Mă declar o fană aproximativ înfocată a serialului şi mi-am zis "De ce să nu văd şi filmul?!!".
Evident, mă aşteptam la momente siropoase, încă 45 de perechi de pantofi Manolo Blahnik în dulapul lui Carrie şi încă vreo 20 de bărbaţi în patul Samanthei.
An honest opinion? Waitttt! I'm trying.....
A fost un fel de "chicken soup for the soul"!
Mi-au dat lacrimile, am zâmbit şi chiar am ovaţionat.
Nu trebuie exculs un amănunt foarte important - şi anume faptul că sunt femeie şi că, în general, sunt sensibilă la patetisme.
Nu contest că e un film pentru femei, pentru gay şi pentru stropitori.
Sensibil, dar într-un mod teribil de plăcut, filmul mi s-a părut o radiografie a ceea ce ar trebui sa fie lumea noastră şi de fapt nu este.
Evident, subiectul în jurul căruia personajele roiau ca muştele era "dragostea".
Brusc, pantofii (din serial) fără de care Carrie nu putea tră, s-au transformat în reacţii nedemne de o modern lady, care poartă Prada.
Bărbaţii înnebuniţi după oglinzile din dormitorul Samanthei, s-au transformat în bucăţi de sushi pe care ea, însăşi, le-a gătit pentru bărbatul iubit.
Accesele de mândrie ale Mirandei au luat o turnură neaşteptată şi s-au transformat rafale de iertare pentru un Steve, care o înşelase.
Perfecţionista din Charlotte s-a evaporat, când, într-un moment de slăbiciune, she farted!
After all, we're all humans!
Din păcate, doar filmele au happy endings. Viaţa, însă, e un fel de sequell. Se termină când ţi-e lumea mai dragă şi nu ştii ce urmează în episodul următor, pentru că nu există nici trailler şi nici follow-up!
În viaţă, nu rămâi intotdeauna cu Mr. Big!
Câteodată, nici măcar nu-l întâlneşti...
Dar, am avut senzaţia că totul ar putea fi real.
Am empatizat cu protagosnistele şi am ajuns, fără să vreau, la concluzia că doar iubirea este cea care contează, fără doar şi poate.
Dar într-o lume idealistă, în care am uitat să mai sărim şotronul trasat cu creta pe asfalt, iubirea a devenit o noţiune învechită, alterată chiar.
Sau pentru unii dintre noi - dimpotrivă - iubirea provine dintr-o naturaleţe patologică, soră cu rutina.
Ne spunem "te iubesc" ca şi cum ne-am spune "hello"!
Nu ştiu de ce iubirea are un loc atât de puţin semnificativ în viaţa noastră.
Poate pentru că ne-am modernizat prea mult, poate că în curând nici nu vom mai râde şi vom inventa aparate care să râdă pentru noi.
Poate că, în curând, nu vom mai plânge şi nu vom mai fi capabili să vărsăm lacrimi.
Poate că-ntr-una din zile vom fi exact ca-n filmul "Equilibrum", nu vom mai avea emoţii şi nu ne vom mai sensibiliza la nimic.
E doar un simplu tratat de futurologie personal!
Pe messenger, emoticons-urile ne înclocuiesc emoţiile.
Toate primează, iubirea însă, nu se mai află pe lista priorităţilor.
Ne enervăm, ne este teamă, frică, avem capricii şi mândrii, gelozii, frustrări, luăm decizii într-o fracţiune de secundă, ignorăm consecinţe şi ne privăm de cel mai important lucru - iubirea.
Nu se mai scriu scrisori de dragoste, îndrăgostiţii nu mai fug împreună, nu se mai războiesc familii pentru iubiri interzise.
Iubirea este doar un lucru ultra-comercializat... mercantil!
Muzica şi filmele, cărţile ne vorbesc despre iubire, însă nu ele sunt sursa iubirii.
Sursa iubirii suntem noi.
Iubirea este în noi.
În noi, cei care trăim criogenic, mecanic.
Iubirea nu mai are loc.
Nu ne mai obosim cu un lucru atât de banal precum "iubirea".
Credem că o strângere de mână şi un "te iubesc" repetat de cinci ori pe săptămână e iubire.
Nu... nu este! Nu e asta!
