eseu despre luciditate...

Azi a picurat ușor. Aproape silențios. Și încă picură. Aproximativ frumos. Ploaia a lăsat în urma ei o boare cu iz de salcie și iasomie, un aer pe care îmi vine să-l respir eu tot. O briză, de care plămânii mei nu se mai satură și care, în combinație cu mirosul de lapte praf, mă face să mă simt într-o realitate unică. Nemaisimțită până acum. E un miros nou, pe care nările mele adormite îl sorb cu nesaț!

Întotdeauna am iubit ploaia. Deasă și rece. Rară și caldă. Rapidă și zgomotoasă. Indiferent de felul ei, am adorat-o! M-am imaginat dansând în ploaie de atâtea ori, însă nu am făcut-o niciodată. Îmi lipsește doza de nebunie. Locura. Poate că e vremea s-o fac. Lumea de la balcoane poate să se uite, căci o să vină o vreme în care n-o să-mi mai pese.

Daniel urăște ploaia. De când îl știu, fuge și de cel mai mic strop. De parcă ploaia l-ar arde precum acidul sulfuric. Eu o iubesc, da! Am impresia că spală lumea de gri, de griji, de ceața de pe ochi și acrul de pe zâmbete, de praful din suflet și ura din vene. Ploaia spală asfaltul de amprentele pașilor rătăciți și palmele împiedicaților. Curăță zidurile de secrete murdare. Ploaia purifică. De asta am nevoie, să fiu purificată, ca să merit să țin în brațe această minune!

17 noiembrie 2011

eseu despre luciditate...

Azi a picurat ușor. Aproape silențios. Și încă picură. Aproximativ frumos. Ploaia a lăsat în urma ei o boare cu iz de salcie și iasomie, un aer pe care îmi vine să-l respir eu tot. O briză, de care plămânii mei nu se mai satură și care, în combinație cu mirosul de lapte praf, mă face să mă simt într-o realitate unică. Nemaisimțită până acum. E un miros nou, pe care nările mele adormite îl sorb cu nesaț!

Întotdeauna am iubit ploaia. Deasă și rece. Rară și caldă. Rapidă și zgomotoasă. Indiferent de felul ei, am adorat-o! M-am imaginat dansând în ploaie de atâtea ori, însă nu am făcut-o niciodată. Îmi lipsește doza de nebunie. Locura. Poate că e vremea s-o fac. Lumea de la balcoane poate să se uite, căci o să vină o vreme în care n-o să-mi mai pese.

Daniel urăște ploaia. De când îl știu, fuge și de cel mai mic strop. De parcă ploaia l-ar arde precum acidul sulfuric. Eu o iubesc, da! Am impresia că spală lumea de gri, de griji, de ceața de pe ochi și acrul de pe zâmbete, de praful din suflet și ura din vene. Ploaia spală asfaltul de amprentele pașilor rătăciți și palmele împiedicaților. Curăță zidurile de secrete murdare. Ploaia purifică. De asta am nevoie, să fiu purificată, ca să merit să țin în brațe această minune!
 
powered by Blogger