stare de...

cum să spun "NU"?

într-una din zilele astea, nu stiu cu exactitate când, m-am hotărât să devin filistină.
opacă.
pasivă și mărginită.
mi-am propus asta, cu certitudinea că altfel nu mai pot supraviețui.
vreau să reduc totul la convenții artificiale, perfect mecanice și să-mi păstrez mie ceea ce cred și ceea ce vreau cu adevărat.
nu-i vreme să împărtășesc, nu mai e vreme să-mi fie virtute sinceritatea.


cine mă cunoaște, știe că mi-e imposibil să spun "NU"!
mi-e la fel de imposibil ca înotul (nu știu să înot din pricina unei fobii ce-am dobândit-o la 6 ani!!!)
am încercat deseori să spun mii de "NU", în fața oglinzii. am repetat mimica feței, am reprodus privirea negativistă și gesturile din mână în semn de NU. datul din cap.
am repetat de nenumărate ori în minte toată sceneta.
însă, nu știu cum se face că, de fiecare dată când cineva îmi cere ceva (care, să presupunem, că-n acel moment mi-e imposibil de realizat) eu spun "DA".
mai grav este că imediat ce spun "DA", mă dedic acelui lucru fără ca eu să am de câștigat, ceva, orice din asta.

nu există oameni față de care m-aș putea confesa, căci invariabil am senzația că vor să găsească în mine un produs finit, un vestibul al imaginației lor, al impresiei pe care ei și-au creat-o despre mine...
eu nici măcar nu m-am decis cine sau mai exact ce vreau sa fiu de acum încolo, căci îmi aparțin cu adevărat mie. n-aș suporta în nicio circumstanță fie ea cât de delicioasă, un supliciu precum lipsa de libertate.

vreau să învăț să spun "NU"!
să spun "NU" celor care nu mă vor așa cum sunt, celor cărora nu le pasă, celor care cred că li se cuvine totul, celor haini și haotici, celor care se dau ceea ce nu sunt. am nevoie doar de-un radar (ca să-i depistez)...

iar atunci când nu pot spune "NU", voi fi mută.
asemeni unui actrițe, care atunci când celelalte personaje rostesc replicile, ea este prinsă între ea ca ființă autentică și ea ca personaj al unei piese.
în era egoismului absolut, adevărata potență constă în arta de a spuna "NU"!

hugh jackman: man of the week

sunt câteva simple motive pentru care orice femeie oftează de fiecare dată când apare hugh într-un cadru (fie el cât de scurt):
- primul ar fi pentru aspectul fizic perfect sculptat și atât de vizibil în "X-Men Origins: Wolverine". să nu uităm de scena în care Wolverine se aruncă gol în cascadă și care durează doar câteva frame-uri, exact cât să zici "aaaaahh..." și dup-aia "damn you, gavin hood (adică regizorul)!"
- al doilea ar fi faptul că deși este frumos, celebru și bogat, hugh face parte din categoria familiștilor convinși (e sexy treaba asta, nu??!): are o soție cu 8 ani mai mare decât el (Deborra-Lee Furness, 48) și doi copii cu care-și petrece fiecare moment liber (o fetiță și un băiat, amândoi adoptați, căci Deborra a pierdut două sarcini)
- al treilea ar fi faptul că provine dintr-o familie respectată din Anglia, dar a crescut în Australia și cumva este extrem de legat de aceste locuri. și chiar dacă mama lui l-a abandonat pe când hugh avea 8 ani, a găsit maniera de a-și recompensa întotdeauna tatăl și bunicii cu dragoste.
- al patrulea ar fi că este multi-talentat. am văzut cu toții prestația de pe scena Oscarurilor și ne-am convins: bărbatul ăsta știe să cânte, să danseze, și cu toate astea este extrem de masculin!
- al cincilea: este un nefumător prin excelență și urăște rolurile în care este nevoit să fumeze.
- and the last but not least: în 2008, People Magazine l-a desemnat "The Sexiest Man Alive".
și pentru faza asta:
















inconfundabilul, inegalabilul, magnificul, colosalul, mirificul, irealul și fantasticul Wolverine...

designer of the week: hermès!


1. Thierry Hermès (în poză) se naște în 1801, în Germania și, în perioada aceea, nimeni nu îi prea tolera pe protestanți. Așa că Thierry imigrază în Franța în 1828, învață șelăria și își deschide mica întreprindere (ce nu va cunoaște niciodată criza) în 1837...

2. În 1878, Thierry moare, iar Charles Émile, fiul lui, îi succede. Prima decizie a lui Charles: mutarea (căci așchia nu sare departe de trunchi). Antrepriza are o cifră de afaceri excepțională, dar fiul lui Thierry negociază timp de doi ani cu bancherii înainte de a se muta pe strada Faubourg St. Honore. O idee bună (oricum mult mai bună decât aceea de a-și numi fiul Adolphe).




3. Adolphe și Émile-Maurice Hèrmes, fiii lui Charles devin moștenitorii de drept ai casei Hèrmes în 1902, pe vremea când calul încetează să mai fie un mijloc de transport. Adolphe începe astfel, să fabrice caroserii... și de ce nu, să le vândă dincolo de granițe, inventând astfel exportul!

4. În 1914, Émile-Maurice, fratele lui Adolphe, pleacă în Canada. Un pas profitabil, dacă stăm să ne gândim că de acolo aduce fermoarul! O dovadă că spiritul afacerist se transmite genetic.
Dacă și inteligența ar fi fost genetică, Adolphe nu s-ar fi lăsat dat la o parte de fratele său iubit. Iată cum, imediat și pe cont propriu, Émile-Maurice inventează eșarfa de mătase ce îi va aduce faima (o astfel de eșarfă se vinde la fiecare 20 de secunde!!!)

5. În 1951, Jean-Rene, fiul lui Émile, preia frâiele casei Hèrmes, devenită acum (după trei generații) o casă celebră. Niciodată Hèrmes nu are mai mult succes și nu lucrează mai bine decât în această perioadă. Toată lumea are câte o eșarfă Hèrmes: Grace Kelly, Ingrid Bergman, Jackie Kennedy și chiar Regina Angliei. Destul de greu la acea vreme, mai ales că cei mai buni competitori erau: Chanel, Gucci, Louis Vuitton și Christian Dior!

6. Jean-Louis (în poză), nepotul lui Jean-Rene, preia conducerea casei Hèrmes în 1978 (exact cu doi ani înainte ca eu să mă nasc!). Diversifică (după un secol și ceva) oferta: îmbrăcăminte, argintărie, porțelan, cristal... Se descurcă extrordinar, căci în 2001, cifra de afaceri a casei Hèrmes ajunge la 1227 miliarde de euro! Până în acel moment, nimeni pe pământul ăsta nu făcuse mai mult (mai ales că era anul cu World Trade Center).
Imediat după, Jean-Louis, longevivul director executiv al Hermès, a încălcat însă tradiția de succesiune a gigantului din industria modei și parfumeriei prin desemnarea unui outsider, Patrick Thomas, 60 de ani, care fusese directorul executiv al Hermès International din Paris. Însă această schimbare nu a fost de bun augur, profiturile companiei neridicându-se la nivelul înregistrat din timpul conducerii urmașilor lui Thierry Hermès, fondatorul afacerii.

7. Pierre-Alexis Hermès (în poză, fiul lui Jean-Louis), 40 de ani, împreună cu Pascale Mussard, de 52 de ani, au rămas în sânul companiei ca directori ai departamentului artistic, investitorii punându-și toate speranțele în capacitatea lor de a revigora afacerea. Cu toate acestea, există tot mai multe zvonuri conform cărora gigantul din industria modei va fi scos la vânzare, procesul de preluare al acestuia fiind îngreunat și de numărul mare de membri ai familiei fondatoare care dețin acțiuni în cadrul companiei. Aproape 60 de urmași ai fondatorului au, fiecare, mai puțin de 5% din totalul de acțiuni ale companiei evaluate la peste 11 miliarde de dolari (8,2 miliarde de euro).

Astăzi, după mai bine de 170 de ani, Hèrmes reprezintă una dintre cele mai celebre case franțuzești de high-fashion, specializată în: mătase de primă clasă, piele, ready-to-wear outfit, accesorii luxoase, parfumuri pretențioase, haine de cea mai bună calitate. În tot acest timp, Hèrmes și-a câstigat renumele în lumea fashionului prin calitatea produselor, reputație și preț (nu oricine-și permite un Hèrmes).
Paris Hilton, Nicole Kidman, Julianne Moore, Elle MacPherson, Elizabeth Hurley și Madonna sunt câteva dintre cele pentru care logoul cu trăsura și calul reprezintă un mod de viață.
Să sperăm, totuși, că Hermès va rămâne a deținătorilor de drept, căci pare-se, faimoasa casă nu are succes în mâini străine!

love story (scene 10)

locație: un pat cu cearșafuri albe, într-o cameră cu o singură sursă de lumină: o veioză difuză!

timp: orele 20.00, într-o seară de vineri.

coloană sonoră: Michael Jackson - "Break Of Dawn"



cadru: plan întreg, ea între cearșafuri (filmată de sus - plonje), își privește palmele în lumină!



"în mine nu se mai aude nimic de tine... nu se mai vorbește despre tine!", așa își spunea în fiecare seară, exact înainte să adoarmă.

își repeta deseori această incantație, ca pe-un ritual, așa cum unii își beau cana cu ceai sau își spun rugaciuni, iar alții șoptesc "noapte bună!" persoanei din același pat.
problema ei era că nu reușea să adoarmă. îi era somn, însă, chiar și atunci când ochii de sub frunte i se închideau, se deschideau întotdeauna alții. pe obraji, pe sâni, pe mâini, pe spate, pe coapse, în buricele degetelor, pe glezne.
o mulțime infinită de ochi în așteptare, în înflăcărare, în presimțire.
ochi care stateau la pândă și nu vroiau să se închidă.
ochi care așteptau chibzuit mâinile ce se vor așeza peste ei, asemeni unor pleoape ce nu-i vor închide.
și-apoi ar fi urmat acea stare de împlinire. ca atunci, în intersecție.

acolo s-au revăzut prima oară, după mult timp.
într-o intersecție.
imprevizibilitatea emoțiilor, acea joie de vivre, mașinile, cărțile, cafenelele, extravaganța și jazz-ul. ah! jazz-ul...
intersecția unor priviri într-un moment hectic.
el părea atât de frumos și ea părea atât de tânără!
aceeași atingere clandestină. studiată. coruptă.
ea aștepta să se facă verde, căutând cu privirea un taxi.
între ei era acea legătură cinematografică, nu mai era nevoie ca el să spună nimic.
și oriunde ar fi fost, ea nu trebuia să mai întoarcă capul, căci știa cine îi vorbește.
era mereu în spatele ei.
grav, misterios și filmic.
așa apărea el mereu, în acel context filmic, pentru a o salva de la propriile ei decizii.
decizii incapabil de luat în asemenea circumstanțe.

i-a zâmbit atunci, prefăcându-se aproape fals că nu-l recunoaște.
s-a așezat pe-o bancă, iar el s-a strecurat cu totul sub umbrela ei. multă vreme au zâmbit. știau amandoi asta, chiar dacă nu se priveau.
"nu te-ai schimbat deloc!" sparse el tăcerea.
"da."
"ești fericită?"
"da!"
și s-a facut verde.
el, a rămas pe banca de pe troturar, ea, în noapte, pe trecerea de pietoni, era mult prea mică sub umbrelă.
la scurt timp, s-a trezit cu el în spate.
s-au oprit în fața casei lui.
el, fericit, ea speriată, precum Alice în pragul Țării Minunilor.
saxofonul se auzea clar, ritmuri pregnante și imprevizibile, note înalte și alerte, voci senzuale, joase și teatrale.
mirosul de scorțișoară și pudră vanilată, parfumul lui, parfumul ei, izul insățiabil, șoapte imitând cromatici melancolice.
perdeaua din pânză bej cu imprimeuri ciudate și vântul care-o mișca încet, rodii frumos mirositoare și cești de ceai portocalii.
toate o așteptau...

a plecat dimineața, când toate străzile miroseau a-ncins, în aburul apei care uda trotuarul...
"ce-ai să faci acum, când totul s-a terminat?" întrebă o voce din ea.
"am să-mi pun cerceii rubinii, sandalele cu cele mai înalte tocuri și-o să merg mai departe ca si cum nu l-aș fi întâlnit niciodată..."
a urmat o stare de împlinire. ca atunci, în intersecție.

concert Madonna și Emagic varză...

după o zi mai lungă decât de obicei, un taximetrist cu chef de vorbă la 2.30 dimineața (v-amintiți din posturile anterioare cât iubesc taximetriștii oratori) și-un ceai de mușetel (că p-ăla cu scorțișoară nu-l găsesc) dar cu multă lămâie și două zaharine, îmi fac în sfârșit timp să scriu despre madonna.
asta doar dacă în scurt timp nu voi adormi cu laptopul în brațe și cu michael jackson în urechi (da... "don’t stop till you get enough"... ce ironic!!!)
păi. s-o luăm cu începutul. ce mi-a plăcut, că ar fi mai simplu așa:
Indiferent de faptul ca vocea lasă de dorit, madonna este one woman show. adică fata are talent, are imagine, are super, repet super condiție fizică și dansatorii-s buni. totul luat per ansamblu dă bine. dar... cam atât!
și-acum părțile proaste. "cel mai important eveniment monden al anului", cum l-a tot numit presa autohtonă a fost un adevărat fiasco, din următoarele simple motive (toate ținând de capitolul organizare – n-o să mă mai prindă nimeni la vreun ceva organizat de Emagic):

1. măi frate, trebuie sa fii tâmpit, dobitoc și întârziat rău ca să nu faci ceva în legatură cu praful care se ridicase desupra capetelor noastre ca o pâclă. nori de praf (nu glumă!!) care mi-au ajuns în nări încă de la prima piesă a lui oakenfold. dușul pe care l-am făcut imediat ce-am ajuns acasă, a lăsat la picioarele mele cea mai densă cantitate de jeg cu care trupul și părul meu au luat contact vreodată!

2. spre norocul meu n-am simțit nevoia să urinez, însă, din câte am înțeles, în sectorul A nu au existat toalete. c’mmon... cât de cretin să fii?

3. dacă un concert se ține într-un parc, unde praful este în cantitate mai mare decât oxigenul, nu vi se pare normal ca răcoritoarele să le primiți cu niște căpăcele (ca la macdonalds) și paie? că mie da... mai ales că trebuie să te strecori cu ele prin mulțimea aia îmbârligată și ai toate șansele să stropești în stânga și-n dreapta. nu mai zic de faptul că stăteai 60 de minute la rând pentru un amărât de pahar de apă, care pe lângă faptul că era caldă (ca deh! frigiderele nu mai făceau față) mai era și "roua" (cea mai proastă apă de pe pământul asta, înaintea apei de pe conducta) și ți-o turna un leșinat, după care ți-o întindea și nu mai știa dacă i-ai dat sau nu jetonul.

4. cum să vinzi, Doamne iartă-mă, atâtea bilete-n gazon A și B, când ar trebui să calculezi și tu perimetrul ca să te-asiguri că oamenii ăia nu stau înghesuiți ca vitele. Emagic și-a luat banii pe bilete, madonna s-a întors la jesus și totul e ok!

5. probabil că voi rămâne toată viața cu regretul că nu am fost la niciun concert al lui michael jackson, însă îmi aduc aminte (de la tv) reacția publicului după ultima melodie: el plecase, însă fanii au rămas în continuare minute bune, scandându-i numele în speranța că l-ar mai putea zări măcar o clipă.
la madonna, publicul a început să facă pași încă din timpul prestației solistei, iar finalul a venit ca o eliberare pentru cei care au rezistat voinicește până la ultima melodie (dacă tot au banii pe bilet).

6. discursul madonnei despre marginalizarea românilor și-a țiganilor din românia a fost ca o palmă-n ceafă, iar piesa țigănească cu acordeonistul tuciuriu n-am înțeles-o nici să mă-mpuști!

7. deși intrarea ar fi trebuit să se facă la 17.30, primele valuri au fost lăsate-n incinta parcului abia la 18 și ceva (eu și fetele am fost acolo de la 17 fix, de-a dreptul inutil!)

8. cum e posibil, ca după ce micul paul termină de mixat, să faci pauză o oră și 15 minute pentru amenjarea scenei. dacă știai că aranjarea decorului durează atât, nu puteai să-l pui pe little oakenfold în fața de tot (pe limba aia) și cât se scălămbăia el acolo, să amenajeze cineva decorul???

indiscutabil, am ieșit de acolo cu un gol în suflet. recunosc, nu mă așteptam la foarte mult, dar nici la atât de puțin. căci, condițiile mi-au umbrit cumva percepția asupra întregului show. dacă ele ar fi fost altele și aș fi putut urmări lejer tot ce s-a întâmplat pe scena............
iată cât de mult apreciez acum concertul lui lenny, de anul trecut, din cotroceni. a fost de vis!!!

31 august 2009

stare de...

cum să spun "NU"?

într-una din zilele astea, nu stiu cu exactitate când, m-am hotărât să devin filistină.
opacă.
pasivă și mărginită.
mi-am propus asta, cu certitudinea că altfel nu mai pot supraviețui.
vreau să reduc totul la convenții artificiale, perfect mecanice și să-mi păstrez mie ceea ce cred și ceea ce vreau cu adevărat.
nu-i vreme să împărtășesc, nu mai e vreme să-mi fie virtute sinceritatea.


cine mă cunoaște, știe că mi-e imposibil să spun "NU"!
mi-e la fel de imposibil ca înotul (nu știu să înot din pricina unei fobii ce-am dobândit-o la 6 ani!!!)
am încercat deseori să spun mii de "NU", în fața oglinzii. am repetat mimica feței, am reprodus privirea negativistă și gesturile din mână în semn de NU. datul din cap.
am repetat de nenumărate ori în minte toată sceneta.
însă, nu știu cum se face că, de fiecare dată când cineva îmi cere ceva (care, să presupunem, că-n acel moment mi-e imposibil de realizat) eu spun "DA".
mai grav este că imediat ce spun "DA", mă dedic acelui lucru fără ca eu să am de câștigat, ceva, orice din asta.

nu există oameni față de care m-aș putea confesa, căci invariabil am senzația că vor să găsească în mine un produs finit, un vestibul al imaginației lor, al impresiei pe care ei și-au creat-o despre mine...
eu nici măcar nu m-am decis cine sau mai exact ce vreau sa fiu de acum încolo, căci îmi aparțin cu adevărat mie. n-aș suporta în nicio circumstanță fie ea cât de delicioasă, un supliciu precum lipsa de libertate.

vreau să învăț să spun "NU"!
să spun "NU" celor care nu mă vor așa cum sunt, celor cărora nu le pasă, celor care cred că li se cuvine totul, celor haini și haotici, celor care se dau ceea ce nu sunt. am nevoie doar de-un radar (ca să-i depistez)...

iar atunci când nu pot spune "NU", voi fi mută.
asemeni unui actrițe, care atunci când celelalte personaje rostesc replicile, ea este prinsă între ea ca ființă autentică și ea ca personaj al unei piese.
în era egoismului absolut, adevărata potență constă în arta de a spuna "NU"!

30 august 2009

hugh jackman: man of the week

sunt câteva simple motive pentru care orice femeie oftează de fiecare dată când apare hugh într-un cadru (fie el cât de scurt):
- primul ar fi pentru aspectul fizic perfect sculptat și atât de vizibil în "X-Men Origins: Wolverine". să nu uităm de scena în care Wolverine se aruncă gol în cascadă și care durează doar câteva frame-uri, exact cât să zici "aaaaahh..." și dup-aia "damn you, gavin hood (adică regizorul)!"
- al doilea ar fi faptul că deși este frumos, celebru și bogat, hugh face parte din categoria familiștilor convinși (e sexy treaba asta, nu??!): are o soție cu 8 ani mai mare decât el (Deborra-Lee Furness, 48) și doi copii cu care-și petrece fiecare moment liber (o fetiță și un băiat, amândoi adoptați, căci Deborra a pierdut două sarcini)
- al treilea ar fi faptul că provine dintr-o familie respectată din Anglia, dar a crescut în Australia și cumva este extrem de legat de aceste locuri. și chiar dacă mama lui l-a abandonat pe când hugh avea 8 ani, a găsit maniera de a-și recompensa întotdeauna tatăl și bunicii cu dragoste.
- al patrulea ar fi că este multi-talentat. am văzut cu toții prestația de pe scena Oscarurilor și ne-am convins: bărbatul ăsta știe să cânte, să danseze, și cu toate astea este extrem de masculin!
- al cincilea: este un nefumător prin excelență și urăște rolurile în care este nevoit să fumeze.
- and the last but not least: în 2008, People Magazine l-a desemnat "The Sexiest Man Alive".
și pentru faza asta:
















inconfundabilul, inegalabilul, magnificul, colosalul, mirificul, irealul și fantasticul Wolverine...

designer of the week: hermès!


1. Thierry Hermès (în poză) se naște în 1801, în Germania și, în perioada aceea, nimeni nu îi prea tolera pe protestanți. Așa că Thierry imigrază în Franța în 1828, învață șelăria și își deschide mica întreprindere (ce nu va cunoaște niciodată criza) în 1837...

2. În 1878, Thierry moare, iar Charles Émile, fiul lui, îi succede. Prima decizie a lui Charles: mutarea (căci așchia nu sare departe de trunchi). Antrepriza are o cifră de afaceri excepțională, dar fiul lui Thierry negociază timp de doi ani cu bancherii înainte de a se muta pe strada Faubourg St. Honore. O idee bună (oricum mult mai bună decât aceea de a-și numi fiul Adolphe).




3. Adolphe și Émile-Maurice Hèrmes, fiii lui Charles devin moștenitorii de drept ai casei Hèrmes în 1902, pe vremea când calul încetează să mai fie un mijloc de transport. Adolphe începe astfel, să fabrice caroserii... și de ce nu, să le vândă dincolo de granițe, inventând astfel exportul!

4. În 1914, Émile-Maurice, fratele lui Adolphe, pleacă în Canada. Un pas profitabil, dacă stăm să ne gândim că de acolo aduce fermoarul! O dovadă că spiritul afacerist se transmite genetic.
Dacă și inteligența ar fi fost genetică, Adolphe nu s-ar fi lăsat dat la o parte de fratele său iubit. Iată cum, imediat și pe cont propriu, Émile-Maurice inventează eșarfa de mătase ce îi va aduce faima (o astfel de eșarfă se vinde la fiecare 20 de secunde!!!)

5. În 1951, Jean-Rene, fiul lui Émile, preia frâiele casei Hèrmes, devenită acum (după trei generații) o casă celebră. Niciodată Hèrmes nu are mai mult succes și nu lucrează mai bine decât în această perioadă. Toată lumea are câte o eșarfă Hèrmes: Grace Kelly, Ingrid Bergman, Jackie Kennedy și chiar Regina Angliei. Destul de greu la acea vreme, mai ales că cei mai buni competitori erau: Chanel, Gucci, Louis Vuitton și Christian Dior!

6. Jean-Louis (în poză), nepotul lui Jean-Rene, preia conducerea casei Hèrmes în 1978 (exact cu doi ani înainte ca eu să mă nasc!). Diversifică (după un secol și ceva) oferta: îmbrăcăminte, argintărie, porțelan, cristal... Se descurcă extrordinar, căci în 2001, cifra de afaceri a casei Hèrmes ajunge la 1227 miliarde de euro! Până în acel moment, nimeni pe pământul ăsta nu făcuse mai mult (mai ales că era anul cu World Trade Center).
Imediat după, Jean-Louis, longevivul director executiv al Hermès, a încălcat însă tradiția de succesiune a gigantului din industria modei și parfumeriei prin desemnarea unui outsider, Patrick Thomas, 60 de ani, care fusese directorul executiv al Hermès International din Paris. Însă această schimbare nu a fost de bun augur, profiturile companiei neridicându-se la nivelul înregistrat din timpul conducerii urmașilor lui Thierry Hermès, fondatorul afacerii.

7. Pierre-Alexis Hermès (în poză, fiul lui Jean-Louis), 40 de ani, împreună cu Pascale Mussard, de 52 de ani, au rămas în sânul companiei ca directori ai departamentului artistic, investitorii punându-și toate speranțele în capacitatea lor de a revigora afacerea. Cu toate acestea, există tot mai multe zvonuri conform cărora gigantul din industria modei va fi scos la vânzare, procesul de preluare al acestuia fiind îngreunat și de numărul mare de membri ai familiei fondatoare care dețin acțiuni în cadrul companiei. Aproape 60 de urmași ai fondatorului au, fiecare, mai puțin de 5% din totalul de acțiuni ale companiei evaluate la peste 11 miliarde de dolari (8,2 miliarde de euro).

Astăzi, după mai bine de 170 de ani, Hèrmes reprezintă una dintre cele mai celebre case franțuzești de high-fashion, specializată în: mătase de primă clasă, piele, ready-to-wear outfit, accesorii luxoase, parfumuri pretențioase, haine de cea mai bună calitate. În tot acest timp, Hèrmes și-a câstigat renumele în lumea fashionului prin calitatea produselor, reputație și preț (nu oricine-și permite un Hèrmes).
Paris Hilton, Nicole Kidman, Julianne Moore, Elle MacPherson, Elizabeth Hurley și Madonna sunt câteva dintre cele pentru care logoul cu trăsura și calul reprezintă un mod de viață.
Să sperăm, totuși, că Hermès va rămâne a deținătorilor de drept, căci pare-se, faimoasa casă nu are succes în mâini străine!

29 august 2009

love story (scene 10)

locație: un pat cu cearșafuri albe, într-o cameră cu o singură sursă de lumină: o veioză difuză!

timp: orele 20.00, într-o seară de vineri.

coloană sonoră: Michael Jackson - "Break Of Dawn"



cadru: plan întreg, ea între cearșafuri (filmată de sus - plonje), își privește palmele în lumină!



"în mine nu se mai aude nimic de tine... nu se mai vorbește despre tine!", așa își spunea în fiecare seară, exact înainte să adoarmă.

își repeta deseori această incantație, ca pe-un ritual, așa cum unii își beau cana cu ceai sau își spun rugaciuni, iar alții șoptesc "noapte bună!" persoanei din același pat.
problema ei era că nu reușea să adoarmă. îi era somn, însă, chiar și atunci când ochii de sub frunte i se închideau, se deschideau întotdeauna alții. pe obraji, pe sâni, pe mâini, pe spate, pe coapse, în buricele degetelor, pe glezne.
o mulțime infinită de ochi în așteptare, în înflăcărare, în presimțire.
ochi care stateau la pândă și nu vroiau să se închidă.
ochi care așteptau chibzuit mâinile ce se vor așeza peste ei, asemeni unor pleoape ce nu-i vor închide.
și-apoi ar fi urmat acea stare de împlinire. ca atunci, în intersecție.

acolo s-au revăzut prima oară, după mult timp.
într-o intersecție.
imprevizibilitatea emoțiilor, acea joie de vivre, mașinile, cărțile, cafenelele, extravaganța și jazz-ul. ah! jazz-ul...
intersecția unor priviri într-un moment hectic.
el părea atât de frumos și ea părea atât de tânără!
aceeași atingere clandestină. studiată. coruptă.
ea aștepta să se facă verde, căutând cu privirea un taxi.
între ei era acea legătură cinematografică, nu mai era nevoie ca el să spună nimic.
și oriunde ar fi fost, ea nu trebuia să mai întoarcă capul, căci știa cine îi vorbește.
era mereu în spatele ei.
grav, misterios și filmic.
așa apărea el mereu, în acel context filmic, pentru a o salva de la propriile ei decizii.
decizii incapabil de luat în asemenea circumstanțe.

i-a zâmbit atunci, prefăcându-se aproape fals că nu-l recunoaște.
s-a așezat pe-o bancă, iar el s-a strecurat cu totul sub umbrela ei. multă vreme au zâmbit. știau amandoi asta, chiar dacă nu se priveau.
"nu te-ai schimbat deloc!" sparse el tăcerea.
"da."
"ești fericită?"
"da!"
și s-a facut verde.
el, a rămas pe banca de pe troturar, ea, în noapte, pe trecerea de pietoni, era mult prea mică sub umbrelă.
la scurt timp, s-a trezit cu el în spate.
s-au oprit în fața casei lui.
el, fericit, ea speriată, precum Alice în pragul Țării Minunilor.
saxofonul se auzea clar, ritmuri pregnante și imprevizibile, note înalte și alerte, voci senzuale, joase și teatrale.
mirosul de scorțișoară și pudră vanilată, parfumul lui, parfumul ei, izul insățiabil, șoapte imitând cromatici melancolice.
perdeaua din pânză bej cu imprimeuri ciudate și vântul care-o mișca încet, rodii frumos mirositoare și cești de ceai portocalii.
toate o așteptau...

a plecat dimineața, când toate străzile miroseau a-ncins, în aburul apei care uda trotuarul...
"ce-ai să faci acum, când totul s-a terminat?" întrebă o voce din ea.
"am să-mi pun cerceii rubinii, sandalele cu cele mai înalte tocuri și-o să merg mai departe ca si cum nu l-aș fi întâlnit niciodată..."
a urmat o stare de împlinire. ca atunci, în intersecție.

28 august 2009

concert Madonna și Emagic varză...

după o zi mai lungă decât de obicei, un taximetrist cu chef de vorbă la 2.30 dimineața (v-amintiți din posturile anterioare cât iubesc taximetriștii oratori) și-un ceai de mușetel (că p-ăla cu scorțișoară nu-l găsesc) dar cu multă lămâie și două zaharine, îmi fac în sfârșit timp să scriu despre madonna.
asta doar dacă în scurt timp nu voi adormi cu laptopul în brațe și cu michael jackson în urechi (da... "don’t stop till you get enough"... ce ironic!!!)
păi. s-o luăm cu începutul. ce mi-a plăcut, că ar fi mai simplu așa:
Indiferent de faptul ca vocea lasă de dorit, madonna este one woman show. adică fata are talent, are imagine, are super, repet super condiție fizică și dansatorii-s buni. totul luat per ansamblu dă bine. dar... cam atât!
și-acum părțile proaste. "cel mai important eveniment monden al anului", cum l-a tot numit presa autohtonă a fost un adevărat fiasco, din următoarele simple motive (toate ținând de capitolul organizare – n-o să mă mai prindă nimeni la vreun ceva organizat de Emagic):

1. măi frate, trebuie sa fii tâmpit, dobitoc și întârziat rău ca să nu faci ceva în legatură cu praful care se ridicase desupra capetelor noastre ca o pâclă. nori de praf (nu glumă!!) care mi-au ajuns în nări încă de la prima piesă a lui oakenfold. dușul pe care l-am făcut imediat ce-am ajuns acasă, a lăsat la picioarele mele cea mai densă cantitate de jeg cu care trupul și părul meu au luat contact vreodată!

2. spre norocul meu n-am simțit nevoia să urinez, însă, din câte am înțeles, în sectorul A nu au existat toalete. c’mmon... cât de cretin să fii?

3. dacă un concert se ține într-un parc, unde praful este în cantitate mai mare decât oxigenul, nu vi se pare normal ca răcoritoarele să le primiți cu niște căpăcele (ca la macdonalds) și paie? că mie da... mai ales că trebuie să te strecori cu ele prin mulțimea aia îmbârligată și ai toate șansele să stropești în stânga și-n dreapta. nu mai zic de faptul că stăteai 60 de minute la rând pentru un amărât de pahar de apă, care pe lângă faptul că era caldă (ca deh! frigiderele nu mai făceau față) mai era și "roua" (cea mai proastă apă de pe pământul asta, înaintea apei de pe conducta) și ți-o turna un leșinat, după care ți-o întindea și nu mai știa dacă i-ai dat sau nu jetonul.

4. cum să vinzi, Doamne iartă-mă, atâtea bilete-n gazon A și B, când ar trebui să calculezi și tu perimetrul ca să te-asiguri că oamenii ăia nu stau înghesuiți ca vitele. Emagic și-a luat banii pe bilete, madonna s-a întors la jesus și totul e ok!

5. probabil că voi rămâne toată viața cu regretul că nu am fost la niciun concert al lui michael jackson, însă îmi aduc aminte (de la tv) reacția publicului după ultima melodie: el plecase, însă fanii au rămas în continuare minute bune, scandându-i numele în speranța că l-ar mai putea zări măcar o clipă.
la madonna, publicul a început să facă pași încă din timpul prestației solistei, iar finalul a venit ca o eliberare pentru cei care au rezistat voinicește până la ultima melodie (dacă tot au banii pe bilet).

6. discursul madonnei despre marginalizarea românilor și-a țiganilor din românia a fost ca o palmă-n ceafă, iar piesa țigănească cu acordeonistul tuciuriu n-am înțeles-o nici să mă-mpuști!

7. deși intrarea ar fi trebuit să se facă la 17.30, primele valuri au fost lăsate-n incinta parcului abia la 18 și ceva (eu și fetele am fost acolo de la 17 fix, de-a dreptul inutil!)

8. cum e posibil, ca după ce micul paul termină de mixat, să faci pauză o oră și 15 minute pentru amenjarea scenei. dacă știai că aranjarea decorului durează atât, nu puteai să-l pui pe little oakenfold în fața de tot (pe limba aia) și cât se scălămbăia el acolo, să amenajeze cineva decorul???

indiscutabil, am ieșit de acolo cu un gol în suflet. recunosc, nu mă așteptam la foarte mult, dar nici la atât de puțin. căci, condițiile mi-au umbrit cumva percepția asupra întregului show. dacă ele ar fi fost altele și aș fi putut urmări lejer tot ce s-a întâmplat pe scena............
iată cât de mult apreciez acum concertul lui lenny, de anul trecut, din cotroceni. a fost de vis!!!
 
powered by Blogger