă!
acum cred că ființa mea era în esența ei nesemnificativă!
s-a întâmplat un miracol și acum sunt conștientă de mine. nu integral!
dar e un început!
nu-mi mai pasă dacă aș fi iubit la infinit. dacă aș fi fost lăsată sau dacă aș fi spus altceva de atât de multe ori!
cred că toată viața am căutat omul care să poată vedea fulgii de zăpadă în același fel în care-i văd eu. omul care să respire aerul tăios de rece în același ritm în care-o fac plămânii mei pofticioși. omul care să mă sărute cu același nărav pe care-l am eu în vene. sau omul al cărui trup să fie mănușa trupului meu.
se oglindesc atâtea-n noi!!! feelinguri de-o secundă!
și se-ntâmplă des. frecvent. repetat și sistematic.
nu crezi?
flashback.
flashback.
flashback.
în vis nu mai urăști oameni. doar îi comemorezi.
azi e sărbătoare. pentru cei ce-au pierdut. pentru cei ratați.
ia mâna mea cu unghiile de culoarea coralului-ntr-a ta și... să dansăm!
all lights are on us!
so, let there be music.
decor: interior - o cameră luminată, cu un ventilator silențios.
exterior - străduțe strâmte, din piatră cubică.
coloană sonoră: Michael Galasso - Blue
ai apăsat butonul play? bon... acum să-ți spun!
Sunt într-un vis bizar. Adulmec un miros cunoscut într-un spațiu familiar. Atât de familiar, încât parcă am trăit acolo o veșnicie.
E primăvară. E foarte senin și soarele-mi zâmbește.
Mi-am luat cizmele pe piciorul gol și o rochie înflorată, de vară.
Am plecat de acasă cu o dâră de fum după mine...
Ne plimbăm pe srăzi. Eu râd.
Virtually speaking.
Tu: De ce râzi?
Eu: Pentru că știu că visez!
Tu: Nu visezi.
Eu: Ba da, visez. Și tu visezi, numai că nu-ți dai seama.
Tu (ciupindu-te): Auuuuuuu! Uite, vezi că nu visez!
Eu (râzând zgomotos): Ba da, visezi, doar că e unul dintre acele vise extrem de reale!
Tu taci.
Străduțele încep să se strâmteze din ce în ce mai mult.
Tu taci. Eu râd. Ne ținem de mână.
Mergem și-mi aud pașii pe piatra cubică. Și râsul. Și respirația. Și mișcarea continuă de sus-jos a pleoapelor. Și bătăile inimii.
Gata. Stânga. Nu-mi mai e mâna-ntr-a ta. Ai dispărut.
Nu te mai văd.
Probabil că te-ai trezit.
Îmi continui singură drumul și simt vântul în păr, printre faldurile mătăsoase ale rochiei, pe piele.
Întind mâna și el mi se răsfiră printre degete.
Întorc capul și-i văd firele trecute printre degetele mele cum se unesc în urma mea, și-și continuă drumul, răsfirând, probabil părul altcuiva, fluturând faldurile rochiei alteia, mângâind altă piele.
Așa e vântul, al tuturor și-al nimănui.
Mă strecor printre oamenii lipsiți de vlagă.
Trec pe lângă o cafenea. Te văd, prin geamul de sticlă, sorbind dintr-o cafea, la o masă rotundă de culoarea stejarului bătrân.
Mă vezi și-mi faci cu mâna. Eu, te privesc o clipă, apoi mă prefac că nu te-am observat și-mi continui drumul prin mulțime.
Tu alergi și-ți aud glasul, însă nu vreau să întorc capul.
Brusc nu te mai aud.
Panicată, mă ridic pe vârfuri și mă uit prin mulțime.
Mii de capete. Te văd. Porți un tricou alb și-o pereche spălăcită de jeanși.
Bingo. Urmăresc tricoul alb. Trebuie să urmăresc tricoul cel alb.
Înot împotriva curentului, toată lumea vine spre mine. Mă stăpânește o stare de agorafobie acută. Din când în când întrezăresc tricoul alb, alerg, încerc să-mi fac loc dând din coate-n stânga și-n dreapta. Văd din nou tricoul alb și mă agit, transpir, îmi tremură toate cartilagiile, fiecare încheietură, colțurile buzelor. Sunt gata să izbucnesc într-un plâns incontrolabil că nu te pot ajunge din urmă.
Mă chircesc, mă storcesc, închid ochii și țip: stoooop! opriți-vă!!!
Îi deschid. E liniște.
Sunt singură într-o piațetă.
Dintr-o dată, ca din pământ, apari în fața mea cu privirea pierdută.
Încep să țip, să-ți reproșez lucruri, să te acuz. Apoi ți le repet.
Mă apropii de tine și aș vrea să te lovesc cu pumnii în piept, să te trag de tricou cu ură.
Tu taci. Mă asculți și zâmbești trist.
Le știi deja. Începi să te enervezi și țipi și tu. Ai și tu chestii să-mi reproșezi. Cine-ar fi crezut? Sunt fericită că-mi vorbești și profund rănită de ceea ce-mi spui.
Inima începe să-mi bată îngrozitor de tare (bum bum bum) ca o tobă ce-mi sparge timpanele. E prima oară-n vis când am senzația că ești viu! Extrem de viu! Mai viu ca niciodată.
Dacă aș avea o oglindă la mine, ți-aș aseza-o în dreptul gurii ca să văd dacă aburește.
Ți-aș verifica pulsul, dar nu vreau să te ating, mi-e teamă că ai dispărea!
Vorbești din ce în ce mai tare și mai repede. Mă ia greața și amețeala.
Mă apuci de încheieturi.
Încerc să-mi stabilesc un echilibru, dar piatra cubică îmi arde tălpile. Vorbele tale, timpanele. Mâinile tale, pielea.
Închid ochii și e liniște.
Din nou.
Bate vântul. Îl simt în păr, printre faldurile mătăsoase ale rochiei, pe piele. Întind mâna și el mi se răsfiră printre degete.
Întorc capul și-i văd firele trecute printre degetele mele cum se unesc în urma mea, și-și continuă drumul, răsfirând, probabil părul altcuiva, fluturând faldurile rochiei alteia, mângâind altă piele.
Așa e vântul, al tuturor și-al nimănui.
Strecurându-mă prin mulțime, cobor treptele de piatră. E amețitor, ca-ntr-un montagne rousse. Știi?! Când dintr-o dată se nălucește în interior o gheară mică!?!
O gheruță ca a unui pui de găină înfrigurat, iar tu vrei s-o scoți, s-o alungi și nu reușești oricât ai râcâi și scurma. Gheruța, însă, se încăpățânează, intră mai adânc și te zgârie până la suflet... iar după ce-și face treaba acolo, dispare așa cum a apărut.
În sfârșit. Ajung într-un loc în care sunt doar eu. S-a înserat, cerul e bej închis și adie vântul. Aduce șoapte, vorbe spuse, promisiuni abia șoptite, "i'll never let go"...
Îmi scot cizmele și mă întind pe piatra cubică răcoroasă. Îmi adun faldurile rochiei, și-mi dezvelesc coapsele.
Mă culc pe spate, cu fața la cerul bej închis.
Mă întind și rămân așa... cu brațele desfăcute și coapsele dezvelite.
Crucificată!
Piatra cubică-i răcoroasă și mi-e bine.
Sunt într-un vis bizar. Adulmec un miros cunoscut într-un spațiu familiar. Atât de familiar, încât parcă am trăit acolo o veșnicie.
E primăvară. E foarte senin și soarele-mi zâmbește.
Mi-am luat cizmele pe piciorul gol și o rochie înflorată, de vară.
Am plecat de acasă cu o dâră de fum după mine...
...după un sărut. am coborât tiptil scările mari și la capătul lor am rămas...așa. bilioane de fulgi mari cât cocorii dansau printre arcadele limitelor privirii mele.
în fiecare noapte visez.
noaptea, mintea mea e regizor de film. în vis, nu-mi lipsesc soundtrackul, nici culorile, efectele speciale sau intriga.
fac parte din categoria deprimantă a acelora care regizează cel puțin un film pe noapte.
în fața unei scene mari, încercam să cânt. nu aveam voce, încercam să
mi-o dreg. simțeam milioanele de ochi sticloși din întuneric, ațintiți asupra mea.
aveam picioarele moi, eram sleită de puteri, vlăguită. și mai presus de toate, voiceless.
frustrant.
n-am prins momentul cu aruncatul roșiilor.
m-am trezit și-a început să ningă...
...după un sărut.
cobor niște scări. sunt scări-amintire.
îmi trec pașii peste ele, încercând să le ignor și să mă uit în sus.
mă ascund de ele. să nu mă vadă că-mi întunec și-mi feresc privirea...
dar ele mă prind ca pe-un hoț care vrea să se sustragă într-un mod neexperimentat și șușotesc, mustrându-mă de sub pașii mei pitulați: "nț, nț, nț", "of, of, of", "vai, vai, vai"
it was snowing... după un sărut.
am coborât tiptil scările mari și la capătul lor am rămas...așa. bilioane de fulgi mari cât cocorii dansau printre arcadele limitelor privirii mele.
you’re like a melody that follows me
and when you go I still hear music constantly
you’re like a melody that follows me
and when you’re gone you’re haunting, yeah you’re taunting me...
... își înșirase toate temerile pe masă și le privea ca pe-un șirag prețios de mărgele.
un șirag care nu-i aparținea și pe care trebuia să-l păzească cu sfințenie până avea să vină el!
zgomotul ușii o desteptă din reverie.
își scoase legatura de la ochi și privi fix masa goală!
"iar visezi?" o întrebă el, cercetându-i silueta din cadrul ușii...
ea se întoarse și-i zâmbi amar:
"prefer să visez decât să mă cert cu un Dumnezeu care se ascunde după nori!"
melodia telefonului (koop - come to me) și versurile ei ironice (baby, i've been waiting for you... don't run away now...) o treziră din reverie.
își scoase legatura de la ochi și privi fix cadrul gol al ușii!
"iar visezi..." își spuse ea în gând...
la la la la la la...
wait till you don't doubt no more
wait till you know for sure
and you will wait too long he will be gone now...
Își luase o marjă și-și spusese că a-l trata cu răceala este cea mai bună soluție. Nu credea o clipă că siguranța de sine avea să o părăsească atât de curând. Era mai degrabă mandră și-și spunea că zâmbind și vorbind protocolar nu avea să se trădeze.
Îl privea cum o privea și murea de ciudă că nu știa ce gandește el. Nu se schimbase... Era la fel de frumos cum și-l amintea ea... Era același chip pe care-l căuta zilnic în locurile în care se ducea și pe care nu-l vedea niciodată. O avalanșă de amintiri... vorbe... șoapte... priviri și atingeri!
El... o privea fix, cu pleoapele întredeschise și cu o expresie de-a dreptul stranie. Apoi i-a zâmbit.
S-au așezat amândoi unul lângă celalalt și o vreme au rămas tăcuți, cu atitudinea unora care tocmai au intrat într-o casă, într-o vizită protocolară.
El, privind-o și zâmbind. ea, neștiind prea bine ce să facă, din nou împreună, după atâta timp. Ochii lui o cercetau în tăcere, din creștet până în tălpi și ea s-a gândit că se uită ca la o necunoscută. S-a apropiat și mai mult de ea, ca s-o studieze îndeaproape...
Apoi a privit-o un moment fără să facă nimic altceva. Doar privea... Și-a întins o mână cu palma deschisă și a trecut-o cu blândețe prin părul ei... de câteva ori. Părea atât de liniștit și gesturile lui erau atât de molcome, încât, pentru o clipă, ea s-a temut că nu o mai dorea și că acțiunile lui erau doar reflexul unei dorințe mai vechi, dispărute ireversibil. Poate că, în definitiv, trecuse prea mult!
Ca și cum i-ar fi citit gândurile și ar fi vrut să i le dezmintă, el a cuprins-o în brațe și a sărutat-o! Simplul contact cu limba lui a repercutat în trupul ei și i-a răscolit toate măruntaiele. Un fior teribil i-a străbătut spinarea, iar creierul ei a resimțit o emoție și mai violentă. "El este rațiunea mea de a fi" a gândit ea în clipa aceea. Părea o stupiditate, dar în momentul acela a fost un gând grav, solemn... chiar mai mult... pentru ca în seara aceea, în care ningea, iar el o ținea în brațe și o săruta, chiar ăsta era adevărul, adevărul gol-goluț, el era rațiunea ei de a fi.
De aceea i-a luat o mână și i-a ținut-o nemișcată o clipă, până ce i-a simțit căldura. Parcă fusese ieri... totul. Atât de bine îl știa și atât de viu și de prezent rămăsese în inima și-n pielea ei. Și-a stercurat brațele în jurul capului lui, și-a lipit obrajii în scobitura gâtului... Încerca să-i explice că-l iubește... la fel ca atunci. Dar... cum ea era persoana care nu spune niciodată ce gândește, a oftat și... atat.
După care, știind că nu poate face altceva decât să rămână liniștită, încercând să-și recapete stăpânirea de sine, a rămas nemișcată o vreme, ținandu-l in brațe, agățată de el...
E 9 jumate și abia m-am urnit din pat să-mi beau cafeaua! Îmi fac unghiile... Și astia, pe National Tv, dau cadou de Crăciun o pereche de silicoane! Dar nu despre asta era vorba...
Într-o oră, trebuie să mi-o iau spre redacție și să văd cum facem vinerea asta ca să tragem 4 ediții!
Diseară trebuie să mă întâlnesc cu fetele (a venit prietena mea din Italia), o să fie un fel de get-together care, ultima oară, a avut loc acum 1 an și ceva, înainte să plece Maria din țară. Dar nici despre asta nu era vorba!
În fine... mi-am greșit o unghie :) Nu... nu e vorba despre asta!
Mi-am terminat cafeaua!
Evident ca nici despre asta nu era vorba! Știi cum este?
Ca atunci când treci pe o anumită stradă sau asculți în fiecare dimineața, pe ipod, tot folderul cu Katie Melua și ai senzația că, de fiecare dată, îți intră melodia "Just Like Heaven", de parcă ai pus-o pe repeat.
Și, oricum, nu ai cum să o ștergi din playlist, pentru că-ți place! Mă rog, nici despre asta nu era vorba!
Nici măcar nu știu despre ce era vorba de fapt :)!
Cheers...
Încercam să adorm aseară, cu toate că mă “bântuia” un gând crunt.
Asadar, iată-l !
Totul e “for fun” și NU e momentul să fiu luata in serios.
Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este pur întâmplatoare.
Totul este ficțiune.
De pildă…. Ea (personajul meu fictiv) și tu - aveți un dialog.
Tu: - Ai visat ceva aseară? Ea: - Mmmmmmmmmmmmm?
Tu: - Nimic… te întrebam doar dacă ai visat ceva aseară? Ea: - Da! Te-am visat din nou….
Tu: - Adică, m-ai visat de mai multe ori? Ea: - Da!
Tu: - Ei, bine… și cum m-ai visat? Ea: - Ei, nah! Nu mai conteaza.
Tu: Ba contează!
Ea: Ba nu contează!
Tu: Pentru mine conteaza! Ea: Pentru mine nu conteaza!
Tu: Da! Dar conteaza pentru mine! Ea: Nu are importanta, daca nu conteaza pentru mine!
Evident, e una dintre discuțiile alea interminabile care nu duc nicăieri!
Remember?
.....................................
Am nervi, sunt ofticată de-mi vine sa zgârii pereții.
Sunt tristă, merg tristă, stau tristă, dorm tristă.
În rest, sunt extrem de furioasa.
Mă simt exact ca în povestea aia cu câinele rău, care se macină în interior.
Un porumbel se tot plimba de vreo 5 minute pe acoperisul blocului de vis-à-vis.
Tot ce pot face este să-l urmăresc pe geamul biroului…. și am atatea texte de scris.
Fuck them!
Mi-am facut o obisnuinta din a scrie noaptea.
Atunci e liniște!
E luni. Ba nuuuuuuuuu…. E marti!
Fuck! E marti!
Iar e tv-ul pe Oprah! Iar fac aștia vizionare!
Gotta' get back to work!
i long to see you all the time...
i long to see you all the time...
i long to see you all the time...
i long to see you all the time...
i long to see you all the time...
i long to see you all the time...
i long to see you all the time...
i long to see you all the time...
The toughest thing for me is to decide to be with someone for good.
… the idea that this is it!!!
… that this is the man I’m going to spend the rest of my life with.
… to decide that I will make the effort to stay and work things out and not run off the minute there is a problem.
I could not be for just one man for the rest of my life.
It’s not easy being in a relationship, much less to truly know the other one and accept them as they are with all their flaws and baggage.
To truly love eachother, we need to know the truth about eachother. Even if it’s not so easy to take…
It always fascinates me how people go from loving you madly to nothing at all!
Nothing…
It hurts so much!
Here it is! One more… one less…
Another wasted love story.
When I think that it’s over, that I’ll never see him again like this….
Well, yes… I’ll bump into him. We’ll met our boyfriend and girlfriend, act as if we had never been together!
Than we’ll slowly think of eachother less and less and less…
Until we forget eachother completly.
Almost.
m-am trezit cu o tristețe absurdă,
asemănătoare cu cea suferită în urma unei pierderi!
am visat aiurea!
te-am visat, de fapt…
era zi de weekend și stăteam în pat până la 5 după-amiaza…
unul în brațele celuilalt, without doing anything…
nu-mi stă în obicei să păstrez amintirile vii.
amintirea asta, însă, mi s-a imprimat cumva în piele…
parcă era dimineață și ne trezisem…
nu-mi băusem cafeaua, dar nici că-i simțeam lipsa!
aveam cafeaua mea…
u know?
mi-am amintit de felul în care trupul mi se potrivește în brațele tale…
de sărutul nostru nepământesc de perfect
… your hand touching my face.
de contactul electrizant al atingerii pielii mele cu a ta!
mi-ai sărutat umărul într-un fel în care…
mi-ai lăsat acolo urmele buzelor tale pentru totdeauna!
u know??…
u never will…
sorb fiecare amintire…
… gesturi pe care le făceam, total necontrolate.
asta era frumusețea lucrurilor:
clipe necondiționate de realitate sau de timp!
mi-e dor… teribil de dor…
… freza mea "à la CC Catch".
… felul în care îți dregeai vocea înainte să răspunzi la telefon!
… poziția în care-mi plăcea să adorm, ocupând tot patul
și trăgând tot cearșaful…
… ochii tăi care mă priveau de sub genele lungi și negre!
Îmi spuneai “bună!”
eu, cu o mână, îmi dădeam la o parte o șuviță
care-mi acoperea fața, ca să te pot privi mai bine
și îți răspundeam la salut ca și cum abia ne-am fi întâlnit… "bună"!
… era dimineață!
Răsuflarea ta într-a mea
Și felul în care încercai să inspiri aerul pe care eu îl expiram
țin și acum în palme acele clipe
care, în curând or să-mi scape printre degete
u know?
zâmbetele și felul în care mă făceai sa râd
minute întregi, fără oprire!
timpul se oprise pe muchia surâsului tău..
să te pierzi în ochii cuiva?!!! acum, știu!
I keep on smiling!
U know?
am strâns undeva toate gesturile și cuvintele,
toate orele, minutele, secundele, clipele
toate nuanțele și culorile
toate curbele și formele
toate săruturile….
Și acum am buzele pline de-ale tale..
frumos, urât
am râs, am plâns,
te-am urât și te-am iubit,
mi-a fost cald, mi-a fost frig,
mi-a fost frică, am fost fericită…
am simțit mult, fiecare vibrație
am gustat fiecare privire îndrăgostită
si am trait mult intr-un timp foarte scurt
u know?
u never will…
gânduri care se învartesc în capul meu
până ce formează un vârtej
care face totul un talmeș-balmeș...
un talmeș-balmeș de amintiri...
amintiri.. pe care o să le acopăr cu ceva
găsesc eu cu ce…
"so in a manner of speaking, I just want to say
that just like you, I should find a way
to tell you everything by saying nothing"
Mă despart... mă întunec de tine,
... prin acest plâns îngândurat.
Citește, închide-mi ochii,
oglindă a mea - TU.
Niciun cuvânt nu umple
durerea de a te fi atins cu mâinile,
Taina de a te fi salvat,
undeva în trecut.
Undeva, în trecut e un țărm,
O întindere de fluviu de piatră.
Iartă-mă... TU.
De pe acum,
de sare spală-mă.
Nimeni nu tace,
Nimeni nu spune,
Nimeni nu poate.
te-am iubit cu degetele presându-ți suplu pielea. 
