conversaţie dincolo de catedrală...



3 issues (part 1)

Issue no. 1
Ea: în termeni matematici precişi "1+1=2", în cazul unei relaţii, însă, formula nu se mai aplică, iar semnul "=" devine "rar" sau "improbabil".
El: asta este o prostie, nu crezi?
Ea: nu ştiu... dar noi doi trăim într-o simbioza perfectă, nu?
El: avem momente de simbioză perfectă.

Issue no. 2
El: la ce te gândesti?
Ea: mă gândesc dacă există destin? karma? "ceea ce numesc oamenii în general destin, sunt cel mai adesea propriile lor acţiuni prosteşti". a spus-o byron.
El: aş prefera să foloseşti propriile-ţi expresii, nu să invoci un scriitor idiot. mă enervează toate citatele, pentru că atâţia scriitori stupizi au spus atât de multe lucruri, încât nici n-ar mai fi nevoie ca tu sau eu să ne exprimam vreo părere personală vreodată. nu crezi?
Ea: bine... tu crezi în destin?
El: nu-l neg, dar sunt sceptic. cred că mai degrabă cele două: "acţiune" şi "destin" funcţionează mână în mână.
Ea: deci crezi în destin?
El: da... dar în destinul dependent de acţiune!

Issue no. 3
Ea: am o stare de psihastenie... sunt azi disfuncţională? câteodată mă întreb dacă este genetic.... dar ai mei par să fie ok. sau or fi alţi factori cauzatori. sociali, de pildă? de mediu?
El: iar ai vise cu troli şi gnomi care zburdă-n jurul tău?
Ea: nu glumi cu asta! ştii că malraux era "o fiinţă pentru moarte", percepea moartea nu ca pe un deces, ci ca pe o problemă metafizică, un fel de metodă!
El: ţi-am zis să nu mai invoci scriitori idioti morţi metafizic sau metodic. şi în plus de asta, ce-ţi veni să vorbeşti despre moarte?
Ea: nu ştiu. dar dacă murim trăim dup-aceea în altceva?
El: da... e posibil. în copaci, în frunze, în flori, pe străzi, în clădiri, în inimile altora. te multumeşte răspunsul? acum dormi...
Ea: .......

fico assim sem você



mă sufoc cu alge. mi-au intrat peste tot. le scot pe gură. pe ochi. pe urechi. prin nări.
plină de-ndoieli adulmec izul de creier caramelizat
nu mai stiu dacă sunt ficţiune, dacă sunt reală.
nu mai ştiu când sunt trează sau când visez.
am o singură certitudine: totul are un sfârşit.
inevitabil.
stilistic, lingvistic şi semiotic, toate lucrurile au un final.
mă mistui în plăcerea unei infinite, intangibile şi nedefinite tristeţi.
nu vreau uşurări şi nici consolări.
ma topesc singură în mine însămi.
închid ochii în ecoul vocii adrianei calcanhotto care cântă despre singuratate în portugheza ei melancolico-superbă "ce sunt eu fără tine? un avion fara aripi, dragoste fără sărutări, un circ fără clowni, romeo fără julieta.... ?"

cât e de dulce să mori în mare?

still us...


rectific... nu am vrut să spun asta!
se uită la mine cu o sprânceană ridicată. nu mai crede nimic din ceea ce-i spun.
cu o seară în urmă nu ne-am vorbit deloc. nu eram certaţi şi nici supăraţi.
doar că nu aveam ce să ne spunem.
nu s-a mai întâmplat.
palmele lui sunt la fel. ochii lui sunt la fel. totuşi, de ce nu mai este el?
de ceva timp nu mai este el...
e un străin? până când? este un sentiment definitiv?
 mă isterizez şi am devenit prăpăstioasă. m-am schimbat tare mult.

nici eu nu mai sunt eu.
uneori îmi spune că nu mă recunoaşte.
a dispărut două ore. am rămas doar eu şi singurul lucru pe care l-am putut face ca să-mi treacă timpul a fost să-i fac ordine în şifonier, printre haine.
câteodată regret că nu fumez. m-ar ajuta în timpii morţi.
s-a întors cu un baccardi breezer lime.
mă cunoaşte atât de bine...
ne-am uitat împreună la televizor, mi-a masat picioarele şi eu mi-am tăiat degetul făcându-i o salată.
tipic mie. mereu mă împotmolesc şi el râde de mine, mereu îmi spune că fără el sunt un dezastru.
ca atunci când îmi lovesc degetul mic de la piciorul stâng în biroul de lemn.
sunt neîndemânatică, şi poate că fără el aş fi un dezastru.
râde şi adoarme repede. de fiecare dată.
îl privesc dormind.
îl recunosc. este el. nu-i un străin. îl cunosc atât de bine.
câteodată sunt legată la ochi!
sunt nebună. aberez. dar îmi revin de fiecare dată înainte să mă ia somnul.
închid televizorul. mi-e tare antipatic donald trump.
el doarme dus, îmi potrivesc perna, îmi dau tricoul jos şi mă lipesc de el.
se întoarce cu faţa, mă găseşte şi mă ia în braţe. mă sărută pe ceafă şi mormăie ceva. şi el mă recunoaşte. sunt tot eu.
ritmul respiraţiei i se aprofundează. închid ochii şi aud doar foşnetul frunzelor nucului din faţa ferestrei deranjate de rafalele de vânt cald.
întotdeauna adorm greu, teribil de greu. am insomnii.
cu el... nu durează mult şi mă ia somnul.
dormim ca doi hedonişti.
întodeauna adorm la 5 minute dupa el.
nu am înţeles niciodată de ce...

sia - day too soon

ariciul brocolli si vulpea karatista...

constanţa şi certitudinea nu mă caracterizează. două defecte de-ale mele. dar ce sunt astea într-o lume plină de "defectuoşi"?!
sunt mulţi cei cărora le este uşor să-şi "bage picioarele" urgent şi imediat. şi eu procedez la fel. mai ales în ultimul timp, am deprins pasiunea de-a începe lucruri şi a nu le termina. dezastruos obicei! dar măcar am privirea francă. şi inima la fel. chiar dacă gura-mi spune neadevăruri uneori. nu fac lucrurile intenţionat, ci poate din nesabuinţă. nu-i un rău real - indus sau impus - ci doar manifestările fizice ale unui comportament imprecis.
ii iubesc pe cei doi maimuţoi de la orange. au o singură gură. şi ştiu ca atunci când sunt în posesia ei nu au timp să spună prostii. (bine... ei tot o fac!!!) poate că asta-i defectul nostru primordial: avem o gură tot timpul.
unii spun că femeile-s victimele speciei. bullshit. ele au cea mai mare şi mai spurcată gură din câte am vazut. nu-s victime. doar ele sunt capabile sa dea buzna într-un vârtej de exclamaţii, cuvinte tendenţioase şi gesturi violente. barbaţii... nu prea.
agonia unora atât de tacută şi invizibilă ochilor care nu văd decât ceea ce mişca nu mai este un standard de viaţă, ea trebuie facută simţită cumva... cum altfel să-ţi etalezi nefericirea...!
ariciul brocoli şi vulpea karatista sunt doar două dintre personajele ce formează colecţia mea de surprize din ouă kinder - inevitabil şi tipologii care se regasesc frecvent in societate:
*ariciul brocolli
- urăşte faptul că mai exişti şi tu. se deprimă imediat ce te vede.
- este frustrat şi simte nevoia să arate asta prin reacţii violente sau afirmaţii "insultătoare" la adresa altora. îl enervează cei care au ceva de spus şi în general tinde să critice fără a argumenta în vreun fel. femeile care fac parte din această categorie sunt "neveste disperate" al căror singur punct forte este cicăleala (seva existenţei lor).

*vulpea karatistă
- este teribil de singură, însă ştie întotdeauna să-şi apere pielea.
- ea nu poate fi rănită niciodată, pentru că este "untouchable". din categoria asta fac parte acel gen de femei (în care sper şi nu cred să mă transform vreodată) care urăsc tot ceea ce mişcă. urăsc barbaţii, viaţa şi oamenii capabili de emoţii. urăsc să trăiască în armonie, iar haosul pe care-l formează reprezintă singurul barometru al existenţei lor.

*melcul cu ochelari
- freacă duda, are timp cât cuprinde şi se plictiseşte teribil. drept pentru care simte nevoia să-şi demonstreze aptitudinile folosind fraze lungi şi întortocheate, doar pentru a smulge exclamaţii de genul: "oauuuuu, cât de deştept e asta!!!"
- are o răbdare şi o tenacitate (de invidiat) de a te "pisa" la creieri şi nu ratează niciodată ocazia de a-şi demonstra arta oratorică, mereu ilogică! femeile din această categorie sunt capabile să te aducă în pragul unei crize de nervi fix cât ai privi un solo-spot.

*vaca dansatoare
- trebuie să se integreze în societate într-un fel sau altul, astfel că devine uşor clown-ul unui grup, bufonul. face tot felul de jonglerii şi frit-flacuri, doar pentru a fi băgată în seamă. femeile ce aparţin acestei categorii sunt cu siguranţă amantele, pasionatele de bărbaţii deja luati, care tânjesc după atenţie, afecţiune şi te iubesc exact atât cât eşti în cameră.

mai sunt şi alte categorii esenţiale, însă dificil de menţionat acum. ce vroiam, însă, să subliniez este faptul că majoritatea oamenilor alături de care trăiesc are un fel de aer familiar şi chiar dacă nu seamănă unii cu ceilalţi sunt cu toţii făcuţi din acelaşi aluat trist.
cateodată mă chinui să încerc să înţeleg cum funcţionează şi cum rezistă toată harababura asta, mă deprimă groaznic să observ că nu suntem liberi şi că fiecare idee, fiecare gând şi fiecare act comis deliberat se plăteşte cu preţul unei răni care nu se mai cicatrizează.

27 august 2008

conversaţie dincolo de catedrală...



3 issues (part 1)

Issue no. 1
Ea: în termeni matematici precişi "1+1=2", în cazul unei relaţii, însă, formula nu se mai aplică, iar semnul "=" devine "rar" sau "improbabil".
El: asta este o prostie, nu crezi?
Ea: nu ştiu... dar noi doi trăim într-o simbioza perfectă, nu?
El: avem momente de simbioză perfectă.

Issue no. 2
El: la ce te gândesti?
Ea: mă gândesc dacă există destin? karma? "ceea ce numesc oamenii în general destin, sunt cel mai adesea propriile lor acţiuni prosteşti". a spus-o byron.
El: aş prefera să foloseşti propriile-ţi expresii, nu să invoci un scriitor idiot. mă enervează toate citatele, pentru că atâţia scriitori stupizi au spus atât de multe lucruri, încât nici n-ar mai fi nevoie ca tu sau eu să ne exprimam vreo părere personală vreodată. nu crezi?
Ea: bine... tu crezi în destin?
El: nu-l neg, dar sunt sceptic. cred că mai degrabă cele două: "acţiune" şi "destin" funcţionează mână în mână.
Ea: deci crezi în destin?
El: da... dar în destinul dependent de acţiune!

Issue no. 3
Ea: am o stare de psihastenie... sunt azi disfuncţională? câteodată mă întreb dacă este genetic.... dar ai mei par să fie ok. sau or fi alţi factori cauzatori. sociali, de pildă? de mediu?
El: iar ai vise cu troli şi gnomi care zburdă-n jurul tău?
Ea: nu glumi cu asta! ştii că malraux era "o fiinţă pentru moarte", percepea moartea nu ca pe un deces, ci ca pe o problemă metafizică, un fel de metodă!
El: ţi-am zis să nu mai invoci scriitori idioti morţi metafizic sau metodic. şi în plus de asta, ce-ţi veni să vorbeşti despre moarte?
Ea: nu ştiu. dar dacă murim trăim dup-aceea în altceva?
El: da... e posibil. în copaci, în frunze, în flori, pe străzi, în clădiri, în inimile altora. te multumeşte răspunsul? acum dormi...
Ea: .......

25 august 2008

fico assim sem você



mă sufoc cu alge. mi-au intrat peste tot. le scot pe gură. pe ochi. pe urechi. prin nări.
plină de-ndoieli adulmec izul de creier caramelizat
nu mai stiu dacă sunt ficţiune, dacă sunt reală.
nu mai ştiu când sunt trează sau când visez.
am o singură certitudine: totul are un sfârşit.
inevitabil.
stilistic, lingvistic şi semiotic, toate lucrurile au un final.
mă mistui în plăcerea unei infinite, intangibile şi nedefinite tristeţi.
nu vreau uşurări şi nici consolări.
ma topesc singură în mine însămi.
închid ochii în ecoul vocii adrianei calcanhotto care cântă despre singuratate în portugheza ei melancolico-superbă "ce sunt eu fără tine? un avion fara aripi, dragoste fără sărutări, un circ fără clowni, romeo fără julieta.... ?"

18 august 2008

still us...


rectific... nu am vrut să spun asta!
se uită la mine cu o sprânceană ridicată. nu mai crede nimic din ceea ce-i spun.
cu o seară în urmă nu ne-am vorbit deloc. nu eram certaţi şi nici supăraţi.
doar că nu aveam ce să ne spunem.
nu s-a mai întâmplat.
palmele lui sunt la fel. ochii lui sunt la fel. totuşi, de ce nu mai este el?
de ceva timp nu mai este el...
e un străin? până când? este un sentiment definitiv?
 mă isterizez şi am devenit prăpăstioasă. m-am schimbat tare mult.

nici eu nu mai sunt eu.
uneori îmi spune că nu mă recunoaşte.
a dispărut două ore. am rămas doar eu şi singurul lucru pe care l-am putut face ca să-mi treacă timpul a fost să-i fac ordine în şifonier, printre haine.
câteodată regret că nu fumez. m-ar ajuta în timpii morţi.
s-a întors cu un baccardi breezer lime.
mă cunoaşte atât de bine...
ne-am uitat împreună la televizor, mi-a masat picioarele şi eu mi-am tăiat degetul făcându-i o salată.
tipic mie. mereu mă împotmolesc şi el râde de mine, mereu îmi spune că fără el sunt un dezastru.
ca atunci când îmi lovesc degetul mic de la piciorul stâng în biroul de lemn.
sunt neîndemânatică, şi poate că fără el aş fi un dezastru.
râde şi adoarme repede. de fiecare dată.
îl privesc dormind.
îl recunosc. este el. nu-i un străin. îl cunosc atât de bine.
câteodată sunt legată la ochi!
sunt nebună. aberez. dar îmi revin de fiecare dată înainte să mă ia somnul.
închid televizorul. mi-e tare antipatic donald trump.
el doarme dus, îmi potrivesc perna, îmi dau tricoul jos şi mă lipesc de el.
se întoarce cu faţa, mă găseşte şi mă ia în braţe. mă sărută pe ceafă şi mormăie ceva. şi el mă recunoaşte. sunt tot eu.
ritmul respiraţiei i se aprofundează. închid ochii şi aud doar foşnetul frunzelor nucului din faţa ferestrei deranjate de rafalele de vânt cald.
întotdeauna adorm greu, teribil de greu. am insomnii.
cu el... nu durează mult şi mă ia somnul.
dormim ca doi hedonişti.
întodeauna adorm la 5 minute dupa el.
nu am înţeles niciodată de ce...

12 august 2008

5 august 2008

ariciul brocolli si vulpea karatista...

constanţa şi certitudinea nu mă caracterizează. două defecte de-ale mele. dar ce sunt astea într-o lume plină de "defectuoşi"?!
sunt mulţi cei cărora le este uşor să-şi "bage picioarele" urgent şi imediat. şi eu procedez la fel. mai ales în ultimul timp, am deprins pasiunea de-a începe lucruri şi a nu le termina. dezastruos obicei! dar măcar am privirea francă. şi inima la fel. chiar dacă gura-mi spune neadevăruri uneori. nu fac lucrurile intenţionat, ci poate din nesabuinţă. nu-i un rău real - indus sau impus - ci doar manifestările fizice ale unui comportament imprecis.
ii iubesc pe cei doi maimuţoi de la orange. au o singură gură. şi ştiu ca atunci când sunt în posesia ei nu au timp să spună prostii. (bine... ei tot o fac!!!) poate că asta-i defectul nostru primordial: avem o gură tot timpul.
unii spun că femeile-s victimele speciei. bullshit. ele au cea mai mare şi mai spurcată gură din câte am vazut. nu-s victime. doar ele sunt capabile sa dea buzna într-un vârtej de exclamaţii, cuvinte tendenţioase şi gesturi violente. barbaţii... nu prea.
agonia unora atât de tacută şi invizibilă ochilor care nu văd decât ceea ce mişca nu mai este un standard de viaţă, ea trebuie facută simţită cumva... cum altfel să-ţi etalezi nefericirea...!
ariciul brocoli şi vulpea karatista sunt doar două dintre personajele ce formează colecţia mea de surprize din ouă kinder - inevitabil şi tipologii care se regasesc frecvent in societate:
*ariciul brocolli
- urăşte faptul că mai exişti şi tu. se deprimă imediat ce te vede.
- este frustrat şi simte nevoia să arate asta prin reacţii violente sau afirmaţii "insultătoare" la adresa altora. îl enervează cei care au ceva de spus şi în general tinde să critice fără a argumenta în vreun fel. femeile care fac parte din această categorie sunt "neveste disperate" al căror singur punct forte este cicăleala (seva existenţei lor).

*vulpea karatistă
- este teribil de singură, însă ştie întotdeauna să-şi apere pielea.
- ea nu poate fi rănită niciodată, pentru că este "untouchable". din categoria asta fac parte acel gen de femei (în care sper şi nu cred să mă transform vreodată) care urăsc tot ceea ce mişcă. urăsc barbaţii, viaţa şi oamenii capabili de emoţii. urăsc să trăiască în armonie, iar haosul pe care-l formează reprezintă singurul barometru al existenţei lor.

*melcul cu ochelari
- freacă duda, are timp cât cuprinde şi se plictiseşte teribil. drept pentru care simte nevoia să-şi demonstreze aptitudinile folosind fraze lungi şi întortocheate, doar pentru a smulge exclamaţii de genul: "oauuuuu, cât de deştept e asta!!!"
- are o răbdare şi o tenacitate (de invidiat) de a te "pisa" la creieri şi nu ratează niciodată ocazia de a-şi demonstra arta oratorică, mereu ilogică! femeile din această categorie sunt capabile să te aducă în pragul unei crize de nervi fix cât ai privi un solo-spot.

*vaca dansatoare
- trebuie să se integreze în societate într-un fel sau altul, astfel că devine uşor clown-ul unui grup, bufonul. face tot felul de jonglerii şi frit-flacuri, doar pentru a fi băgată în seamă. femeile ce aparţin acestei categorii sunt cu siguranţă amantele, pasionatele de bărbaţii deja luati, care tânjesc după atenţie, afecţiune şi te iubesc exact atât cât eşti în cameră.

mai sunt şi alte categorii esenţiale, însă dificil de menţionat acum. ce vroiam, însă, să subliniez este faptul că majoritatea oamenilor alături de care trăiesc are un fel de aer familiar şi chiar dacă nu seamănă unii cu ceilalţi sunt cu toţii făcuţi din acelaşi aluat trist.
cateodată mă chinui să încerc să înţeleg cum funcţionează şi cum rezistă toată harababura asta, mă deprimă groaznic să observ că nu suntem liberi şi că fiecare idee, fiecare gând şi fiecare act comis deliberat se plăteşte cu preţul unei răni care nu se mai cicatrizează.
 
powered by Blogger