Mă gândeam așa...

... cum ar fi dacă nimeni pe acest pământ nu ar mai fi capabil să mintă!
Ca-n The Invention Of Lying!
Aș vrea să trăiesc pentru o zi într-un loc în care nimeni să nu știe ce-i minciuna!
Într-o lume în care minciuna să nu se fi inventat!
Să mă scald în replicile dure, acide și amuzante persistente și în film...


Update:
- acum citesc trilogia erotica 50 shades of Grey, dupa ce-am terminat exceptionalul White Tiger, al lui Aravind Adiga.
- am văzut recent 3 filme bune: To Rome With Love, The Words și Sleep Tight.
- sunt ahtiată după show-ul Tv A Haunting și după serialul Revenge.
- ador aroma exotico-erotică de mandarină cu suc de mango a lui Kenzo Jungle Elephant și delicatețea Lancome-ului, La Vie Est Belle!
- mă dau în vânt după Lana Del Rey, Adam Levine, Asaf Avidan, Florence and The Machines, Norah Jones (as allways) și a ei Happy Pills, Paloma Faith și, evident, The Cure!  Aaaaa... și-mi plac rău copiii ăștia de la Operator Please!

Hmmmmm.... cam atât, nu?

today I ask for forgiveness to my own heart

Azi am un oareșce "mood". Să scriu, să cânt, să dansez, să vorbesc despre spiritualitate, să mănânc delicatese, să iubesc, să fiu iertată, să adulmec, să fiu fericită, să trăiesc. Nu știu care din toate cele. Parcă fiecare, în egală măsură.

Casa mea cu balansoare, în mijlocul unui câmp de maci!
Mi-aș fi dorit să mă trezesc mai devreme ca să am parte de o dimineață lungă.
Atât de mult au început să-mi placă diminețile lungi cu Brubeck în surdină.
E liniștitor sentimentul că te afli exact acolo unde ar trebui să fii.
Să nu mai ai planuri mari. Doar mici.
Doar pentru sufletul tău și al celor pe care-i iubești.

Doar gândul că trebuie să devii o variantă mult mai bună a ceea ce ești deja.

Și-odată cu plecarea lupului de stepă din mine, din măruntaiele mele... și fericirea.

Am obosit. Nu o mai pot lua de la capăt cu nimic.
Mereu m-am întrebat dacă greșesc.
Nu și azi.
Nimeni nu poate să-ți dea un răspuns.
Sunt decizii pe care le iei și cu care trebuie să trăiești toată viața.
Orice drum durează.
Nimeni nu a construit poduri în trei zile.
Nici Roma n-a fost construită într-o zi.
Și când vine vremea să crezi în ceva, o vei face!

Astăzi îi cer iertare propriei mele inimi pentru câte am făcut-o să îndure, pentru toate neliniștile. Astăzi îi spun clar și precis că există și întrebări fără răspunsuri. S-a liniștit!

O nouă pasiune de-a mea, printre cele mai recente (alături de Fredrika Stahl si Elysian Fields).
Mr. James Blake și-al lui "Wilhelm Scream".

watch the "eyegasm"

Un video-mixing pentru Apparat și super-piesa lor "You Don't Know Me", de pe albumul "Walls", cu imagini din filmul "Octane", cu Mischa Barton si Jonathan Rhys Meyers .

slow like honey...

Călcam cu atenție iarba.
Pășeam pe acolo unde era deja strivită, astfel încât să nu-i modific alte structuri celeste.
Aș fi vrut să mă întind peste ea, cu degetele-mi apasându-i ușor pielea verde.
Rece și umedă! Am privit-o doar...

Luna era indecisă. Perfect și clar de indecisă.
Și râdeam, mergând cu spatele pe linia de tren.
Și privind stele de mare.

... urmărind atentă desprinderea perfectă,
dematerializarea elementelelor telurice și a mea la un loc cu ele.
și m-a izbit acel mov absolut. movul hipnotic.
excepțional, anarhic și inuman.
acel mov pe care-l iubeam atât de mult, când tu erai "agale precum mierea".
ți-l amintești?

nu-l mai privisem de atunci și nicicând, nicăieri în lume nu a mai fost privit cu aceeași intensitate ca în clipa în care am decis să merg cu fața pe linia de tren... "agale precum mierea".
îți amintești?

Fiona Apple "Slow Like Honey"

U2 360° Tour

De ceva zile mă tot chinui să găsesc bilete la U2, undeva mai aproape de țară, (evident) Viena sau Atena. Acuma mă bate gândul să încerc la Paris, la concertul de pe 18 septembrie 2010. Știu că biletele s-au pus în vânzare de anul trecut și sunt slabe șanse să mai găsesc ceva în Atena.

Câteva ponturi pentru fanii U2:
- cineva și-a luat bilete de aici și a dat 75 de euro/bilet pe gazon + 20 livrarea prin Fed-Ex.
- cică ar mai fi bilete pentru Frankfurt și Paris.
- altă variantă ar fi să le comanzi de pe siteul oficial. Dezavantajul este că trebuie să dai 50 euro ca să te înregistrezi, însă ești sigur ca nu iei țeapă și că apuci bilete unde vrei.
- așadar, la Viena, prețurile încep cu aproximativ 45 euro în tribună (spatele scenei), 71 euro pe gazon și aproximativ 85 de euro în tribuna de sus. În tribuna din vecinătatea scenei biletele sunt 150 euro. Se adaugă 35 euro taxe poștale și se pot lua maxim 4 bilete.
- am găsit azi pe siteul celor de la galaxseatravel o ofertă tare: 17-19 septembrie, 422 euro/pers. Tariful include: Bilet de avion Blue Air, bilet la concert intrare generala pe gazon, 2 nopti cazare in camera dubla cu mic dejun inclus la Hotel Timhotel St Georges 2* sau Hotel Alexandrine Opera 2* Paris.

Lista concertelor U2, pe 2010:
U2 6/8/2010 Stadio Olimpico Turin, Italy
U2 10/8/2010 Commerzbank Arena Frankfurt, Germany
U2 12/8/2010 AWD Arena Hannover, Germany
U2 15/8/2010 Casa Arena Horsens, Denmark
U2 16/8/2010 Casa Arena Horsens, Denmark
U2 20/8/2010 Olympiastadion Helsinki, Finland
U2 21/8/2010 Olympiastadion Helsinki, Finland
U2 25/8/2010 Luzhniki Stadium Moscow, Russian Federation
U2 30/8/2010 Ernst Happel Stadium Vienna, Austria
U2 3/9/2010 Olympic Stadium Athens, Greece
U2 6/9/2010 Ataturk Olympic Stadium Istanbul, Turkey
U2 15/9/2010 Olympic Stadium Munich, Germany
U2 18/9/2010 Stade De France Paris, France
U2 22/9/2010 K. Boudewijnstadion Brussels, Belgium
U2 23/9/2010 K. Boudewijnstadion Brussels, Belgium
U2 26/9/2010 Anoeta Stadium San Sebastian, Spain
U2 29/9/2010 Olympic Stadium Seville, Spain
U2 2/10/2010 Estadio Cidade de Coimbra Coimbra, Portugal
U2 3/10/2010 Estadio Cidade de Coimbra Coimbra, Portugal
U2 8/10/2010 Olympic Stadium Rome, Italy

weeping for lhasa...

Cântăreaţa Lhasa De Sela a încetat din viaţă la vârsta de 37 de ani, în noaptea de 1 ianuarie, la domiciliul său din Montréal, în urma unui cancer de sân împotriva căruia lupta de aproape doi ani, fără a fi renunţat la muzică, Lhasa lucrând la un nou album, informează site-ul oficial al artistei, relateaza NewsIn.

În timpul celor 21 de luni de luptă contra cancerului, graţia, frumuseţea şi umorul care o caracterizau au reuşit să o determine să finalizeze înregistrarea ultimului ei album şi să urce pe scenele din Montréal, Paris şi Islanda. De altfel, cele două concerte din Islanda din mai 2009 au fost ultimele apariţii ale artistei, care pregătea un nou album, alături de mari artişti chilieni, ca Victor Jara şi Violeta Parra. Lhasa De Sela s-a născut pe 27 septembrie 1972, la Big Indian, în partea de nord a statului New-York. A trăit o copilărie unică, marcată de perioade nomade, alături de părinţii şi surorile ei, într-un autobuz care traversa SUA şi Mexicul. În autobuz, copiii improvizau mici scenete de teatru în faţa părinţilor. A crescut într-un univers care i-a permis să descopere lumea, în afara culturii convenţionale.

Primul său album în limba spaniolă, "La Llorona" a fost lansat în 1997, consacrând un stil în care ritmurile ţigăneşti se îmbină cu blues-ul şi şi rock-ul. În 2003 a fost lansat "The Living Road", cel de-al doilea album al artistei, anul trecut apărându-i şi ultimul album, "Lhasa".
* sursa: www.rol.ro

Supranumită "femeia vulcan", în 2005 Lhasa a câștigat titlul cel mai bun artist american la gala BBC Awards for World music.
Despre obsesia mea pentru Lhasa de Sela și piesa "el desierto" am tot scris. Tocmai pentru că muzica, vocea și mișcările Lhasei reprezentau pentru mine acea pace interioară, acel moment sublim în care toate percepțiile extrasenzoriale mi se adună în câteva acorduri.
Am iubit-o pentru că avea forța să jongleze cu măiestrie cu muzica fado și muzica mexicană țigănească, reușind să transmită "altceva" decât toți ceilalți muziceni. Și pentru că, așa cum spunea ea: "Nu sunt cinică, dar sunt unică!"

În 2005 a fost în România și a susținut un concert la Sala Palatului, am regretat imens că am ratat-o! Cu atât mai mult acum!
and the beat goes on...

David Garrett, un Paganini contemporan...

Ok. David Garrett era unul dintre viloniștii mei preferați. Până la "Smooth Criminal". 

De-atunci este violonistul meu preferat. 

Pe numele său adevărat David Bongartz, artistul în vârstă de 28 de ani s-a născut la Aachen, în Germania, dintr-un tată german și-o mamă americancă. 

La 13 ani, a înregistrat 2 cd-uri, a apărut la televiziunea germană şi olandeză şi a dat un concert la Vila Hammerschmidt, în reşedinţa preşedintelui Republicii Federale Germane, oferindu-i-se șansa să cânte la faimosul Stradivarius "San Lorenzo". 

În timpul liber (îi mai și rămâne) se ocupă cu modellingul, ba chiar a fost numit "David Beckham al scenei clasice". 

Nu demult, în timpul unui concert și-a făcut țăndări vioara Guadagnini pe care o cumpărase cu 4 ani înainte, cu 1 milion de dolari. Și eu plâng după un telefon...

  

Struggle for pleasure...

Muzica de calitate se potrivește oricărei patimi... Sepia. Muzica lui Wim Mertens proiectată pe tot ceea ce simt acum. Eu, în continua mea zbatere întru plăcere, printre lacrimi vagi rostogolite-n rimel și sărutări cu rujuri în nuanțe reci. Precum eroinele lui Almodovar.. Atât...

return to innocence...

Am adunat în mine atâtea de spus cât pentru trei vieți. 

Nefolositoare, enervante, bune, rele sau nici măcar de băgat în seamă. 

M-am uitat la o poză cu mine de acum câțiva ani. 

Aveam altă privire. 

Mai multă, mai plină, mai vie. 

Acum mi-e letargică.  

Mi-am dorit iar să fiu copil și, asemeni unuia, m-am apucat din nou de plastilină, puzzle-uri, creioane colorate și șabloane.  

Ușor, ușor îmi pierd inocenţa pentru că altfel nu pot face faţă acestei lumi. 

Dar, oare, am fost vreodată inocentă? 

Când sunt mici, copiii chinuie animalele dintr-un rău interior, necontrolat! 

Ce ne face să credem că am fost vreodată inocenți? 

Poate că asta-i natura omului - "a bad one"! 

Nu-mi deplâng condiția, căci mă cunosc tare bine. 

Sunt atât de contrastantă! 

Sunt obositoare și pentru mine însămi. 

Totuși, reușesc să mă regăsesc mereu, ca în toți ceilalți ani, bălăngănindu-mă aiurea pe panglica tristeții, de parcă o mână imensă ar sta în capătul de care-i prinsă și ar lovi-o cu degetele ca pe coardele unui contrabas. 

Și nu-i smooth jazz... 

Cineva mi-a spus de curând că-s o imposibilă candidată la tristețe. 

Că n-am cum! 

Că-s prea "aiurită", prea "full of life" ca să mă poată imagina tristă, și că dacă, prin absurd, s-ar întâmpla asta, mi-ar da o jucărie și s-ar rezolva.

Nu-i așa... încă nu m-am hotărât ce e cu mine.

Laura Marling... the revelation of 2009

a little bit odd, cum îmi place mie, m-a fermecat de la prima audiție! de pe același album recomand "My Manic And I" și "Crawled Out Of The Sea", însă "Night Terror" rămâne preferata mea!

show me how you do that trick...

sunt mai vie ca niciodată după ora de aerobic cu alisia.
o baie cu spumă și tot ce-mi mai doresc acum sunt o carte bună și patul.
eu și mădă am scos "the worst of us" și nici măcar n-am fost nevoite să ne lobotomizăm cu o oră de scooter și "maria i like it loud" (thnx God!!!).
e de-a dreptul îngrozitor să transpiri pe melodia aia. mai bine tiesto.
puțin mai devreme, am auzit o piesă pe care n-am mai ascultat-o de foarte de mult timp.
și timpul parcă s-a oprit în loc.
așadar, cu drag și dor, katie melua și-al ei "just like heaven".
(deși e genială și varianta originală, interpretată magnific de cei de la "the cure")
you were just like a dream...

Run Off the Road

Ți-a alunecat mâna peste pielea mea. 

Și m-ai ars până la os. 

S-ar putea să ajungă să-mi placă,

Ca-ntr-un soi de masochism. 

Cu glasul plin de fier, îmi spui: 

"Știi? N-ai să poți umbla ca un schelet!" 

și râzi. 

miroase-a vânat. 

... Te iert. 

Haide să mâncăm ziua în care 

nisipul ne-a ars tălpile, 

să adormim cu movul sub braț

și Universul lipit de șira spinării. 

crazy about the bird and the bee...

pe langa pasiunile (muzicale ale lui 2008) pentru "pink martini", "nouvelle vague" si "leslie feist" o adaug si pe cea pentru "the bird and the bee" (if u ask me, o combinatie intre "zero 7" si "telepopmusik")

El Desierto...

Tac. 

Dar în tăcere, mi-e imposibil să fac față întrebarilor... 

Celor fără răspuns sau celor cu mai multe răspunsuri. 

Pentru că odată puse, întrebările capătă o consistență și-o dimensiune materială.

Îți pun piedici, opreliști, te trezesc în toiul nopții și te devorează încetul cu încetul... 

Nu mai văd nimic de la geamul ferestrei mele... 

Doar gutui galbene rostogolindu-se pe trotuar. 

Una cate una. 

Nemulțumirile mele înțepenite-n cana cu ceai vanilat. 

Și amărăciunile îndosariate, așezate cu grijă în rafturi... 

Pe ore, pe zile, pe ani. 

Două eu, două existențe suprapuse, total diferite. 

Două inimi, două gânduri, două temeri. 

Urăsc fericirea unora. 

Iubesc bucuriile altora. 

Să mă dedublez? 

Să mă trimit departe? 

Pe care din mine?

 

I am nothing but a broken doll

A apărut într-o dis-de-dimineață, ca o papușă cu capul greu și mintea rătăcită. 

O păpușă din ceramică, goală pe dinăuntru. 

Asemeni a două picături de sânge, care, odată căzute-n zăpada albă se-ntind imprecis... și golul se-mpraștia haotic în interiorul ei. 

S-a lovit cu capul de marginea colțuroasă a canapelei și... exact ca-ntr-una din acele zile proaste a vărsat cafeaua pe masuță, și-a întins prea mult tușul pe pleoape și și-a agățat ciorapul. 

Se blestema! 

Catastrofală ființă, își zise... 

Și mintea-i rămase goală. 

Își prinse părul cu agrafe și se așeză pe marginea canapelei cu pantofii-n mână, așteptând golul să umple și-ncăperea! 

Asemeni picturilor lui Dali, ceasul din perete începuse să se scurgă, mobila să se topească și pereții să se învolbureze-ntr-o mare de acuarelă. 

Umbrela cu steluțe verzi, care se-odihnea într-un colț o-ntrebă: "Unde se scurge timpul? unde?". 

Era prea goală ca să-i răspundă. 

Devenise papușa mută. 

Brusc, un sunet strident îi lovi mintea goală. 

Începuse să crape în zeci de bucățele, care cădeau la picioarele ei. 

Prima oara, capul... 

Apoi, gâtul... 

Pantofii îi căzură, iar mâna ce-i ținuse devenise o seamă de forme inegale din porțelan, împraștiate pe cearșaful alb. 

Se privea cum se sparge, cum se face bucăți... 

Fără infinite dorințe, fără nevoia de fericire, 

Fără nevoia de mâini duhnind a dragoste, rătăcite-n părul ei de păpușă muribundă.

Conștiința e pedeapsa supremă

De vreo 4 zile, nu mai este lumina în scara blocului. Implicit, nu funcționează nici liftul, iar eu nu stau decât la etajul 9.

Seară de seară, preț de 9 etaje, bâjbâi prin întuneric cu lanterna telefonului în mână.

Și la 9, mă opresc. 

Mereu mă chinui sa nimeresc cheile în ușă - pentru ca toate 3 arată la fel (mereu îmi zic că o s-o mâzgălesc cu un marker). ... Flash-back.

Când eram copil, mi-era frică să urc până la etajul 10. 

Nu știu de ce!

Îmi amintesc că, dacă ne jucam de-a "v-ați ascunselea", niciodată nu urcam până acolo. 

Aveam și coșmaruri cu liftul care urcă (cele mai frecvente vise). 

În timp ce urca, inima mi se umfla in piept, de parcă ar fi stat sa plesnească. 

Cu cât mă apropiam de etajul 10, cu atât teroarea creștea. 

Ceva mă aștepta acolo. 

Ceva demonic. 

Însă, niciodată nu vedeam ce, pentru ca ma trezeam înainte să ajung la etajul 10. 

Oare mi-e frică de finalitate ? Să avansez ? Să trec la urmatoarea etapă ? 

N-are sens să răstălmăcesc un vis stupid care-mi frecventa copilăria.

Privind în urmă, sunt sincer uimită de mine însămi. 

Se spune că analiza retrospectivă este o formă superioară de cunoaștere și așa mai departe, dar, cinstit vorbind, până acum am acceptat o mulțime de aspecte legate de acțiunile mele din trecut, fără ca măcar să pun întrebări sau să mă gândesc la ele. 

Cred că pedeapsa supremă este să devii, în cele din urmă, conștient, doar că să înțelegi că unele lucruri pe care le-ai făcut sunt irevocabile. 

 

A few steps to my inner calm.

Am o stare de eutimie, profund nejustificată de perioada prin care trec.

E tumult, agitație și fervoarea cu care-mi consum ziua, mă face să-mi idolatrizez perna mai mult ca oricând.

Jonglarea a doua proiecte (total independente unul de celălalt) cu măiestria unui arlechin amator, mă termină fizic. 

Dar mă laud cu o foarte mare capacitate de adaptare în condiții de stres și cred că ăsta este cel mai mare atu al meu. 

Nu mai am nici neuronii curentați și nici nervii zimțați. 

Nici spasme scurt-circuitate și nici gânduri paietate.

Nici stări de nemulțumire heavy-metal și nici insatisfacții hard-core.

Mi-am devirusat hardul.

De la un timp, sunt imună la tot ceea ce se petrece în jurul meu.

Nu știu dacă am învățat cine sunt sau cât de departe pot ajunge. 

Nu știu dacă am învățat să mă iubesc.

Știu doar că am învățat să nu mî mai distrug...

Cu riscul de a părea o boemă limitată, prefer să cred că fericirea mea de acum se exprimă prin capacitatea de a-mi permite lucruri mărunte, de a le savura și a mă bucura de ele.

Miroase a frunze de tei, 

a toamnă ploioasă, 

a portocale și-a grapefruit, 

a sărutări fragede, 

a vânt rece, 

a inimi fericite, 

a iubiri proaspete, 

a lemn de nuc, 

a vise de copii, 

a cutiuțe cu secrete învechite, 

a mâini tandre, 

a suflete îndrăgostite... 

Un amalgam de senzații care crează esența perfectă.

David, sweep me off my feet !

 

Un weekend relaxant la Moeciul de Sus. 

Frig, frig... 

Tendentios de frig. 

O săptămână "de vis" ca-n filmele cu urmăriri, între două joburi epuizante. 

Și-un destul de obsedant David Gray.

Fico assim sem você

Mă sufoc cu alge. 

Mi-au intrat peste tot. 

Le scot pe gură. 

Pe ochi. 

Pe urechi. 

Prin nări. 

Plină de-ndoieli, adulmec izul de creier caramelizat.

Nu mai stiu dacă sunt ficţiune, dacă sunt reală.

Nu mai ştiu când sunt trează sau când visez.

Am o singură certitudine: totul are un sfârşit.

Inevitabil.

Stilistic, lingvistic şi semiotic, toate lucrurile au un final.

Mă mistui în plăcerea unei infinite, intangibile şi nedefinite tristeţi.

Nu vreau uşurări şi nici consolări.

Mă topesc singură în mine însămi.

Închid ochii în ecoul vocii Adrianei Calcanhotto, care cântă despre singuratate în portugheza ei melancolico-superbă "ce sunt eu fără tine? un avion fara aripi, dragoste fără sărutări, un circ fără clowni, romeo fără julieta.... ?"

cât e de dulce să mori în mare?