adventures in solitude...



v-ati identificat vreodata prima amintire?
a mea e de cand aveam patru ani si ceva. cred...
era vara.
o serbare la gradinita. baloane si cuburi colorate din care ridicam constructii impunatoare.
un palc de copii care tocmai terminase leapsa, se aliniase la toaleta.
tipete si rasete neastamparate.
eu eram pe geamul salii si ma uitam la mama cum pleaca.
plangeam inecat si-o uram.
ma lasase acolo pentru a nu stiu cata oara.
o uram pe educatoare.
uram toti copiii.
ma uitam la casuta stupida din plastic colorat si nu intelegeam de ce trebuie sa stau acolo si in acea zi.
aveam mana in gips.
nu ma puteam juca, nu puteam alerga.
ma durea. sau cel putin asa mi se parea.
aliniam cuburile cu o singura mana, printre sughituri si icnete.
vroiam sa fac pipi, insa la toaleta era coada.
educatoarea m-a observat.
mi-a luat mana intr-a ei si, fara sa ma intrebe nimic, s-a strecurat printre celelalte fetite si m-a dus in fata randului.
a trecut cu mine de mana prin fata celorlalte razgaiate, care ne priveau curioase de dupa fetele murdare de praf.
a deschis usa toaletei si mi-a facut semn sa intru. mie-mi venea greu sa-i mai dau drumul la mana. m-a incurajat.
si-am intrat.
parca-mi simt si-acum mana-ntr-a ei!

azi mi-am amintit de ea. nu mai stiu cum arata, nici macar cum o chema.
s-ar putea ca asta sa fie prima mea amintire.
sau cea in care tata m-a dus la cinema "doina" si-am fost extrem de impresionata de animatia ruseasca din '57, dupa basmul lui hans christian andersen "craiasa zapezii".
pentru ca desenul era titrat, tata imi citea foarte atent fiecare rand si se asigura ca intelegeam absolut totul.
"... un fulg de zapada, doi fulgi de zapada, trei fulgi de zapada, patru fulgi de zapada... o voi vedea pe craiasa zapezii, daca mai numar pana la un milion..."

first lesson: show some emotion!


"lacul lebedelor"... cred ca l-am urmarit de vreo 3 ori la ONB, dintre care odata si-n regia si coregrafia lui Gheorghe Iancu (ce-i drept, m-a lasat breathless!) il iubesc pe chaikovsky si-as revedea "lacul lebedelor" pana la sfarsitul vietii.
sambata, insa, am revazut o parte din "lacul lebedelor" in "interpretarea" celor de la Balsoi Teatr din Moscova.
bon... trebuie sa recunosc talentul mai mult tehnic, mai putin "venind din interior" al prim-balerinilor. l-am admirat pe acrobatul yan godovsky in "spargatorul de nuci", pe nina kaptsova sau pe anastasia yatsenko in "giselle", pentru ca am avut ocazia sa-mi imbat ochii si simturile cu cele mai cunoscute spectacole de balet (lacul lebedelor, corsarul, spargatorul de nuci, don quijote, spartacus, gisele, seherezada, carmen si frumoasa din padurea adormita)
ei bine... un spectacol orgasmatronic de aproximativ 2h jumate.
sala palatului a fost plina, ropote de aplauze si da... as fi dat si triplu pe bilet.
balerinii rusi au o tehnica exceptionala, nu numai ca am privit marturii vii ale sfidarii gravitationale, dar si o perfectiune in miscari ce te transpune in sfera fantasticului.
cu un mic amendament!!!
le lipseste entuziasmul si fericirea pe care artistii romani le transmit cu atata naturalete. au fete reci, inexpresive si lipsite de emotie. ele zambesc fals si fortat de sub tona de machiaj, iar ei nici macar nu zambesc (unii dintre ei chiar aveau fete de vampiri gata pregatiti cu replica "i'm here to suck your blood"). sunt mult prea mecanici pentru gusturile mele. au miscari perfectioniste (dar nu pentru ca sunt facute cu toata fiinta) ci pentru ca asa trebuie sa fie.
mie-mi plac ai nostri. empatez cu ei. ma indragostesc de ei, de gratia lor fara menajamente, fara pic de fortare si traita intens. de fetele lor pline de dragoste pentru dans. de pasiunea lor care se transforma usor intr-un crescendo de daruire.
una peste alta, nina kaptsova a interpretat o "carmen" de exceptie si, in ciuda inexpresivitatii lor, mi-a fost imposibil sa nu plec de acolo cu nodul in gat de emotie.
mi-au placut costumele care au fost create cu un scop bine definit: nu doar sa impresioneze prin somptuozitate, ci sa sublinieze anumite mesaje (si aici ma refer la trasaturile fizice scuplturale)
m-au impresionat. insa, de neiertat este lipsa oricarui fel de sentiment, a oricarei implicari cat de cat emotionale a prim-balerinilor in spectacol!

lucky number ten...



3 issues (part two)

1. japonezii cred intr-un al cincilea simt al gustului numit "umami". cand anumite feluri de mancare starnesc "umami", se dezlantuie o pofta intensa care te face sa infuleci fara incetare, mult timp dupa ce ti-ai astamparat foamea. de cateva zile experimentez echivalentul emotional al fenomenului.
un prim weekend liber dupa atatea altele "agasante" si m-am indragostit de ottorino respighi si-al lui "la boutique fantasque".
un cumul de zile la rin grand hotel si deja in camera 9006 ma simt ca acasa. ma tot intreb de ce nu-mi duc periuta de dinti, papucii de casa si cateva prosoape.
vreo 3 carti relativ proaste. nu incercati boris akunin. nu e nici pe departe agatha cristie.
cateva interventii chirurgicale filmate si deja stiu ce procedee si ce materie prima implica un implant mamar, un lifting facial sau o rinoplastie. ca sa nu mai zic de scenele gorice, pe care de data asta, le privesc live cu o sete si-o curiozitate demne de patologic.
cateva nemultumiri de natura personala, pe care, cumva mi le-nec in munca.
vreau sa fiu libera. zbier sa fiu libera.
dar nu esti tocmai liber cand oamenii tin la tine. nu daca tii si tu la ei.

2. de vreo 4 zile nu mai este lumina in scara blocului. implicit nu functioneaza nici liftul, iar eu nu stau decat la etajul 9.
seara de seara, pret de 9 etaje bajbai prin intuneric cu micuta lanterna a telefonului in mana si cu cateva scene din filmele lui hideo nakata (cele cu fete brunete cu fata alba care aluneca pe scari sau eventual misuna pe pereti) in minte.
si la 9 ma opresc. mereu ma chinui sa nimeresc cheile in usa - pentru ca toate 3 arata la fel (mereu imi zic ca o s-o mazgalesc cu un marker). ... flash-back.
cand eram copil mi-era frica sa urc pana la etajul 10. nu stiu de ce!
imi amintesc ca daca ne jucam de-a "v-ati ascunselea" niciodata nu urcam pana acolo.
aveam cosmaruri cu liftul care urca. in timp ce urca inima mi se umfla in piept, de parca ar fi stat sa plesneasca.
cu cat ma apropiam de etajul 10, cu atat teroarea mea crestea. ceva ma astepta acolo. ceva demonic si rau.
insa niciodata nu vedeam ce, pentru ca ma trezeam inainte sa ajung la etajul 10.
ma trezeam agitata si cu ochii umezi.
in traducere libera, s-ar putea spune ca mi-e frica de finalitate, sa continui sa merg mai departe. sa avansez. sa trec la urmatoarea etapa.
n-are sens sa traduc un vis stupid care-mi frecventa copilaria.
privind in urma sunt sincer uimita de mine insami. stiu, se spune ca analiza retrospectiva este o forma superioara de cunoastere si asa mai departe, dar, cinstit vorbind, pana acum am acceptat (sau ignorat) o multime de aspecte legate de actiunile mele din trecut, fara macar sa pun intrebari sau sa ma gandesc la ele.
mda... pedeapsa suprema este sa devii in cele din urma intelept, doar ca sa intelegi ca unele lucruri pe care le-ai facut sunt irevocabile. sper sa n-o traiesc!

3. de ce oare atunci cand un barbat incearca sa te protejeze ai impresia ca vrea sa te controleze?
probabil ca m-am obisnuit prea tare sa-mi port singura de grija.
mi-e greu sa las pe altcineva sa faca asta in locul meu.
in general sunt doar eu. si inainte de toate sunt o observatoare.
ma pierd in observatii si apoi impletesc cuvintele pe care le gasesc.
adesea, parca stau pe muchiile, pe contururile vietii. si chiar acolo imi este locul.
nu poti observa nimic daca faci parte din ceea ce observi.

20 octombrie 2008

adventures in solitude...



v-ati identificat vreodata prima amintire?
a mea e de cand aveam patru ani si ceva. cred...
era vara.
o serbare la gradinita. baloane si cuburi colorate din care ridicam constructii impunatoare.
un palc de copii care tocmai terminase leapsa, se aliniase la toaleta.
tipete si rasete neastamparate.
eu eram pe geamul salii si ma uitam la mama cum pleaca.
plangeam inecat si-o uram.
ma lasase acolo pentru a nu stiu cata oara.
o uram pe educatoare.
uram toti copiii.
ma uitam la casuta stupida din plastic colorat si nu intelegeam de ce trebuie sa stau acolo si in acea zi.
aveam mana in gips.
nu ma puteam juca, nu puteam alerga.
ma durea. sau cel putin asa mi se parea.
aliniam cuburile cu o singura mana, printre sughituri si icnete.
vroiam sa fac pipi, insa la toaleta era coada.
educatoarea m-a observat.
mi-a luat mana intr-a ei si, fara sa ma intrebe nimic, s-a strecurat printre celelalte fetite si m-a dus in fata randului.
a trecut cu mine de mana prin fata celorlalte razgaiate, care ne priveau curioase de dupa fetele murdare de praf.
a deschis usa toaletei si mi-a facut semn sa intru. mie-mi venea greu sa-i mai dau drumul la mana. m-a incurajat.
si-am intrat.
parca-mi simt si-acum mana-ntr-a ei!

azi mi-am amintit de ea. nu mai stiu cum arata, nici macar cum o chema.
s-ar putea ca asta sa fie prima mea amintire.
sau cea in care tata m-a dus la cinema "doina" si-am fost extrem de impresionata de animatia ruseasca din '57, dupa basmul lui hans christian andersen "craiasa zapezii".
pentru ca desenul era titrat, tata imi citea foarte atent fiecare rand si se asigura ca intelegeam absolut totul.
"... un fulg de zapada, doi fulgi de zapada, trei fulgi de zapada, patru fulgi de zapada... o voi vedea pe craiasa zapezii, daca mai numar pana la un milion..."

first lesson: show some emotion!


"lacul lebedelor"... cred ca l-am urmarit de vreo 3 ori la ONB, dintre care odata si-n regia si coregrafia lui Gheorghe Iancu (ce-i drept, m-a lasat breathless!) il iubesc pe chaikovsky si-as revedea "lacul lebedelor" pana la sfarsitul vietii.
sambata, insa, am revazut o parte din "lacul lebedelor" in "interpretarea" celor de la Balsoi Teatr din Moscova.
bon... trebuie sa recunosc talentul mai mult tehnic, mai putin "venind din interior" al prim-balerinilor. l-am admirat pe acrobatul yan godovsky in "spargatorul de nuci", pe nina kaptsova sau pe anastasia yatsenko in "giselle", pentru ca am avut ocazia sa-mi imbat ochii si simturile cu cele mai cunoscute spectacole de balet (lacul lebedelor, corsarul, spargatorul de nuci, don quijote, spartacus, gisele, seherezada, carmen si frumoasa din padurea adormita)
ei bine... un spectacol orgasmatronic de aproximativ 2h jumate.
sala palatului a fost plina, ropote de aplauze si da... as fi dat si triplu pe bilet.
balerinii rusi au o tehnica exceptionala, nu numai ca am privit marturii vii ale sfidarii gravitationale, dar si o perfectiune in miscari ce te transpune in sfera fantasticului.
cu un mic amendament!!!
le lipseste entuziasmul si fericirea pe care artistii romani le transmit cu atata naturalete. au fete reci, inexpresive si lipsite de emotie. ele zambesc fals si fortat de sub tona de machiaj, iar ei nici macar nu zambesc (unii dintre ei chiar aveau fete de vampiri gata pregatiti cu replica "i'm here to suck your blood"). sunt mult prea mecanici pentru gusturile mele. au miscari perfectioniste (dar nu pentru ca sunt facute cu toata fiinta) ci pentru ca asa trebuie sa fie.
mie-mi plac ai nostri. empatez cu ei. ma indragostesc de ei, de gratia lor fara menajamente, fara pic de fortare si traita intens. de fetele lor pline de dragoste pentru dans. de pasiunea lor care se transforma usor intr-un crescendo de daruire.
una peste alta, nina kaptsova a interpretat o "carmen" de exceptie si, in ciuda inexpresivitatii lor, mi-a fost imposibil sa nu plec de acolo cu nodul in gat de emotie.
mi-au placut costumele care au fost create cu un scop bine definit: nu doar sa impresioneze prin somptuozitate, ci sa sublinieze anumite mesaje (si aici ma refer la trasaturile fizice scuplturale)
m-au impresionat. insa, de neiertat este lipsa oricarui fel de sentiment, a oricarei implicari cat de cat emotionale a prim-balerinilor in spectacol!

12 octombrie 2008

lucky number ten...



3 issues (part two)

1. japonezii cred intr-un al cincilea simt al gustului numit "umami". cand anumite feluri de mancare starnesc "umami", se dezlantuie o pofta intensa care te face sa infuleci fara incetare, mult timp dupa ce ti-ai astamparat foamea. de cateva zile experimentez echivalentul emotional al fenomenului.
un prim weekend liber dupa atatea altele "agasante" si m-am indragostit de ottorino respighi si-al lui "la boutique fantasque".
un cumul de zile la rin grand hotel si deja in camera 9006 ma simt ca acasa. ma tot intreb de ce nu-mi duc periuta de dinti, papucii de casa si cateva prosoape.
vreo 3 carti relativ proaste. nu incercati boris akunin. nu e nici pe departe agatha cristie.
cateva interventii chirurgicale filmate si deja stiu ce procedee si ce materie prima implica un implant mamar, un lifting facial sau o rinoplastie. ca sa nu mai zic de scenele gorice, pe care de data asta, le privesc live cu o sete si-o curiozitate demne de patologic.
cateva nemultumiri de natura personala, pe care, cumva mi le-nec in munca.
vreau sa fiu libera. zbier sa fiu libera.
dar nu esti tocmai liber cand oamenii tin la tine. nu daca tii si tu la ei.

2. de vreo 4 zile nu mai este lumina in scara blocului. implicit nu functioneaza nici liftul, iar eu nu stau decat la etajul 9.
seara de seara, pret de 9 etaje bajbai prin intuneric cu micuta lanterna a telefonului in mana si cu cateva scene din filmele lui hideo nakata (cele cu fete brunete cu fata alba care aluneca pe scari sau eventual misuna pe pereti) in minte.
si la 9 ma opresc. mereu ma chinui sa nimeresc cheile in usa - pentru ca toate 3 arata la fel (mereu imi zic ca o s-o mazgalesc cu un marker). ... flash-back.
cand eram copil mi-era frica sa urc pana la etajul 10. nu stiu de ce!
imi amintesc ca daca ne jucam de-a "v-ati ascunselea" niciodata nu urcam pana acolo.
aveam cosmaruri cu liftul care urca. in timp ce urca inima mi se umfla in piept, de parca ar fi stat sa plesneasca.
cu cat ma apropiam de etajul 10, cu atat teroarea mea crestea. ceva ma astepta acolo. ceva demonic si rau.
insa niciodata nu vedeam ce, pentru ca ma trezeam inainte sa ajung la etajul 10.
ma trezeam agitata si cu ochii umezi.
in traducere libera, s-ar putea spune ca mi-e frica de finalitate, sa continui sa merg mai departe. sa avansez. sa trec la urmatoarea etapa.
n-are sens sa traduc un vis stupid care-mi frecventa copilaria.
privind in urma sunt sincer uimita de mine insami. stiu, se spune ca analiza retrospectiva este o forma superioara de cunoastere si asa mai departe, dar, cinstit vorbind, pana acum am acceptat (sau ignorat) o multime de aspecte legate de actiunile mele din trecut, fara macar sa pun intrebari sau sa ma gandesc la ele.
mda... pedeapsa suprema este sa devii in cele din urma intelept, doar ca sa intelegi ca unele lucruri pe care le-ai facut sunt irevocabile. sper sa n-o traiesc!

3. de ce oare atunci cand un barbat incearca sa te protejeze ai impresia ca vrea sa te controleze?
probabil ca m-am obisnuit prea tare sa-mi port singura de grija.
mi-e greu sa las pe altcineva sa faca asta in locul meu.
in general sunt doar eu. si inainte de toate sunt o observatoare.
ma pierd in observatii si apoi impletesc cuvintele pe care le gasesc.
adesea, parca stau pe muchiile, pe contururile vietii. si chiar acolo imi este locul.
nu poti observa nimic daca faci parte din ceea ce observi.
 
powered by Blogger