A apărut într-o dis-de-dimineață, ca o papușă cu capul greu și mintea rătăcită.
O păpușă din ceramică, goală pe dinăuntru.
Asemeni a două picături de sânge, care, odată căzute-n zăpada albă se-ntind imprecis... și golul se-mpraștia haotic în interiorul ei.
S-a lovit cu capul de marginea colțuroasă a canapelei și... exact ca-ntr-una din acele zile proaste a vărsat cafeaua pe masuță, și-a întins prea mult tușul pe pleoape și și-a agățat ciorapul.
Se blestema!
Catastrofală ființă, își zise...
Și mintea-i rămase goală.
Își prinse părul cu agrafe și se așeză pe marginea canapelei cu pantofii-n mână, așteptând golul să umple și-ncăperea!
Asemeni picturilor lui Dali, ceasul din perete începuse să se scurgă, mobila să se topească și pereții să se învolbureze-ntr-o mare de acuarelă.
Umbrela cu steluțe verzi, care se-odihnea într-un colț o-ntrebă: "Unde se scurge timpul? unde?".
Era prea goală ca să-i răspundă.
Devenise papușa mută.
Brusc, un sunet strident îi lovi mintea goală.
Începuse să crape în zeci de bucățele, care cădeau la picioarele ei.
Prima oara, capul...
Apoi, gâtul...
Pantofii îi căzură, iar mâna ce-i ținuse devenise o seamă de forme inegale din porțelan, împraștiate pe cearșaful alb.
Se privea cum se sparge, cum se face bucăți...
Fără infinite dorințe, fără nevoia de fericire,
Fără nevoia de mâini duhnind a dragoste, rătăcite-n părul ei de păpușă muribundă.