De vreo 4 zile, nu mai este lumina în scara blocului. Implicit, nu funcționează nici liftul, iar eu nu stau decât la etajul 9.
Seară de seară, preț de 9 etaje, bâjbâi prin întuneric cu lanterna telefonului în mână.
Și la 9, mă opresc.
Mereu mă chinui sa nimeresc cheile în ușă - pentru ca toate 3 arată la fel (mereu îmi zic că o s-o mâzgălesc cu un marker). ... Flash-back.
Când eram copil, mi-era frică să urc până la etajul 10.
Nu știu de ce!
Îmi amintesc că, dacă ne jucam de-a "v-ați ascunselea", niciodată nu urcam până acolo.
Aveam și coșmaruri cu liftul care urcă (cele mai frecvente vise).
În timp ce urca, inima mi se umfla in piept, de parcă ar fi stat sa plesnească.
Cu cât mă apropiam de etajul 10, cu atât teroarea creștea.
Ceva mă aștepta acolo.
Ceva demonic.
Însă, niciodată nu vedeam ce, pentru ca ma trezeam înainte să ajung la etajul 10.
Oare mi-e frică de finalitate ? Să avansez ? Să trec la urmatoarea etapă ?
N-are sens să răstălmăcesc un vis stupid care-mi frecventa copilăria.
Privind în urmă, sunt sincer uimită de mine însămi.
Se spune că analiza retrospectivă este o formă superioară de cunoaștere și așa mai departe, dar, cinstit vorbind, până acum am acceptat o mulțime de aspecte legate de acțiunile mele din trecut, fără ca măcar să pun întrebări sau să mă gândesc la ele.
Cred că pedeapsa supremă este să devii, în cele din urmă, conștient, doar că să înțelegi că unele lucruri pe care le-ai făcut sunt irevocabile.
