ma nouvelle obsession: madame

și superbissima Agyness Deyn, femeia cu care-aș fi vrut să semăn cât de puțin! :) Dacă ar fi să-l descriu într-un cuvânt, parfumul este extrem de "sassy". Despre inspirația din spatele parfumului, Jean Paul spune: "It's my type of woman‚ at the same time fragile and strong, like a tomboy that is a little androgynous in attitude so, you know, she can cut her hair if she wants". Și mr. Gaultier is my type of man, iată și de ce (o aluzie directă la natură și la mult aclamatul "avatar" al lui cameron, cu influențe haute couture):

"brothers"

"Brothers" este un remake al peliculei daneze din 2004, "Brødre". Regizat de Susanne Bier ("Things We Lost in the Fire"), pot spune că filmul m-a luat prin surprindere. Are o viziune neșovăielnică asupra efectului pe care războiul îl are în viața unui soldat american abia întors din Afganistan. Sinopsis: Povestea este despre doi frați care sunt totalmente opuși: Tommy (Jake Gyllenhaal), răzvratitul, fostul deținut, tatuatul, cu o predilecție către licorile tari și Sam (Tobey Maguire), ofițerul american moral și familist, care pleacă-n Afganistan pentru a-și servi țara. Pozițiile lor în cadrul familiei sunt intrinsec stabilite: Sam este eroul și Tommy, oaia neagră. Rolurile celor doi frați se schimbă însă, când Sam dispare fără urmă în deșertul Afganistanului și este presupus mort. Tommy se vede nevoit să o consoleze pe Grace (Natalie Portman), soția fratelui dispărut și cele două fetițe. Viața lipsită de sens a familiei lui Sam intră într-o adaptare la "realitate", iar Tommy reușește să le ofere celor trei suflete părăsite colacul de salvare. Relația dintre Tommy și Grace evoluează într-un ceva "cald", care-și merită drepturile! Însă, lucrurile iau altă întorsătură când apare Sam, nemortul, plin de paranoi, traume și sechele aduse cu el din deșertul Afganistanului. N-o să fiu o spoilleriță și-o să las finalul surpriză să vi se dezvăluie. Într-adevăr, evenimentele din "Brothers" sunt trăite la intensitate maximă și chiar dacă scenariul pare clișeic, vă asigur că filmul este una dintre cele mai reale viziuni asupra conceptului de familie, trădare și a procesului de ajustare la viață după pierderea cuiva drag. Ce mi-a plăcut: - Tobey Maguire, care ne livrează o performanță definitorie în cariera lui (zic eu!). Soldatul torturat fizic și psihic este un rol care i se potrivește foarte bine, după "nuca-n perete" din "Spiderman". De data aceasta, are un rol greu, puternic, care-ți cere imperios să nu-ți iei ochii de la el. Și când te gândești că mie nu mi-a plăcut niciodată Maguire. - Jake Gyllenhaal, căruia rolul de "bad boy" îi cade ca o mănușă cu tot cu degete. Pe mine m-a convins oricum cu reprezentațiile din "Brokeback Mountain" și "Jarhead". No further additions to that... Unde mai pui că-i și extrem de sexy. - Natalie Portman pare reală și matură și dă rolului o credibilitate statornică de văduvă îndurerată. - copilele sunt demențiale, în special cea mare. Ce nu mi-a plăcut: - legat de film mi-a plăcut totul, poate mai puțin faptul că nu a existat o legătură mai intensă și "explicită" între Portman și Gyllenhaal. Motiv pentru care am googălit puțin (despre script) și am dat peste un interviu în care biata de Portman spune ceva de genul: "Jack știe să te facă să râzi. Știe și niște remedii foarte bune pentru părul deteriorat. Poate cânta la chitară și are o voce frumoasă. Copiii și câinii îl iubesc. Își iubește mama, surorile și iubita. Este perfect. Păcat că este urât!" C'mmon dacă și Gyllenhall este urât, înseamnă că Maguire este Sméagol. Fata asta e cam lovită!

sherlock holmes și dragul de watson...

Pentru mine, Arthur Conan Doyle prin bijuteriile lui polițiste, Sherlock Holmes și dragul de Watson a fost precursorul într-ale romanelor polițiste. 

"Tratatul Naval", "Coama Leului" sau "Diamantul Coroanei" erau doar cateva dintre scurtele povestiri care-mi surescitau imaginația la 12 ani. 

Astă seară am fost cu fetele să vedem Sherlock Holmes. Deloc Holmes-ul pe care mi l-am imaginat eu. 

Guy Ritchie l-a reinventat pe detectivul din Baker Street 221B și nu știu dacă a făcut-o în vreun mod cât de cât compatibil cu personajul real (cel imaginat de Conan Doyle). 

Dacă Holmes-ul lui Doyle era rezervat, tipicar și calculat, Holmes-ul lui Ritchie este frapant, sărit de pe fix, tendențios și mult prea plin de el.

Însă, capabil să reconstruiască o situație sau un fapt pornind de la cele mai infime detalii. 

Chiar și așa, Robert Downey Jr. este irezistibil și dus la sala cu frecvența unui creștin la biserică. Asta apreciez eu domle' la hollywoodieni: că oricât de dinozauri ar fi sunt duși la sală, împachetați și fară colaci și surplusuri jenante. E valabil în cazul tutror (nu mai zic de Gerard). Rolul lui Sherlock nu e magistral, dar așa cum este construit de Guy Ritchie, el este extrem de bine jucat. Robert e șarmant și țăcănit, deși departe de personajul "real". Nepotrivit cu rolul, poate... însă măiestrie actoricească, cu siguranță. L-aș fi văzut mai degrabă pe Jude Law în rolul lui Sherlock, elegant și tipicar cum este!
Ce mi-a plăcut: 

- imagini sublime, efecte speciale minunate, cadre spectaculoase, situații antrenante, acțiune justificată pe alocuri și o construcție fumurie și fidelă a Londrei anilor 1900. Un adevărat deliciu de efecte vizuale și sonore. By the way, super coloană sonoră... 

- ironia și umorul tipic britanic, extrem de bine presărate de-a lungul peliculei. 

- Robert Downey Jr. și interpretarea de nota 10. Nu-i vina lui că scenariștii n-au construit personajul așa cum trebuia. După rolul de "rahat" din "Iron Man", drogurile, alcoolul și aparițiile supărătoare în presa de scandal, Donwey revine mai în formă ca niciodată. Atât actoricească cât și fizică. Chiar dacă nu este Sherlock Holmes, Robert este magnific și delicios de urmărit. În unele momente chiar mi-a părut că toată greutatea filmului atârnă de umerii lui. 

 - Jude Law, calculat și imprevizibil. Londonezul tipic, rezervat și manierat cu sclipiri de inteligență motivate și ochisori scânteietori. Ce nu mi-a plăcut: 

- Mereu am fost fan Guy Ritchie, mi-au plăcut "Revolver", "Snatch" și "Lock, Stock and Two Smoking Barrels". Nu și "RocknRolla".

De data aceasta, însă, Ritchie mă lasă cumva nesatisfacută. Așa se termină? Ăsta-i catch-ul? Really? Cumva scenariul este lipsit de sclipire... Am înțeles că de data aceasta, nu l-a scris el. Chiar și așa, mi-a creat senzația că Ritchie a fost în real coflict de artă regizorală cu el însuși. Parcă a vrut să creeze un "Snatch", cu un scenariu de "Sherlock Holmes". 

- Mark Strong, pe care preț de câteva momente l-am crezut Andy Garcia. A avut un rol negativ deloc impresionant. Nu știu dacă atâta poate sau a fost neexploatat, însă Lordul Blackwood m-a lăsat rece. 

- Rachel McAdams, adorata lui Holmes, de la care aveam mari pretenții. Rol taman aiurea, căci apărea din când în când și fix când prezența ei era cel mai puțin dezirabilă și justificată. A fost superbă și cam atât... că despre jucat nu prea a fost vorba. 

- Kelly Reilly (Mary a lui Watson). Mie nu mi-a plăcut fătuca asta niciodată. E total lipsită de orice talent actoricesc și nu are absolut nicio treabă cu rolul. 

Dincolo de toate, filmul este realizat după uzuala rețetă Ritchie: ironie și umor, tipi răi, tipi de treabă, situații extreme, câteva bătăi grozave, super cadre și câteva personaje delicioase. 

weeping for lhasa...

Cântăreaţa Lhasa De Sela a încetat din viaţă la vârsta de 37 de ani, în noaptea de 1 ianuarie, la domiciliul său din Montréal, în urma unui cancer de sân împotriva căruia lupta de aproape doi ani, fără a fi renunţat la muzică, Lhasa lucrând la un nou album, informează site-ul oficial al artistei, relateaza NewsIn.

În timpul celor 21 de luni de luptă contra cancerului, graţia, frumuseţea şi umorul care o caracterizau au reuşit să o determine să finalizeze înregistrarea ultimului ei album şi să urce pe scenele din Montréal, Paris şi Islanda. De altfel, cele două concerte din Islanda din mai 2009 au fost ultimele apariţii ale artistei, care pregătea un nou album, alături de mari artişti chilieni, ca Victor Jara şi Violeta Parra. Lhasa De Sela s-a născut pe 27 septembrie 1972, la Big Indian, în partea de nord a statului New-York. A trăit o copilărie unică, marcată de perioade nomade, alături de părinţii şi surorile ei, într-un autobuz care traversa SUA şi Mexicul. În autobuz, copiii improvizau mici scenete de teatru în faţa părinţilor. A crescut într-un univers care i-a permis să descopere lumea, în afara culturii convenţionale.

Primul său album în limba spaniolă, "La Llorona" a fost lansat în 1997, consacrând un stil în care ritmurile ţigăneşti se îmbină cu blues-ul şi şi rock-ul. În 2003 a fost lansat "The Living Road", cel de-al doilea album al artistei, anul trecut apărându-i şi ultimul album, "Lhasa".
* sursa: www.rol.ro

Supranumită "femeia vulcan", în 2005 Lhasa a câștigat titlul cel mai bun artist american la gala BBC Awards for World music.
Despre obsesia mea pentru Lhasa de Sela și piesa "el desierto" am tot scris. Tocmai pentru că muzica, vocea și mișcările Lhasei reprezentau pentru mine acea pace interioară, acel moment sublim în care toate percepțiile extrasenzoriale mi se adună în câteva acorduri.
Am iubit-o pentru că avea forța să jongleze cu măiestrie cu muzica fado și muzica mexicană țigănească, reușind să transmită "altceva" decât toți ceilalți muziceni. Și pentru că, așa cum spunea ea: "Nu sunt cinică, dar sunt unică!"

În 2005 a fost în România și a susținut un concert la Sala Palatului, am regretat imens că am ratat-o! Cu atât mai mult acum!
and the beat goes on...

“Avatar”, lovitura de grație a lui cameron!

Tocmai m-am întors de la ”Avatar”. 

Sublim, autentic și incredibil. 

Dacă până acum câteva zile declaram că ”Pandorum” mi s-a părut cel mai bun film al lui 2009, ”Avatar” depășește cu succes toate filmele de gen din istoria cinematografică! 

Ei bine, n-am fost niciodată fan James Cameron, deși pasiunea mea nestinsă pentru S.F-uri dăinuie încă din copilărie. 

Însă, ”Avatar” este de departe chintesența muncii lui Cameron (ca regizor, scenarist, editor - ce-o fi) și-o creație cinematografică epică! 

Nimic nu mă facinează mai tare decât viziunea scriitorilor și a regizorilor asupra unor lucruri nevăzute, necunoscute, neîntâlnite, futuriste. 

Felul în care o minte își poate imagina un viitor sau o viață pe altă planetă, țin să mă dea pe spate încă de la cărțile lui Isaac Asimov sau A.E. Van Vogt. 

Departe de aceste lucrări, ”Avatar” este exact așa cum a spus ”Hollywood Reporter”: o minune care te lasă cu gura cascată. 

Personal, am avut norocul de a vedea toată splendoarea pe care Cameron o transpune pe marele ecran: peisaje mirifice, alienși albaștri imenși, animale de junglă care au suferit mutații spectaculoase și autentice (să vedeți cum arată căprioarele sau caii). Cu alte cuvinte, un experiment cinematografic original afundat într-un amalgam de senzații și percepții extransezoriale.

Ce mi-a plăcut: 

- Criticii spun că Sam Worthington este noul “hot action star” de la Hollywood. Deși sunt tentată să-i contrazic, admit că Jake Sully (personajul pe care-l joacă Sam Worthington) este cuminte, flexibil, maleabil, docil și placid. Dar și incredibil de răzvrătit și dur când își percepe destinul. Deși replicile lui sunt sărace, rizibile și uneori penibile, trebuie să-i atribuim rolului ceea ce i se cuvine: el este un soldat care nu are prea multă minte în cap. Are reacții și simțăminte demne de un caracter limitat și căpos, care nu se schimbă nici în corpul avatarului. Iar meritul îi aparține, căci sinceritatea și simplitatea cu care îl joacă pe Sully te face să-l îndrăgești imediat. 

- La 23 de ani după “Aliens“, Sigourney Weaver rămâne la fel de frumoasă și oferă rolului aceeasi prestație magistrală ca cea din 83. 

- Colonelul Quarritch este jucat de Stephen Lang cu desăvârșirea unui războinic ce se injectează cu adrenalina urii, a războiului și-a bombardamentelor la scară largă. Un adevărat adept “mortal combat“, care la 57 de ani are trupul unui model musculos și apetisant, trosnește și incendiază cu zâmbetul pe buze! Fără doar și poate, Stephen Lang este în “Avatar“, apostolul terorii. 

- N-am să-i contest nicio clipă măiestria lui James Cameron, mai ales că niciunul dintr-ai noștri n-o să fie capabil nici într-o mie de ani să i se ridice la înălțime. Un adevărat pictor, ce lucrează autentic și elegant și ne arată o natură și-o faună luxuriante, de-o frumusețe fosforescentă și-o splendoare luminiscentă. 

- Grafica. Deși simplă povestea filmului, Cameron a acordat o atenție dincolo de “minuțiozitate“ până la cel mai infim dintre detalii.

Ce nu mi-a plăcut: 

- Din păcate, punctul forte al lui Cameron nu este deloc dialogul, siropos și deseori simplist. Însă, dacă reușim să privim dincolo de dialogul uneori pueril și să facem abstracție de sinopsisul deja fumat (adaptarea străinului sosit într-un grup de indigeni, pe care ajunge sa îi iubească și să-i salveze), ne putem trasa o idee destul de clară despre cum ar trebui să arate un S.F. adevărat. De fapt mi-a plăcut totul! Am vrut doar să găsesc și eu un “nod în papură“! 

 Inițial, m-au speriat teribil cele 2 ore și 41 de minute. Nu prea mizez pe efectul “bigger, longer and uncut“, ci mai degrabă pe “shorter, the better“. Însă, au fost 161 de minute spectaculoase, petrecute într-un peisaj care m-a absorbit cu totul. Ca o cinefilă înrăită cu sunt, declar că James Cameron și-a asigurat un loc fruntaș în memoria-mi plină de cadre și imagini. Am o singură temere: că toate celelate care vor apărea după “Avatar“ se vor zbate neputincios într-o mocirlă a nereușitei (de a fi măcar așezate pe aceelași tronson cu “Avatar“)! 

Menționez că nu am văzut filmul în Imax (ci în 3D). Chiar și așa, Mădă a stat în priză, Lore nu a închis un ochi (deși ea obișnuiește să adoarmă la toate filmele), iar Cristina a spus “wowwwww“ (deși nu o fascinează deloc S.F.-urile), iar eu n-am mai fost așa de “absorbită“ de la “The Dark Knight“.

Ataque de Pánico!

Cum să faci un scurt-metraj cu 500 de dolari?
Asta o știe doar Fede Alvarez...

Deși incredibilă, iată o poveste cât se poate de adevărată. Un tip are 500 de dolari, plătește ceva figurație, se pricepe la editare, face un filmueț de 4 minute și-l pune pe Youtube. În câteva zile are 3.400.000 de vizitatori, ajunge la Hollywood și semnează un contract de 30 de milioane de dolari.

Fede Alvarez, un "mic producător" din Uruguay, se scarpină de vreo 500 de dolari și regizează un filmuleț despre invazia unor roboți în Montevideo. Scurt-metrajul de 4 minute, "Ataque de Pánico!" (Atac de Panică) are ca protagoniști câțiva roboți imenși, dar cam "slow-moving" care zboară în aer întregul oraș.
Nimic original în toată treaba asta, aș zice, doar am văzut cu toții "War Of The Worlds".

Oricum, dacă stai să-l analizezi din perspectiva bugetului în care-a trebuit să se "sugrume", filmul pare extraordinar! Presa americană vuiește de câteva zile și deja-l asemuie pe micul regizor cu Neill Blomkamp (ăla de-a regizat "District 9").
Pare-se că scurt-metrajul a făcut îmconjurul lumii într-un timp extrem de scurt și se răspândește mai ceva ca gripa virală.

Contactat de cei de la BBC, Pepe a declarat: "Am uploadad 'Ataque de Panico!' într-o zi de marți și luni (a doua săptămână) inbox-ul mi-era plin de mesaje de la Hollywood Studios."

Oferta? A bătut palma pe 30 de milioane cu regizorul "Spiderman", Sam Raimi de la "Ghost House Pictures". Tot ce are de făcut acum este să regizeze un film. Un thriller sci-fi, care se va filma în Argentina și Uruguay. Nu, Sam Raimi nu vrea un lung metraj al deja celebrului 'Ataque de Panico!', ci i-a impus lui Fede Alvarez o idee cu totul și cu totul originală.

Până la "capodopera" de 30 de milioane de dolari, vă pasez 'Ataque de Panico!':

cetățeanul care se supune legii...

"Law Abiding Citizen" sau "Motivat sa ucidă" cum l-au tradus ai noștri este prima tentativă a lui Gerard Butler de a produce un film. Sub regia lui F. Gray Gray, care-a mai făcut și "Be Cool" (cel cu John Travolta și Uma Thurman în 2005), "Italian Job" (cu Charlize Theron în 2003) sau "The Negotiator" (cu Samuel L. Jackson în 1998), filmul este un joc psihologic criminal ce împinge suspansul către cota maximă. 

 

Nu am avut mari așteptări din două motive: 

1. Distribuția: Gerard Butler nu mi se pare un actor extraordinar (deși excelează la capitolul masculinitate și sex-appeal) iar Jamie Foxx mi-e de-a dreptul antipatic. 

2. Scenariul: destul de absurd și extrem de exagerat pe alocuri. Însă, alegerea nu mi-a aparținut, căci nu poți decide în numele unui grup, în mare parte format din masculi (prieteni de-ai lui Daniel) cu veleități de machos și-o pasiune aparte pentru filmele de acțiune. După cele 109 minute urmărite conștiincios, pot spune că "Law Abiding Citizen" merită într-adevăr laudele care i se aduc.

  Oarecum nasty, violent și absurd pe alocuri, "Law Abiding Citizen" are o acțiune cursivă și logică. 

 Ce mi-a plăcut: - Gerard Butler este implicat, uman, răzvrătit și eroic. Rol bine jucat, sunt convinsă că se putea și mai bine. Însă e prima oară când îl simt pe Gerard într-un rol. I s-a potrivit ca o mănușă, m-a impresionat teribil. 

Ce nu mi-a plăcut: - Jamie Foxx e varză din toate punctele de vedere și rolul nu i se potrivește absolut deloc. Este tern, inexpresiv și la fel de emotiv ca statuia lui Lenin! 

- Finalul! De-a dreptul și irevocabil fără sens. Absurd. S-a creat un personaj autentic precum Clyde pentru o mare dezamăgire. E lipsit de originalitate și după o acțiune de film de nota 10, îți dă o lovitură în zona sensibilă și strică teribil impresia unui film bine lucrat.

  Nu am înțeles totuși: 

- de ce s-a dezbrăcat Clyde (fully naked) când a venit poliția să-l ridice? Don't get me wrong. Arată excepțional (de fapt asta trebuia să intre la "ce mi-a plăcut") 

- în momentul în care Jamie Foxx îl lovește cu pumnii în fața, lui Clyde i se umple gura de sânge. Perfect normal! Scuipă... și imediat (în cadrul următor) are gura și dinții perfect curați/clătiți/polișați?! 

 

Concluzie: categoric de văzut!!! 

Notă suplimentară: Nu încercați "The Box". E cel mai mare rateu cinematografic pe care l-am văzut în ultimii trei ani!

David Garrett, un Paganini contemporan...

Ok. David Garrett era unul dintre viloniștii mei preferați. Până la "Smooth Criminal". 

De-atunci este violonistul meu preferat. 

Pe numele său adevărat David Bongartz, artistul în vârstă de 28 de ani s-a născut la Aachen, în Germania, dintr-un tată german și-o mamă americancă. 

La 13 ani, a înregistrat 2 cd-uri, a apărut la televiziunea germană şi olandeză şi a dat un concert la Vila Hammerschmidt, în reşedinţa preşedintelui Republicii Federale Germane, oferindu-i-se șansa să cânte la faimosul Stradivarius "San Lorenzo". 

În timpul liber (îi mai și rămâne) se ocupă cu modellingul, ba chiar a fost numit "David Beckham al scenei clasice". 

Nu demult, în timpul unui concert și-a făcut țăndări vioara Guadagnini pe care o cumpărase cu 4 ani înainte, cu 1 milion de dolari. Și eu plâng după un telefon...

  

2012. și da... și nu!

Nu... nu am plănuit să văd 2012 din prima clipă în care am auzit de el. 

Însă, apariția lui Danny Glover în rolul Președintelui S.U.A, m-a chemat cumva.

Și apoi... mi-am zis că un film regizat de Roland Emmerich ("10,000 BC", "The Day After Tomorrow" și "Independence Day"), un "pro" când vine vorba de filme catastrofă, trebuie să fie un real blockbuster! 

Din punct de vedere vizual, al adrenalinei pe care ți-o dozează (tu fiind pe scaun) și al grandorii epice - filmul este de nota 10!

Scenariul, însă, lasă de dorit! cu siguranță putea fi mai bun... 

Situații și acțiuni total neverosimile, scene ce sfidează cu nerușinare realitatea! 

Un John Cusack pe care l-am remarcat, pentru prima oară la justa lui valoare, abia în thrillerul "1408". 

De data asta, el este un fel de super-erou, pentru că e mai tare la volan decât "șoferul iadului", face slalom cu ditamai limuzina printre dărâmături și plafoane imense ce cad din zgârie nori. 

Aleargă cu cenușa vulcanică în spate și o fentează la maxim și își ține respirația sub apă mai ceva ca peștișorul Nemo! 

Face sprinturi prin Himalaya precum ghepardul și se cațără a la Spiderman printre crăpăturile scoarței terestre cu lava pârlindu-i fundul! 

El, un scriitor obscur și fără niciun fel de pregătire "combat"... nush, dar mai degrabă îl vedeam pe Gerard Butler într-un asemenea rol. 

Dincolo de toate astea, prestația lui Cusack e destul de bunicică, deși nu-l "simt" în rol de "salvator al lumii". 

Woody Harelson (un rol scurt și rupt de peisaj) mă impresionează pe film ce trece. să vedeți cât de amuzant este în "Zombieland". 

Amanda Peet (soția lui Cusack) e ca și cum n-ar fi! 

Lui Oliver Platt i se potrivește de minune rolul lui Carl Anheuser, personajul semi-negativ. 

Chiwetel Ejiofor (în rolul cercetătorului care descoperă că scoarța terestră urmează să-și schimbe radical configurația) promite și pare-se că îl așteaptă o carieră îmbietoare la Hollywood. 

Rolul lui Danny Glover trece total neobservat, deși Președintele ar fi trebuit să fie un personaj cheie. 

Iar avântarea lui pe altarul sacrificiului, când decide să rămână la Casa Albă și să înfrunte calamitatea alături de poporul american, mi s-a părut o fabulă puțin perversă. 

Nu-l critic, dimpotrivă, filmul este cel mai reușit al lui Emmerich de la "Independence Day" încoace. 

Asta nu înseamnă că și cel mai bun, căci Emmerich se împotmolește în aceleași teorii clișeice de sfârșit de lume: calendarul mayaș, 21.12.2012, sfârșitul lumii.

Guvernul știe, ascunde totul, oamenii de rând mor neștiutori bla bla bla... 

Filmul nu duce lipsă de episoade lacrimogene destul de bine plasate, însă, 2012 este un film spectaculos datorită efectelor speciale și nicidecum dialogurilor sau intrigii! 

Sunt conștientă că pelicula este realizată pentru box-office și nu pentru un scenariu elaborat și filozofic sau interpretări de geniu! În concluzie, 2012 este o capodoperă a genului său, însă, cu 200 de milioane de dolari buget, cam astea erau și așteptările, nu?!?! Să sperăm că Emmerich va intra în curând pe profit. Vă recomand să-l vedeți la cinema. Nu cred că are același impact în fața laptopului!

 

și heineken...

parodie, marca Snoop Dogg a celebrei reclame "Walk in Fridge" de la Heineken!


și parodia celor de la Bavaria:

Vânătorii de zmeie...

(Dap... Tocmai l-am vizionat, deși vreau să-l văd de-un an jumate, cartea am citit-o acum vreo patru ani și-a fost magnifică!) 

"The kite runner" este genul de film care nu te lasă să-ți lipești pleoapele, oricât de somn ți-ar fi. 

Este genul de film care te provoacă la tot felul de întrebări existențiale. 

"The kite runner" este o poveste despre trădare, dar și mântuire. 

Este dreptul fiecăruia dintre noi la o a doua șansă. la posibilitatea de a îndrepta lucrurile. 

Pe scurt, în "The kite runner", se vorbește despre Afganistan şi despre răscumpărarea greşelilor trecutului. 

Povestea începe în 1979, în Kabul, cu puțin timp înainte ca armata rusească să invadeze Afghanistanul. (Fac o paranteză: am fost profund mirată de cât de frumos era Kabulul în 1978, sacru și sublim, familii fericite, copiii aveau copilărie. Este incredibil de trist să vezi ce prejudicii-i poate aduce războiul unei țări, cât de devastator poate fi el pentru oameni. Personal, filmul asta mi s-a părut ca un fel de "peeping" (tras cu ochiul) la o metamorfoză rapidă și neanunțată a vieții unui întreg popor, afganii). 

Mă întorc la poveste, însă... 

În Kabulul anilor 1978-1979, Amir și tatăl lui sunt o familie înstărită. 

Amir este prieten la cataramă cu Hassan, băiatul slujitorului de la curte. 

Amir nu știe ce înseamnă un "băiat Hazara" și nici nu înțelege de ce întregul oraș urăște acest grup etnic, mai ales că Hassan este el însuși un Hazara și este cel mai bun prieten al lui Amir. 

Amir simte că tatăl lui, Baba îl învinuiește pentru moartea mamei lui, survenită la naștere și că îl preferă și îl iubește pe Hassan mai mult decât pe el. 

Chiar și așa, cei doi copii cresc împreună în casa lui Baba și pe străzile liniștite ale Kabulului. 

Pasiunea lor este să înalțe zmeie, iar legătura puternică dintre cei doi se frânge brusc în ziua în care Amir și Hassan câștigă un concurs de înălțat zmeie. 

Hassan, care și-ar fi dat și viața pentru Amir (celebra replică: "pentru tine, de 1000 de ori!") este sodomizat de niște afgani care îi urau pe Hazara. 

Întregul episod se petrece sub ochii lui Amir, care, din lașitate, nu intervine cu nimic. 

De teamă, Amir ascunde totul și încearcă să-l alunge din casă pe Hassan și pe tatăl lui. 

E copil, se simte vinovat că nu și-a putut apăra prietenul și în naivitatea lui, crede de îndepărtarea este cea mai bună soluție. 

Toată viața, însă, va regreta greșeala făcută. 

Și după cum ne-am obișnuit, trecutul întotdeauna revine... 

20 de ani mai târziu, alungați de ruși încă din 1979, Amir și Baba (tatăl lui) s-au stabilit în America. 

Acum, Amir tocmai a lansat o carte și este un scriitor de succes, exact așa cum i-a prezis Hassan în copilărie. 

Trăiește cu amarul secret al propriei laşităţi. 

Este căsătorit cu Soraya, o femeie afgană și nefericirea lor este că nu pot avea copii. 

După moartea lui Baba, Amir primește un telefon de la Rahim Khan (un prieten vechi), care-i dezvăluie un secret tulburător despre familia lui și despre Baba. 

Amir este astfel, forțat să se întoarcă în Peshawar, Pakistan, în orașul răscumpărării și-al regretului, într-o călătorie ce-i va schimba viața și-l va face să îndrepte lucrurile. 

Nu voi dezvălui continuarea, pentru a nu strica surpriza, însă voi vorbi despre un moment remarcabil din film: scena în care Amir, speriat, găsește o Moschee, intră, se descalță, îngenunchează și se apropie pentru prima oară de Dumnezeu. 

Exact în acel moment atinge podeaua cu nasul, eliberat de vina cu care-a trăit atâția ani, eliberându-și sufletul și dezvăluindu-se în fața Divinității. 

E o scenă care, cu siguranță, va imorima acest film în mintea mea pentru totdeauna. 

Frumos și momentul de final, în care Amir aleargă după zmeie, tot repetând: "pentru tine, de 1000 de ori!" dincolo de interpretarea puțin fadă și nenaturală a copiilor, până și dincolo de stângăcia cu care regizorul se străduieşte să umple de realism magic peisajul pietros al Afganistanului, filmul are marele atuu al poveştii. 

Printre plăcile dure ale timpului care duce cu sine, îngropate, secrete dureroase, filmul lui Marc Forster recreează, ca o ţesătură discretă, atmosfera Afganistanului de dinainte de 1979, anul invaziei ruse, pe cea apocaliptică de sub ocupaţia talibană, dar şi viaţa afganilor strămutaţi în America. 

Tabloul marilor greşeli ale istoriei e intim legat de cele ale destinelor personale, greşeala eroului (neasumată şi neîmpărtăşită) perpetuându-se ca un blestem. 

Într-un final, Amir va găsi mântuirea. 

the boy in the striped pyjamas

Tocmai l-am terminat de vizionat! 

Magnific, emoționant, cutremurător... unic! 

Filmul, în sine este o călătorie tulburătoare în era Holocaustului, ce vizează tragedia inocenței, profitând la maxim de viziunea unui copil de 8 ani supus unor zbuciumuri psihologice devastatoare. 

E un film ce te expune radical și abuzează de vulnerabilitatea ta până-n ultimul moment, ca apoi să-ți dea un pumn, knock-out-ul perfect, către final. 

Și cu toate astea, pelicula este o piesă de artă educațională mai mult decât o dramă profundă. 

Recunosc semeț că ultimele 15 minute am lăcrimat mai ceva ca icoana din Siliștea. 

Amărăciunea micului Bruno că tatăl lui, ofițer german, a fost relocat cu îndatoririle față de țară într-o zonă rurală a Germaniei, este nicicum estompată de noua și imensa casă. Își pierde prietenii, iar aici, la țară, nu prea are ce să facă. Mama și sora lui se adpatează mult mai repede, căci femeile găsesc întotdeauna ceva de făcut. 

Visul lui este să devină explorator, astfel micul Bruno se aventurează dincolo de curtea pe care-i este interzis s-o părăsească. 

De la geamul camerei lui, zărește o fermă, însă oamenii de-acolo îi par cam ciudați. 

Toți poartă pijamale vărgate. 

Dispus să-și facă prieteni noi cu orice preț, Bruno găsește locația lagărului de muncă, însă, în naivitatea lui, crede că sârma ghimpată este pusă acolo pentru a nu permite animalelor să iasă afară. 

Stând în afara presupusei ferme, Bruno îl întâlnește pe Shmuel, un băiețel evreu de 8 ani care se ascunde după un maldăr de caramizi de la îndoririle-i zilnice. 

Cei doi se împrietenesc imediat și între ei se stabilește o legătura unică și emoționantă: băiețelul evreu și fiul ofițerului german, însărcinat cu supravegherea lagărului și gazarea celor de dicolo de sârma ghimpată. Naiva interpretare a întregii situații este cu atât mai pătrunzătoare cu cât Bruno își aprovizionează zilnic prietenul cu prăjiturele și sandwichuri și nu înțelege de ce bietul băiat în pijamale vărgate mănâncă pe nerăsuflate. 

Faptul că Bruno se strecoară în fiecare zi cu mâncare, șahul, glumele și scurtele atingeri pe care le au printre sârmele ghimpate, devin cele mai bune momente din viața celor doi băieței. 

Drama se dezlănțuie în momentul în care mama lui Bruno află de la ce provine fumul urât mirositor care se ridică deasupra lagărului. 

Realizează, la scurt timp, ce lucruri monstruoase a ascuns soțul ei până acum fața de familie și decide să ia copiii și să plece la o mătușă lângă Berlin. 

Vestea plecării cade ca o piatră pe umerii lui Bruno, căci acum are un prieten, dincolo de sârma ghimpată. Decide să-și mai vadă prietenul pentru ultima oară și îi promite acestuia că-l va ajuta să-și găsească tatăl, dispărut de câteva zile. 

Într-un puseu "exploratoric", Bruno sapă și trece dincolo de gard. promisiunea-i promisiune și trebuie să-l ajute pe Shmuel să-și găsească tatăl... 

Evident că trebuie să se camufleze și micul Shmuel îi face rost de-o pereche de "pijamale". 

Regizat de Mark Herman, filmul este o poveste umană care plănuiește de la bun început să evoce natura inocenței pure analizând naiv suflul răului absolut. 

Dacă vreți, "The boy in the striped pyjamas" este un salt periculos pentru Mark Herman, care-și permite provocarea de a crea o situație care atinge cele mai înalte cote ale ororilor umanității, în timp ce-i rămâne optimismul și încercarea de a ne duce cât mai aproape de inima pură a tânărului Bruno! 

Cândva, Irina Petrea mi-a spus cât de extraordinară este cartea. (filmul este o adaptare a romanului lui John Boyne). 

Categoric o voi citi... încă ceva: Asa Butterfield (puștiul Bruno) este magnific.   

Struggle for pleasure...

Muzica de calitate se potrivește oricărei patimi... Sepia. Muzica lui Wim Mertens proiectată pe tot ceea ce simt acum. Eu, în continua mea zbatere întru plăcere, printre lacrimi vagi rostogolite-n rimel și sărutări cu rujuri în nuanțe reci. Precum eroinele lui Almodovar.. Atât...

gegen die wand

Răcită cobză! 

Nu știu de unde sintagma asta și comparația/alăturarea de termeni, însă, sunt de-a dreptul varză! 

Un weekend cocoțată în vârful patului. 

Hello, Fervex my old friend!

Și refrenul s-ar putea repeta cu nurofen și paracetamol sinus. 

Febră, nu! 

Doar voce gotică/emo, privire drogată și tonusul unei țestoase. 

Evident că weekendul s-a umplut cu filme și cărți. 

Am terminat și "Miezul nopții în grădina binelui și-a răului", John berendt. 

Sublim. 

Mister, crime, științe oculte și pasiune. 

(ecranizarea din 1997, în regia lui clint eastwood, cu kevin spacey, jude law și john cusack în rolurile principale nu am văzut-o, încă)! 

Și trei filme din cele vreo șapte pe care le-am văzut, ce merită cu adevărat menționate:

 1. "Gegen die Wand" ("Head On" - Germania, 2004) regia: Fatih Akin. 

Distibuție: Birol Ünel și Sibel Kekilli. 

Sinopsis: Cahit, un bărbat din Mersin, Turcia, trecut de 40 de ani, singuratic, alcoolic și dependent de droguri, are un singur țel: să se sinucidă (prin orice mijloc posibil). 

Sibel este o tânără din Hamburg, care deși dorește să-și mulțumească părinții turci, tânjește frenetic după libertate. 

Singurul ei mod de protest împotriva părinților mult prea protectori este sinuciderea. 

Și încearcă în nenumărate rânduri, eșuând, însă, de fiecare dată. 

Cei doi se întâlnesc la psihiatru și nu din dragoste, dar din nevoia de a fi liberă, Sibel îi propune lui Cahit să o ia de soție. 

Pentru a o scăpa pe tânăra fată de sub tutela părinților, într-un moment de nebunie pură, acesta acceptă. Viața lor este una promiscuă. Ei îi place sexul cu mai mulți bărbați și nu se sfiește să-i agațe și să plece cu ei acasă, chiar în fața "soțului ei". 

Iar cahit își continuă relația "extraconjugală" cu o coafeză drogată și nimfomană. 

Urmărindu-și paralel destinele în continuă distrugere, cei doi soți de conveniență ajung să se îndrăgostească unul de celălalt. 

Este emoționant de urmărit calea fetei către distrugere, în timp ce el realizează cât de important este să trăiești doar datorită cuiva. 

Un film cu reacții de neînțeles pe alocuri și momente de repulsie totală, dacă privești scena în care ea este violată, dormind pe podeaua unui bar.

My rating: 9* din 10

2. "Hors de Prix" ("Priceless" - Franța, 2006) 

Regia: Pierre Salvadori 

Distribuția: Audrey Tautou (care m-a cucerit încă de la "Le fabuleux destin d'Amélie Poulain") și Gad Elmaleh. 

Sinopsis: Meseria de escroacă este "la modă". 

Asta dacă tot Universul tău se rezumă la o pereche de pantofi Prada sau o rochie Chanel. 

Aflată pe Riviera Franaceză, pentru a-și celebra ziua de naștere, alături de iubitul ei milionar și septuagenar, Irène îl confundă pe barmanul Jean cu un distins om de afaceri. 

Când acesta o duce în apartamentul prezidențial, Irène este la un pas de a renunța la logodnicul ei bătrân și ofilit, Jacques. Ce urmează de aici, nu poate fi încadrat decât în categoria comediilor spumoase și relaxante, un plus: interpretare a la Audrey Tautou de excepție! 

My rating: 8* din 10.

3. "Martyrs" (Franța, 2008)

Regia: Pascal Laugier 

Distribuția: Morjana Alaoui și Mylène Jampanoï. 

Sinopsis: V-ați întrebat vreodată ce este dincolo de moarte? 

Ați dori să știți? 

Filmul ăsta spune că nu! 

Că nu e bine și că nu trebuie să știm. Dar ce se întâmplă atunci când o organizație răpește tinere femei pentru a le aduce la pragul dintre viață și moarte! 

Merită sacrificiul uman pentru a ne satisface o curiozitate ce ne bântuie de generații? 

Magnific.

Schimbări de situație radicale și spectaculoase. Cadrele lugubre după care eu mă dau în vânt. Și fantomele cu unghii ce scrijelesc podele care-mi dau fiori de plăcere pe șira spinării. 

My rating: 10* din 10.

return to innocence...

Am adunat în mine atâtea de spus cât pentru trei vieți. 

Nefolositoare, enervante, bune, rele sau nici măcar de băgat în seamă. 

M-am uitat la o poză cu mine de acum câțiva ani. 

Aveam altă privire. 

Mai multă, mai plină, mai vie. 

Acum mi-e letargică.  

Mi-am dorit iar să fiu copil și, asemeni unuia, m-am apucat din nou de plastilină, puzzle-uri, creioane colorate și șabloane.  

Ușor, ușor îmi pierd inocenţa pentru că altfel nu pot face faţă acestei lumi. 

Dar, oare, am fost vreodată inocentă? 

Când sunt mici, copiii chinuie animalele dintr-un rău interior, necontrolat! 

Ce ne face să credem că am fost vreodată inocenți? 

Poate că asta-i natura omului - "a bad one"! 

Nu-mi deplâng condiția, căci mă cunosc tare bine. 

Sunt atât de contrastantă! 

Sunt obositoare și pentru mine însămi. 

Totuși, reușesc să mă regăsesc mereu, ca în toți ceilalți ani, bălăngănindu-mă aiurea pe panglica tristeții, de parcă o mână imensă ar sta în capătul de care-i prinsă și ar lovi-o cu degetele ca pe coardele unui contrabas. 

Și nu-i smooth jazz... 

Cineva mi-a spus de curând că-s o imposibilă candidată la tristețe. 

Că n-am cum! 

Că-s prea "aiurită", prea "full of life" ca să mă poată imagina tristă, și că dacă, prin absurd, s-ar întâmpla asta, mi-ar da o jucărie și s-ar rezolva.

Nu-i așa... încă nu m-am hotărât ce e cu mine.

Does it matter if the world peace is based on a lie?

"Watchmen" amintește întrucâtva de "300", doar vorbim de același regizor, zack snyder (mie mi-a plăcut și "Dawn of the dead") însă, "Watchmen", este, de departe, lovitura de grație a regizorului american. 

Esența filmului în sine e un laitmotiv: making the world a better place. 

Însă, interpretarea diferită a "totului" (poveste, scenariu, regie) este cât de poate de sesizabilă. 

Nu-i un alt "Spiderman", "Batman" sau "superman". Nici pe departe... 

"Watchmen" este o poveste despre super-eroi, buni sau răi (depinde cum îi privesc ochii tăi) apuși, retrași din business, încărcați de frustrări, regrete și coșmaruri retrăite la infinit. 

Deznodământul, unul nu foarte neașteptat ("the bag guy" trebuia să fie tot unul dintre ei și clișeeic, ăla la care te aștepți întotdeauna cel mai puțin) e mai puțin important. 

Asta, pentru că "Watchmen" nu motivează nimic. 

Nu lansează polemici, nu stârnește subiecte noi de discuție, nici nu concluzionează ceva. 

Tot de face este să te lase să interpretezi lumea (una imaginară sau nu) așa cum vrei tu. 

Poți s-o faci în stilul comediantului, Edward Blake și să realizezi că oamenii au o natură sălbatică și oricât ai încerca s-o deghizezi, s-o acoperi, s-o neglijezi, mai devreme sau mai târziu, adevărata față a societății va ieși la iveală. 

Poți s-o faci ca Adrian Veidt, crezând ca eroismul școlăresc nu ajută la nimic și că salvarea a miliarde de oameni constă în nimicirea a milioane. 

Sau poți s-o faci la modul altruist, ca Dr. Manhattan, asumându-ți vina pentru lucruri pe care nu le-ai făcut, și astfel, aducând pace între două națiuni învrăjbite. 

O poți face precum Night Owl sau Miss Jupiter, simpatic, iertător, sensibil și drept. 

Și mai ai o opțiune... o poți face în stilul lui Rorschach (personajul cheie), incapabil de compromisuri, oricât de dură sau de crudă ar fi realitatea. 

Însă, oricum ai privi lucrurile, ți-este imposibil să nu te regăsești în niciuna dintre aceste tipologii! 

Până la urmă, întrebarea care se ridică la finele peliculei este una simplă: contează dacă pacea din lume este rezultatul unei minciuni? 

Până la urmă, nu mai contează. e pace!!! 

Foarte bună interpretare a rolului lui Edward Blake, "The Comediant", de către Jeffrey Dean Morgan. Costume care te transpun acolo și-o coloană sonoră precis de bine aleasă: 

- "The Times They Are A'Changin'" (Bob Dylan) pe partea de început, care trebuie extrem de atent urmarită. 

E un fel de follow-up, construit pe secvențe cheie din film. 

Remarcabil cadrul strâns până la detaliu, al fetei hippie care bagă o floare albă pe țeava unei puști îndreptate spre ea. 

 - "Hallelujah" (Leonard Cohen), într-un moment cel puțin memorabil 

 - "Hello, darkness, my old friend" (Simon And Garfunkel), pe scena ploioasă a înmormântării comediantului. 

Suflet antiglonț

issue no. 1: you can't change the world! so... stop thinking you can! 

Spitalul de urgență Floreasca (cu tot corpul lui semi-renovat), o vitrină cu fetuși și capete hlizindu-se sinistru la suferința oamenilor. 

E adevarată tortură să stai și-o zi acolo. Pereți scrijeliți, dulapuri care stau să cadă, mizerie omniprezentă, asistente care reacționează doar la hârtiile cu Nicolae Grigorescu și strâmbă din nas la orice întrebare! 

Nimeni nu te ține de mână, nimeni nu te-ndrumă. 

Și nu... nu e reală sintagma "albul spitalului". 

Doctori spăgari cu ticuri nervoase, săli de baie desprinse din Ogrish, paturi șubrede în care te dor tot felul de locuri fără nume, bătrâni abandonați, decese, holuri încărcate de țipete și urlete stridente, oameni gemând în ei, pacienți care nu supraviețuiesc în timpul plimbărilor aiurea între etaje și pe culoare, vieți înecate-n brocane cu formol, loc în care te trezești incapabil și te pierzi! 

Și sunt convinsă că spitalul Floreasca nu e singura carie din cavitatea bucală medicală românească. ... 

Iată ce zice New York Times: “România, o ţară săracă din Balcani, cu 22 de milioane de locuitori, care a aderat la Uniunea Europeana cu doi ani in urma, se luptă cu o cultură a corupţiei înrădăcinată de deceniile de comunism, când românii stăteau la cozi interminabile pentru alimente de bază - cum sunt ouăle și laptele - şi foloseau mita pentru a obţine produse şi servicii”. 

Asta ne-a făcut inumani, injusți, dormind într-o cloacă de nepăsare? Sau așa am fost mereu? 

Două studii de caz: 

a) În fața camerei de gardă, ora 23 și câteva minute, probabil. Mă pregăteam să plec. Agitație în interior, liniște afară. O voce gâtuită țipa după ajutor. M-am apropiat. Un bătrânel neputincios, căzut pe gazonul din dreapta spitalului. Am vrut să-l ajut să se ridice, m-a rugat să chem doi băieți din camera de gardă. 

Tot ce vroia era să ajungă la banca aflată la numai 30 de metri distanță. Văd trei băieți ieșind zgomotos și vesel din camera de gardă. Mă duc spre ei și-i rog frumos. Ei vin după mine, însă, când văd bătrânelul, se răzgândesc. Era homeless. Mușchetarii wanna-be m-au și apostrofat: de ce nu ne-ai spus că e boschetar?!

Are vreo importanță? Unul dintre ei, însă, s-a înduplecat și a îndrăznit să se apropie de bătrân. El l-a susținut de-un braț, eu de celălalt. Nici așa nu reușeam să-l ridicăm. taxiul meu claxona. 

Într-un final, unul dintre ceilalți se apropie. Mă dă la o parte și-mi bâjbâie nervos: Du-te, că-l ajutăm noi!

Reușesc să-l ridice și mă îndrept alergând spre taxi. 

În urma mea, prin geamul taxiului îi văd cum îl cară doi metri, după care îi dau drumul pe asfalt. 

Aș fi vrut să joc bubble breaker pe telefon până acasă. N-am mai putut! 

b) Dl Mircea, fost M.A.I este un bătrânel de 84 de ani, operat de fractură de șold. 

Abandonat de cei doi copii, a fost transferat pentru o zi, de la reanimare în salonul în care era și Daniel. Fata lui a trecut spre dimineață în vizită și i-a lăsat trei iaurturi Danone Cremoso. 

Nimic altceva. 

El, delira. 

Vedea cortine și vroia să le tragem noi, pentru că-l supărau teribil. 

Avea lungi monoloage despre viața lui și despre soția moartă în urmă cu șase ani. 

Și dese conversații cu el însuși. 

Își smulgea mereu branulele și sonda, până când asistentele au fost nevoite să-i lege mâinile și picioarele de pat. 

Simona, soția lui Gabi, pacientul stomatolog de lângă Daniel i-a dat să mănânce. 

Era înfometat, săracul. 

La ora 19, a fost mutat din salon, fiica lui nici măcar un telefon nu a dat. 

Aș fi vrut să joc bubble breaker pe telefon, în drum spre casă. 

N-am mai putut! 

issue no. 2: Hope you'll never grow old! 

Un 8 martie magnific. 

Nico se mărită, și-a luat rochie, acum își face pantofii. Lore muncește mult. Mădă e mai aproape de sufletul meu ca oricând. 

Prietenii. Cât importanți sunt ei! 

Ne privim și ne ascultăm în gânduri. Știți ce-aș fi vrut, fetelor!?! 

Să nu fi crescut niciodată, ca un Peter Pan în variantă feminină. 

Să ne oprim acolo, în cortul nostru cu secrete... să mâncăm jeleuri și Eugenii. 

Să ne scriem gândurile pe avioane de hârtie, să le aruncam și să ne imaginăm că așa se rezolvă toate. 

Sau cum zicea Marin Sorescu, haideți să ne punem "un grătar la intrarea în suflet, ca să nu se bage nimeni în el cu cuţitul". 

issue no. 3: It's not that complicated... but you're gonna need a bullet proof soul! 

Ce vreau de ziua mea? ha! e atât de simplu... vreau un suflet antiglonț! se poate?

Laura Marling... the revelation of 2009

a little bit odd, cum îmi place mie, m-a fermecat de la prima audiție! de pe același album recomand "My Manic And I" și "Crawled Out Of The Sea", însă "Night Terror" rămâne preferata mea!

Revolutionary Road

Regia: Sam Mendes 

(a mai regizat "American Beauty", "Jarhead" și "Road to Perdition") 

Distribuția: Leonardo DiCaprio și Kate Winslet. Iubirea studiată pe toate părțile ei. 

Blazarea în doi, în idealuri, în vise, în viață. 

Forța nebuniei și-a curajului de a face ceea ce alții consideră inappropriate. 

Prețul care trebuie plătit pentru luxul de-a te crede something special. 

Roluri bine interpretate, mai mult Kate Winslet și mai puțin DiCaprio. (doar a luat un Golden Globe pentru rolul principal feminin din acest film) 

Pe scurt: se cunosc. se îndrăgostesc. se căsătoresc. fac copii. se blazează. se iubesc. au idealuri. se înșeală. se urăsc. se iartă. se despart. se împacă. 

O radiografie a unei relații normale, reale, așa cum este ea, fără clișee, fără minciuni, fără false interpretări. tags: definitely a must see.

My rating: 8 stele din 10.

L'HOMME SANS TÊTE

Un scurt metraj genial, din 2003.

Juan Diego Solanas - L'Homme Sans Tête, aici îl găsiți titrat. 

An ordinary room overlooks a vast industrial landscape. In the distance, the ocean is as far as the eye can see. With a nostalgic air, the man without a head dances with lively steps. A bow is tied. A photograph, with a dazzling look from the one he loves. He prepares himself for the romantic rendezvous. Tonight, he will declare his love. For such an occasion, he shall buy a head.