Am pledat pentru fericire. Starea pe care ți-o induce vocea solistului de la Radiohead pe o instumentală de Telepopmusik. High! Delir și pace.
Senzația vederii unei rochii couture Emeryc Francois. Să o îmbraci și să faci dragoste în ea. Sălbatic, până o transformi în fâșii. Până buzele-ți crapă și coapsele-ți pocnesc de extaz.
Am pledat pentru un loc al meu. Numai al meu și-al fanteziilor mele bolnave. Un loc în care să devin o Lolită transparentă... adorată și adulată.
Un loc ce se scaldă într-o mare de maci roșii, respirânzi! În care epiderma mea e invadată de senzații divine și lumini colorate. Un loc în care, prin venele mele pulsează sirop de mentă sau brandy.
Am pledat pentru experiențe unice. Trăiri care să mă ardă precum o văpaie de băț de chibrit rahitic. Am pledat pentru satisfacția cărnii în antiteză cu cea spirituală. Printre arome de mir și feromoni. Pentru că așa se întâmplă de fiecare dată când cealaltă "eu" vrea să spună ceva.
Azi dimineață m-am supărat teribil pe rădăcinile nevopsite. Îmi stăteau pe creier. Practic, îmi stăteau! Lipsa calciului din unghii îmi leza retina și îi dădea de furcă ojei mele obosite...
Am visat frumos. Îl întâlneam pe Jean-Paul Gaultier și mă dojeneam că nu știu franceza, iar engleza lui era atât de ciudată, încât nu înțelegeam o boabă. Îi admiram colecția, pe acorduri de "Back To Black", urmărind modelele ce-o întruchipau pe Amy Winehouse. Toate defilau în cei mai sexy pants, îmbrăcate-n misterul voalurilor negre. Nu am avut nevoie de ceas!
Timpul s-a oprit pe un catwalk în doliu, cu urme de ruj roșu și tuș de pleoape.
Era visul meu măreț.
Probabil că așa se explică nemulțumirea amarnică pe care-am simțit-o când m-am trezit și m-am privit în oglindă.
Trebuie să mă vopsesc curând, să mă tund și nu mai știu ce...
Am o criză de identitate! Trec printr-o perioadă derizorie.
Ticsită cu zâmbete adorabile, însă derizorie.
Ce fac?
Sunt așa de departe de Gaultier. O să mă apuc de învățat franceza!
Printre stropi sidefii de glam și șoapte amețite de couture, trebuie să prelevez parfumuri. Parfumuri noi, disctinte.
Și să dansez pe "Moves like Jagger" cu solistul de la Maroon 5. Doamne, cât de frumos!
Da! Solistul!
M-am întrebat deseori ce aș face dacă aș putea să iau 10 minute de pauză de gândit?
Ce aș face în alea 10 minute?
Aș fugi departe? M-aș arunca în gol? M-aș evapora?
Aș trăi o senzație de bine precum cea dată de amfetamine?
Într-o zi, aș vrea să mă pot opri din gândit măcar pentru 10 minute.
Într-o zi, aș vrea să nu mai am asteptări atât de mari, ca să pot avea dezamagiri mai mici.
Într-o zi, aș vrea să o pot lua de la capăt, ca să mă remodelez… să-mi fie mai ușor să fiu eu.
Într-o zi, aș vrea să râd până o să mă doară stomacul.
Într-o zi, aș vrea să fac un “trade” cinstit. Să schimb lucrurile pe care le fac, cu cele pe care le ignor.
Într-o zi, aș vrea să-mi mai dau o șansă.
Într-o zi, aș vrea să nu mai fiu atât de dependentă de tot ceea nu pot avea vreodată!
Într-o zi, poate voi reuși să-mi scot inima din piept, să o scutur puțin, să o cert și ea să-mi răspundă.
Și-apoi să o așez la loc, ca nouă!
într-o zi, aș vrea să trăiesc.
Călcam cu atenție iarba.
Pășeam pe acolo unde era deja strivită, astfel încât să nu-i modific alte structuri celeste.
Aș fi vrut să mă întind peste ea, cu degetele-mi apasându-i ușor pielea verde.
Rece și umedă! Am privit-o doar...
Luna era indecisă. Perfect și clar de indecisă.
Și râdeam, mergând cu spatele pe linia de tren.
Și privind stele de mare.
... urmărind atentă desprinderea perfectă,
dematerializarea elementelelor telurice și a mea la un loc cu ele.
și m-a izbit acel mov absolut. movul hipnotic.
excepțional, anarhic și inuman.
acel mov pe care-l iubeam atât de mult, când tu erai "agale precum mierea".
ți-l amintești?
nu-l mai privisem de atunci și nicicând, nicăieri în lume nu a mai fost privit cu aceeași intensitate ca în clipa în care am decis să merg cu fața pe linia de tren... "agale precum mierea".
îți amintești?
Sunt o femeie vagă. Vagă și transparentă. Și nu pentru că nu aș putea fi altfel, ci pentru că așa îmi place să fiu. Dar nu mai vreau să fiu filistină.
Mă aflu într-o perioadă a vieții mele care, ciudat, îmi place.
Nu-mi mai strâng nemulțumirile și nu-mi mai trăiesc viața ca și cum n-aș fi acolo. În ea.
Sunt zen. Sunt mulțumită. Nu mai sunt posacă.
Mi-a trebuit mult timp ca să o pot proiecta pe această nouă "eu". Și mai ales atunci când mă credeam fără resurse.
Și capul ăsta, sculptat din rubin limfatic nu mai cerșește. Acum doar mulțumește.
Așa cum ar fi trebuit să o facă dintotdeauna.
Chiar și acolo unde lâncezește falsul, escrocheria și răutatea poate sălășlui o rază de divinitate.
Ca-n madrigalele lui Carlo Gesualdo, un ucigaș care, în secolul al-XV-lea a scris cea mai pură muzică de pe pământ. Și-a omorât prima soție și pe amantul acesteia, iar ani mai târziu și-a omorât socrul depresiv și fiul, pentru că s-a îndoit de paternitatea lui. Totuși, Gesualdo a scris cele mai intense, expresive si dumnezeiești madrigale. Un geniu malefic.
Dacă am putea să ne deconturăm structurile memoriei ar fi o binecuvântare. Curată epifanie.
M-am trezit și mirosea puternic a portocale.
Era ultima fiolă de Salvador Dali spartă, iar steaua mea lipsea de pe noptieră.
Ceva din mine-mi șoptea-n acorduri braziliene, de Joao si Bebel Gilberto.
N-am mai scris niciodată de atunci, deși credeam c-am sa mai scriu.
N-am mai iubit niciodată, deși credeam că am să iubesc mereu.
Și nu am mai plâns niciodată, deși nici nu am mai râs.
Nu am mai făcut niciodată nimic, decât să aștept tacit în fața ușilor închise.
Și de atunci, am rămas fără de contur.
Nu m-am mai putut coagula-n-tro forma... oricare.
Și am privit cerul după fiecare ploaie.
(Știai că are culoarea ochilor de pisică?)
M-am hrănit cu flori de coacăz negru și frunze de mentă
(Știai că sunt dulci și-ți colorează dinții?)
Zilele nu au mai existat,
căci nu le mai trăise nimeni înaintea mea.
Nu, nu mi-a plăcut "Wall Street", însă mi-a plăcut ce a spus Michael Douglas (citându-l pe Benjamin Franklin sau Albert Einstein... încă se dispută):
"The definition of insanity is doing the same thing over and over and expecting a different result."
Sunt nebună în toată regula!
E pauză!
Carton, pământ, apă, lemn, sevă uscată, lumini difuze, iarbă, nisip.
Și iarăși pauză... aceeași pauză.
Mă doare capul.
E pauză dintr-o prea mare dezordine a gândurilor.
Care mă împiedică să scriu, să gândesc.
... Să vreau să intru aici.
În oaza mea.
Nu-mi place deloc!
Aștept.
Cu pasiunea dezlânată și salivândă a gemenilor lui Cărtărescu.
Nu-mi mai este dor de lucrurile care s-ar fi putut întâmpla.
E pauză.
De temeri, de emoții, de feelinguri, de carton, de pământ, de lemn și sevă uscată.
De mine.
ANESTEZIE.
E pauză de dragoste.
O pauză imuabilă de mâini și piele.
Recunosc frivolitatea ființei ascunse între cearșeafurile cobalt.
O pauză de degete ce lâncezesc în eterna lor căutare de raze.
Pauză de ochii ce pândesc ocazii.
Pauză de pleoape ce clipesc un dram de speranță.
O pauză nesfârșită pentru cei care-au iubit.
Pauză de vise, de vieți, de aer și soare.
Retine casante dopate cu vid.
Mirosuri arhetipale.
Și rațiuni care nasc monștri.
E pauză de fericire.
Pare ușor să agonizezi când renunți la tot.
Dar ți-e imposibil să scapi de insomnii.
Doar șase săptămâni de vid lesnicios.
Nimic nu se mai agață de carne.
Nu mai e decât un pumn noduros ce înghesuie totul undeva în neant.
E pauză.
Întotdeauna îmi va fi imposibil să înțeleg moartea!
P.S.
E pauză de diacritice și dispunerea lor coerentă,
Căci Macbook-ul meu are tastatura în franceză.
E pauză de liniște.
Căci el e plecat și aștept să se dezghețe ananasul uitat la congelator.
E pauză de somn
Căci urăsc să dorm singură...
Mai ales acum
Când e pauză!
De tot.
și da, viața mea acum e strâmbă și nu-mi place să fiu în ea!
totuși, azi am să rămân în pat...
și da, există un Dumnezeu dar și El stă zile întregi între așternuturi.
ursuz și lipsit de chef.
disperarea asta mută și strâmtă îmi face gura pungă ca un pahar de campari fără santal de portocale roșii.
structurile memoriei mi se fisurează de la verbină, fumul de salvie și temeri.
urăsc bananele. pe toate!
și dacă momentele astea n-or să treacă, mă voi scufunda de tot...
îmi doresc o sinucidere cel puțin strălucitoare. intensă, cataclismică, apoteotică.
m-aș izola într-o cameră ticsită de crini și aș aștepta ca cele 3 sepale, 3 petale, 6 stamine și-un pistil ale fiecărei flori să mă sufoce.
păcat că preferații mei sunt macii.
dar ei nu-s făcuți să ucidă.
doar să sângereze.
aștept sunetul victoriei.
acel moment groaznic de efemer când totul este cu acuratețea cea mai profundă tot ce îți dorești!
și nu e nimeni să-mi șoptească în ureche "va veni, va veni, va veni!"
"Those Dancing Days Are Gone" Carla Bruni
"I carry the sun in a golden cup, the moon in a silver bag"
i feel like i´m carring nothing!
only sorrow.
Mi-au mai rămas doar:
- nopți atârnate de firul azuriu al răsăritului
- mii de fraze neîncheiate
- cărți în coperți lucioase cu finaluri citite
- 2 minute și 38 de secunde de sinceritate
- câteva dimineți și o după-amiază anume
- povești despre oameni,
- două bețișoare de cannabis
- un mail vechi
- muzica dintr-un film japonez ("in the mood for love" și adorabilul Kar Wai Wong)
- eternul ceai cu mentă.
E posibil să nu mai am nimic de-atunci, încât să o pot proiecta pe aceasta nouă "Eu" folosind doar piese noi?
De fapt, nu-mi mai doresc nimic din trecut. Absolut nimic!
Welcome back, Sade! After ten years of restraint and holding back...
te-am omorât cu un pistol 45. și-apoi c-o armă de vânătoare IJ 94 mixta.
ieri cu o carabină de calibru 308 winchester.
astăzi cu un cuțit de decojit vise și întins sudoare pe coapse.
altă moarte, același "tu"!
te-am ucis de-atâtea ori.
și-acum cadavrele tale nedescompuse sunt în toată casa.
mă împedic de ele în drum spre bucătărie și e a nu-știu-câta-oară când îmi vărs cafeaua.
în noaptea solidă ca un sloi de smoală, sute de trupuri zac năpădite de alge și lichenii.
795 de zile. 795 de cadavre. 795 de morți diferite.
795 de dâre de limfă și sânge.
trupurile tale nemoarte, sucombate-n mochetă, în mobilă și atârnând de umerașe-n șifonier.
unii "tu" zac distorsionați, cu un rânjet galvanic.
nu ți se șterge nici de pe cadavru flagelul ăsta de satisfacție a cărnii care e surâsul tău.
alți "tu" încă mai mișcă și-i lovesc cu botul pantofului.
se convulsionează, m-agață, îmi rup hainele și mă prind de talie.
dar nu sunt decât spasme ale "tu"-ului, cel viu.
nu ți-am descoperit niciodată culoarea, dar îți simt pe pielea spatelui, oasele lungi ale brațelor bogate-n maduvă.
ligamentele și articulațiile.
lângă fiecare "tu" stă și veghează câte-o moarte individuală.
gemenii negri născuți odată cu fiecare dintre "tu"-uri mă urmăresc prin cotloanele casei, cu degetul lor scheletic.
pe unii "tu" i-am acoperit cu cearșafurile.
pe alți "tu" i-am învelit cu rochiile de acum câteva veri, prin care-mi sărutai pielea și care încă-ți mai poartă urmele buzelor.
ca o asasină meticuloasă, te ucid în fiecare zi.
aștept o apocalipsă care să distrugă toate "tu"-urile ce mi-au năpădit coridoarele.
sunt într-o stare larvară, în așteptare...
și trupul meu are tatuat peste tot desenul mâinilor tale nemoarte.
și toată musculatura mea știe că atunci s-a îndrăgostit.
în pauza dintre "bună" și "dimineața".
știu că ai să citești asta, dar te rog... nu-mi spune nimic!
am să te ucid din nou.
796 de zile. 796 de cadavre. 796 de morți diferite.
Îmi pocnește capul. Dar știu că nimic nu mi se poate întâmpla în pat…
Sunt goală în fața depresiilor mele și-a nemulțumirilor care mă sugrumă grotesc.
Clowni ce râd burlesc pe coridoare. Umbre ce se preling peste pereții albi. Sunt dungi care pornesc dintr-un colț al camerei, se lungesc și se subțiază pe măsură ce se mișcă… până când, brusc, dispar.
Sunt epuizată, dar refugiul pernelor și-al cearșafurilor mă protejează. Exact ca atunci când eram copil și patul, locul înzestrat cu puteri magice, mă apăra de demonii ce mă pândeau din dulap.
Adevărul vine din nou… complet, integral și rece. Adevărul greu de nimicit, indiferent și pur. Odată ce l-ai vrut, ți-a fost dat. Nu mai există cale de întoarcere.
Mă strâng precum o moluscă în cochilie. Nu-mi întind tentaculele de teamă ca ele, adormite, să nu depășească perimetrul patului, iar spiritele nopții să nu-mi respire duhoarea lor de moarte în apendicele nearticulate. Le văd ochii diformi sclipind din întuneric. La simt întinzându-se lent și sprijinindu-se în palme pe parchet. Le-aud scrijelind podele cu unghiile lor pocite de culoarea hiacintului. Le văd părul negru împraștiat pe dușumeaua rece și pleoapele injectate clipind tot mai des. Și pe măsură ce se apropie, se simt mai fericite…
Mă strâng în cochilia mea de nautil, până ce crapă.
Dacă aș fi avut tălpi aș fi putut să fug.
din nou... și din nou... și din nou.
reiau aceeași poveste, mai accesibilă sau mai complexă.
ochii mei nu-și mai găsesc demult cuvintele...
îmi lipsesc lucrurile care s-ar fi putut întâmpla,
dar și cele ce s-au întâmplat.
ea le știe pe toate și s-a împăcat cu lipsa lor.
nu mai pot să scriu și să las dâre.
împărțind mici bucăți din mine, îmi fac sufletul să sângereze.
ei nu-i pasă. este melancolică și pasivă.
amintirile nu-s edulcorate când scrii despre ele.
parcă devin mai hidoase și se pierd.
am fost certate, noi două.
de două zile, o țin legată.
nu i-am spus niciodată, dar miercurea îmi este cel mai dor de ea.
și ea urăște zilele de miercuri, portocalele și scorțișoara.
e doar o inimă tânără și sălbatică...
"Haide să vedem.
După ce decid că sunt deprimată, trebuie să iau medicamente.
Cunosc sute de persoane care iau medicamente și nu este nicio problemă. Serios.
Mă voi întoarce la muncă sub efectul antidepresivelor.
Voi lua masa cu părinții și prietenii, străduindu-mă să-i conving că sunt eu, cea normală.
Cea reală.
Într-o bună zi, un bărbat îmi va cere să mă mărit cu el.
Eu voi spune "da". Nu voi afla niciodată de ce.
Va fi suficient de bun încât să-i facă pe toți fericiți și mulțumiți pentru mine.
În primul an... vom face dragoste mai tot timpul.
Al doilea și-al treilea, din ce în ce mai puțin.
Exact când vom începe să ne săturăm unul de celălalt, voi rămâne însărcinată.
Voi avea grijă de copil, mă voi lupta pentru un job, voi plăti rate și impozite.
Vom trăi împreună.
Peste zece ani, el mă va înșela. Pentru că eu sunt mereu prea ocupată și prea obosită.
Eu voi afla. Îl voi amenința cu moartea, apoi pe amanta lui și-apoi pe mine,
Vom trece peste.
Un an mai târziu, va avea altă aventură.
De data aceasta, însă, mă voi preface că nu știu.
Inflamarea spiritelor nu va mai merita osteneala.
Și-mi voi trăi restul zilelor.
dorindu-mi uneori, ca urmașii mei să aibă viața pe care eu nu am avut-o.
și alteori, mulțumită că se transformă în frânturi din mine.
Sunt bine. Serios."
Nu am decât două variante: să-mi controlez mintea sau să las rațiunea să mă controleze pe mine. De ce optez mereu pentru a doua?
De ce nu-i permit adevăratului "eu" să se dezvăluie? Adevăratul meu "eu", ceea ce sunt, nu ceea ce fac alții din mine.
Să fie o chestie de design interior? Posibil!
Nu cred că alegi cum sa fii.
Ăsta ți-e mecanismul și gata. Al meu e "defect".
Nu merge nici cu reasamblarea elementelor. Nu se bagă nimeni.
Nu sunt tristă. Really, sunt ok.
Sunt doar incapabilă să-mi exprim ideile. Ca și cum mi-aș defini demența.
Într-o anumită măsură suntem cu toții nebuni. Uneori, nebuni de legat.
Dar nu poți confunda demența cu pierderea controlului. Sunt două lucruri atât de distincte.
Cu toții avem vise, însă puțini și le realizează.
Asta face din noi, toți ceilalți, niște lași.
Pentru că noi, cei mulți ne înlocuim emoțiile cu frica.
Sunt atâtea lucruri despre mine pe care nu le cunosc.
Ar fi stupid dacă aș spune că cel mai rău mă macină spațiul?
Dacă nu aici trebuia să trăiesc, dacă nu așa?
Dacă nu atunci trebuia să mă nasc?
De ce nu-mi găsesc locul!?!
Uneori e totul fad și posac. Fără gust, miros sau aromă.
Într-o zi o să mor de depresie. E posibil așa ceva?
Vreau atât de multe lucruri. Visez atât de mult. Nimic nu-mi mai ajunge.
Sunt febrilă și agitată, iar sângele ăsta care fierbe în mine se irosește în van.
Clocotesc precum o oală sub presiune și mustesc asemeni unui bob de strugure gata să pocnească.
Nu sunt la locul potrivit. Nu asta e viața mea.
De ce nu pot să trec precum Alice prin scorbura de copac spre culoarul care să ducă către viața mea?
Unde-i iepurele alb, îmbrăcat în veston și cu pălărie pe cap?
Eu de ce nu pot să joc cricket cu păsările flamingo?
Sunt buimacă de la atâtea scăpărări de lumină și toate gândurile care-mi bântuie mintea. Am nevoie de liniște atât cât să descifrez toate mesajele secrete ascunse-n fața mea.
Nu vreau să rămân cu toate viețile netrăite curgându-mi prin vene. Nu mai vreau să stau la rând cu turma asta de oi ce rumegă liniștită așteptându-și rândul la tăierea capetelor. Îmi plănuiesc evadarea. Tacit și conștiincios. Râzând mereu și cu zâmbetul pe buze, ca să creadă cu toții că-i o îmbunătățire.
M-am hotărât să mor aici și să trăiesc în altă parte.
i-am zâmbit pentru că știa că prefer vorbele în variantă diluată.
cele siropoase, gesturile insignifiante.
"ar trebui să-ți fie rușine!" mi-a zis.
nu mai ninsese de ieri. natura moartă explora adâncimile pentru o fărâmă de căldură. rădăcinile plantelor înfrigurate sondau pământul înghețat ca niște ace, gata oricând să înțepe orice venă fierbinte.
"nu mai e nimeni aici, în afară de noi."
am ridicat ochii și-am văzut malurile pustii.
"de ce au oamenii nevoie de răspunsuri?"
poate pentru că întrebarea ar putea părea în curând stupidă?!
dar n-am spus nimic.
dintr-o boxă se aude Billy Holiday cântând "Lady sings the blues".
și-a trecut un deget peste buzele mele dezbrăcate.
s-a întins deasupra mea și m-a privit fără să-mi spună nimic.
minute-n șir...
am ales să zâmbesc și m-am mirat că el mă vede.
"sunt fericită", am spus.
nu ca să mă conving eu pe mine însămi, așa cum oamenii își spun lucruri dimineața în oglindă.
"sunt fericită",
am repetat ca să-mi amintesc asta și-n alte zile în care n-o să mai fiu așa. sau în cele în care voi uita.
ca să-mi amintesc asta în zilele în care va fi din nou frig, îmi va plesni capul de durere, iar eu nu voi avea mănuși și nici nurofen în poșetă.
De când mă știu am fost incapabilă să iau decizii. Știu, tipic feminin. Însă nu despre asta e vorba. Mereu mi-a fost teamă de schimbări și m-am autoplasat într-un loc/situație chiar dacă la acel moment nu-mi era favorabil/ă.
De ce? Este simplu și derizoriu. Fug de hotărâri majore, mă zbat neputincios într-o mocirlă a incapabilității de a decide ce vreau cu adevărat și mi-e teamă de noi începuturi.
There, I've said it!
Ca femeie (sau ca mine - scuzați-mi lipsa de coerență!) ți se întâmplă frecvent să vezi lumea precum un hipermarket plin cu bomboane colorate. Însă într-una din zile acadelele dispar, se topesc, se scurg... și vezi o închisoare, iar tu ești pe lista condamnaților. Vrei să fugi, să țipi, să plângi, însă ceva te ține acolo.
Brusc, realizezi că viața ta este mai mult o poveste a unei povești despre ce ar putea fi!
Sunt și ceilalți o turmă de oi ce rumegă liniștită așteptându-și rândul la tăierea capetelor? Ori sunt tăcuți ca și tine, plănuindu-și evadarea?
Închid ochii și încerc să-mi zăresc viitorul. Nu-s prea multe direcții. În stânga văd imagini, oameni, amintiri, priviri mârșave, șoapte închipuite și secrete care ard și care nu vor să moară.
În dreapta, cerul albastru și pământul arid, alungindu-se înfiorător în infinit. Un superb și fără de sfârșit nimic.
Mă izbesc precum un fluture de lampă
... și cumva, mă simt eliberată.
E nevoie de o simplă discuție cu cineva ca să realizezi că te-ai rupt definitiv de un lucru. Să-ți dai seama pentru o secundă că ai un sens, deși nu știi care-i ăla! Însă, știi sigur că nu-i ăla pe care l-ai avut până atunci. O revelație și brusc lumea ți se pare mai frumoasă. Și asta doar pentru că nu realizai ce o făcea urâtă.
E exact ca atunci când tânjești după un lucru și tot ce ți-a mai rămas din el este amintirea a ceea ce a fost. Ai fost atât de ocupată jinduind, încât nici nu ai realizat că nu-l mai vrei. A renunța definitiv la ceva, nu înseamnă (neapărat) să capitulezi!
După ce trăiești statornic prin tăcere atât de mult, o scăpărare fugară de lumină te poate buimăci. Lucruri stranii încep să-ți bântuie mintea și ți-e imposibil să le ignori. Te întrebi dacă un destin special te strigă și tu ești prea ocupată ca să-l auzi? Este vreun mesaj secret în fața ta și tu nu-l bagi de seamă? Este singura cea mai bună șansă a ta? Ai s-o iei în mâinile tale, liberă și răzvrătită? Ori ai să pleci în mormânt cu atâtea vieți netrăite curgându-ți prin vene?
Mă cercetez intens din celălalt colț al camerei. Filistină și bovarică. Detașată și mărginită. Minora mea existență îmi spune că totul e la fel... iar scurta mea istorie nu-mi ascunde nicio capcană, nu-mi întinde nicio cursă în fața căreia aș putea oscila!
Câteodată am impresia că trăiesc în ani câinești (șapte cât alții într-unul)! Nu ar fi frumos ca oamenii să trăiască precum broaștele țestoase? Câte 300 de ani...??
E pe cale să mai treacă un an! Uitându-mă înapoi, am senzația că anul acesta a trecut cel mai repede dintre cei aproape 30 pe care i-am acumulat până acum.
În retrospectivele mele, mă aflu mereu în același moment, în același loc. Și de fiecare dată vreau să fiu în altă parte, în alt decor, mult mai elaborat... mult mai sofisticat... uitând necontenit de pacea și eutimia pe care mi le oferă locul în care mă aflu fix în acest/acel moment.
Sunt mereu nemulțumită... deseori ursuză și cu mintea plină de gânduri imunde. Car în spate demoni mercantili responsabili - de-a dreptul - cu excesele tinereții, pe care-o voi trăi mereu, indiferent de vârstă! M-am săturat să mă concentrez asupra sentimentului de fericire atât de intens, încât să nu-l simt când aleargă pe lângă mine... atât cât să-l scutur de guler...
"E totul minunat ", îmi repet în gând înaintea oricărei alegeri importante. Ca o mantra secretă. Afectiv palpabil și cu certitudinea că acesta este momentul în care fericirea începe. Inspir mirosul mentolat al tuturor posibilităților extraordinare care mă așteaptă.
Desigur... fericirea nu începe niciodată! Ea se consumă, se petrece și se trăiește chiar acum! Dar sunt mult mai tânără decât în următorii ani, ca să știu asta... Dacă peste timp voi retrăi asemenea momente, nici atunci nu voi avea convingerea că aș ști să le recunosc!
N-am făcut multe lucruri. Nu am făcut copii. Nu am fost în Filicudi, Alicudi, n-am ajuns în Montego Bay, Seychelles, Insulele Cayman sau Bahamas. N-am văzut Bali sau Hawaii... Nici Parisul sau "il grande" Rio de Janeiro. Și n-am să mă las până n-am să văd Bora-Bora, Bodhgaya și superbul Osaka, de la gura râului Yodo! I have all the time in the world...
Am alături de mine un om pe care-l ador pentru că știe că există patru tipuri de ten sau ce-i ăla roz fuchsia și galben magenta. Pe care-l apreciez pentru că nu-i atât de ipocrit încât să-mi spună că e înnebunit după Norah Jones sau Ray LaMontagne... Pe care-l iubesc pentru că știe să-mi mângâie obrazul atunci când sunt tristă sau tace și zâmbește la crizele-mi isterice! El e singurul care știe să facă lucrurile simple...
Și totuși, mereu ezit! Ezitarea este un act absolutamente dinamic. Ezitarea presupune temeri, oscilații, reveniri...
Am, în schimb, o certitudine!
Am bănuit întotdeauna. Acum sunt convinsă. Sunt episoade și întâmplări în viața mea pe care nu reușesc să le depășesc niciodată. Și ele devin entități specifice. Caracteristici individuale, cu care mă așez dimineața la o cafea cu frișcă, cu care fac baie și cu care adorm... aglutinate de piele!
Însă am învățat să trăiesc cu prelungirea dedalică a acestor amintiri.
Și mai știu că nu o să mă mai întorc...
Iar acum, când totul își pare suficient sieși, adun fragmente din mine pentru a deveni egală cu eu însămi.
Pentru că viața mea e un ritm de jazz, cu seri din dantelă metalică, ce miros a Lolita Lempika.
cumva memorezi gesturi, impresii, emoții, mirosuri... și peste mult, mult timp, le retrăiești! fără voia ta!
aveam patru ani. o mână-n gips. cuburi de plastic și-o coadă la toaletă. aveam cinci ani. "crăiasa zăpezii" în limba rusă la "cinema doina". tata, care ne citește subtitrarea și deranjează tot rândul. aveam șase ani. parfumul mamei miroase a plăcintă cu mere și scorțișoară. mă ia în brațe și mă mușcă de-un obraz. dragostea doare... aveam opt ani. mozart, reqviem, lacrimosa, rachmaninov și toate plăcile de vinil ale tatei. aveam nouă ani. iau buretele și mă ofer să șterg tabla în locul lui andrei. aveam paisprezece ani. lenny kravitz. bon jovi. blugi tăiați cu foarfeca, pulovere largi și tuș de gene. aveam șaisprezece ani. o dimineață de crăciun, cadouri și toată casa miroase a cafea cu lapte. aveam optsprezece ani. visez la iubiri patimașe, declarații de dragoste și plimbări pe faleza.
nu știu de ce, toate aceste lucruri se leagă într-un sens străin și nou despre mine... eu cu mine! însă, mai ales, noua mea viziune. noua mea taină. noul meu secret!
o structură simetrică spațială, o geometrie regulată de viață care vibrează, de emoție și reverie care pulsează. care mă trezește, mă pândește, mă atacă și mă sfâșie cu lăcomie. noua mea viață, cu toate convingerile ei. cu toate trăirile-i endemice. trăiri care pot fi verificate matematic sau explicate prin formule de fizică cuantică. dar eu... nu am fost niciodată bună la ecuații. doar la metafizică de duzină!
într-una din zilele astea, nu stiu cu exactitate când, m-am hotărât să devin filistină. opacă. pasivă și mărginită. mi-am propus asta, cu certitudinea că altfel nu mai pot supraviețui. vreau să reduc totul la convenții artificiale, perfect mecanice și să-mi păstrez mie ceea ce cred și ceea ce vreau cu adevărat. nu-i vreme să împărtășesc, nu mai e vreme să-mi fie virtute sinceritatea.
cine mă cunoaște, știe că mi-e imposibil să spun "NU"! mi-e la fel de imposibil ca înotul (nu știu să înot din pricina unei fobii ce-am dobândit-o la 6 ani!!!) am încercat deseori să spun mii de "NU", în fața oglinzii. am repetat mimica feței, am reprodus privirea negativistă și gesturile din mână în semn de NU. datul din cap. am repetat de nenumărate ori în minte toată sceneta. însă, nu știu cum se face că, de fiecare dată când cineva îmi cere ceva (care, să presupunem, că-n acel moment mi-e imposibil de realizat) eu spun "DA". mai grav este că imediat ce spun "DA", mă dedic acelui lucru fără ca eu să am de câștigat, ceva, orice din asta.
nu există oameni față de care m-aș putea confesa, căci invariabil am senzația că vor să găsească în mine un produs finit, un vestibul al imaginației lor, al impresiei pe care ei și-au creat-o despre mine... eu nici măcar nu m-am decis cine sau mai exact ce vreau sa fiu de acum încolo, căci îmi aparțin cu adevărat mie. n-aș suporta în nicio circumstanță fie ea cât de delicioasă, un supliciu precum lipsa de libertate.
vreau să învăț să spun "NU"! să spun "NU" celor care nu mă vor așa cum sunt, celor cărora nu le pasă, celor care cred că li se cuvine totul, celor haini și haotici, celor care se dau ceea ce nu sunt. am nevoie doar de-un radar (ca să-i depistez)...
iar atunci când nu pot spune "NU", voi fi mută. asemeni unui actrițe, care atunci când celelalte personaje rostesc replicile, ea este prinsă între ea ca ființă autentică și ea ca personaj al unei piese. în era egoismului absolut, adevărata potență constă în arta de a spuna "NU"!
