despre sandale și pantofi (a woman's right to shoes)

orice femeie are dreptul la pantofi, cât mai mulți, cât mai colorați, cât mai fuchsia, cât mai "toc cui", cât mai manolo blahnik, marc jacobs, prada (nu vuitton), cât mai sexy.
într-un episod din "sex and the city", sarah jessica parker este invitată de o prietenă la un "baby-shower" și constată cu stupoare că regulile casei îi impun să-și lase prețioșii pantofi la ușa. la plecare, minunatele sandale, "ia-le de unde nu-s". gazda se oferă să-i plătească pantofii păgubitei, însă când află că aceștia au costat 485 $ se răzgândește. astfel, carrie pleacă de acolo cu o pereche de papuci penibili împrumutați de la gazdă și cu o muștruluială zdrăvănă (cum că-i snoabă că dă 500 $ pe-o pereche de pantofi). până acasă, carrie reflectează: era mai bine să fi avut o viață ca a kyrei (cu familie, cheltuieli consistente și copii) sau ca a ei, independenta "colecționară de pantofi"!??!
nu știu!! nu le poți avea pe amândouă?
iată și o demonstrație shoelicious...
da... au apărut la new-york! și în curând se vor pune și în vânzare...

it hurts like brand-new shoes...

pregătirile de nuntă ale nicoletei mi-au insuflat un oareșce entuziasm.
și când te gândești că eu uram nunțile... hmmmm
momente ca astea te fac să reflectezi. mult. adânc. personal. intim. subiectiv.
să vrei să fii fericit, mai bun (știi tu. crap-urile motivaționale promovate în perioada sărbătorilor de iarnă)
eu, una... mă cunosc. îmi știu tabieturile.
și mai știu că e tare greu să mă schimb.
știu că mă lamentez deseori.
știu că trăiesc egocentric, realizând singură că nu prea există motive pentru care să mă plâng ca o babă reumatică.
(cu toate astea... mereu o fac, deh... așa-s eu)
însă, există anumite momente în care realitatea mea se distorsionează, ori se clarifică și încep să-mi dau seama de niște chestii care până-n acel moment, să zicem, s-au ascuns privirii mele.
spre exemplu, de faptul că eu sunt singura care poate îndrepta majoritatea chestiilor nemulțumitoare din viața mea. că am întotdeauna de ales, că pot schimba lucrurile prin propria-mi voință. you know the story!

zilele trecute, traversând, ca de obicei, ilegal, am căzut ca o cornută-n mijlocul intersecției 1 Mai. în încercarea de a-mi apăra htc-ul (pe care-l aveam în mână), mi-am rupt genunchiul într-un asemenea hal, încât și acum (după o săptămână) nu pot dormi pe burtă și nici nu-l pot îndoi fluent.
m-am împiedicat ca o amețită-ntr-o bucată de șină de tramvai, care-n urma mea bălăngănea pentru că o scosesem și mai mult.
m-am ales cu un genunchi julit, un colț al telefonului puțin bulit, un picior învinețit și-un colant rupt.
în sfârșit. e doar unul dintre evenimentele neplăcute din ultimul timp.
am senzația ca nici timpul nu mai rezolvă lucrurile și că ar trebui să intervin eu.
într-un fel sau altul...
doar sunt singura care poate face puțină ordine, nu?!?!

însă, noi, oamenii... suntem... pfiuuuuuuu
așa suntem noi.
niște cărători de pietre de moară, patetici!
eu sunt un sisif lamentabil care a uitat definitiv că lucrurile ar trebui să fie simple... sau am uitat de cele simple care ar trebui să fie extrem de simple.
partea mai nasoală este că ne-am obișnuit atât de tare să împingem la bolovani încât, atunci când ne tragem puțin suflarea și ne ștergem frunțile, ne autopedepsim!
am devenit proprii noștri călăi!
împingem disperat și nătâng la niște bolovani.
fiecare cu dimensiunea și cantitatea bolovanilor lui.
dup-aia ne pare rău. relizăm că nici măcar nu ne mai vedem de bolovanii imenși pe care-i împingem.
ne privim seara-n oglindă, ne trosnim câteva palme, adormim și ne trezim din nou lobotomizați. cu creierele spălate.
o luăm de la capăt.
la cărat roci, pietre, pietricele, conglomerate, bolovani, stânci, vulcaniți.
niște ocnași deplorabili!
șalgăi... salinari.
asta suntem!

n-am nimic.
sunt relativ bine!
doar că... am ieșit puțin din mine, am rămas în urmă și mi-am privit ca o smintită spatele-ncovoiat de la bolovanii aștia pe care i-am tot împins fără noimă.
sunt o sisifă stupidă și NU...
lucrurile NU se rezolvă odată cu vârsta și nici de la sine!!!

does it matter if the world peace is based on a lie?



cadre lugubre, montaj sinistru, efecte speciale în slow motion, "watchmen" amintește întrucâtva de "300", doar vorbim de același regizor, zack snyder (mie mi-a plăcut și "dawn of the dead")
însă, "watchmen", este de departe lovitura de grație a regizorului american.
eșența filmului în sine e un laitmotiv: making the world a better place.
însă interpretarea diferită a "totului" (poveste, scenariu, regie) este cât de poate de sesizabilă. nu-i un alt "spiderman", "batman" sau "superman". nici pe departe...
"watchmen" este o poveste despre super-eroi buni sau răi (depinde cum îi privesc ochii tăi) apuși, retrași din business, încărcați de frustrări, regrete și coșmaruri retrăite la infinit.
deznodământul, unul nu foarte neașteptat (lojik, "the bag guy" trebuia să fie tot unul dintre ei și clișeeic, ăla la care te aștepți întotdeauna cel mai puțin) e mai puțin important.
asta, pentru că "watchmen" nu motivează nimic. nu lansează polemici, nu stârnește subiecte noi de discuție, nici nu concluzionează ceva.
tot de face "watchmen" este să te lase să interpretezi lumea (una imaginară sau nu) așa cum vrei tu.
poți s-o faci în stilul comediantului, edward blake (rol extrem de important, după părerea mea) și să realizezi că oamenii au o natură sălbatică și oricât ai încerca s-o deghizezi, s-o acoperi, s-o neglijezi, mai devreme sau mai târziu, adevărata față a societății va ieși la iveală.
poți s-o faci ca adrian veidt, crezând ca eroismul școlăresc nu ajută la nimic și că salvarea a miliarde de oameni constă în nimicirea a milioane.
sau poți s-o faci la modul altruist, ca dr. manhattan, asumându-ți vina pentru lucruri pe care nu le-ai făcut, și astfel, aducând pace între două națiuni învrăjbite.
o poți face precum night owl sau miss jupiter, simpatic, iertător, sensibil și drept.
și mai ai o opțiune... o poți face în stilul lui rorschach (personajul cheie), incapabil de compromisuri, oricât de dură sau de crudă ar fi realitatea.
însă oricum ai privi lucrurile, ți-este imposibil să nu te regăsești în niciuna dintre aceste tipologii!
până la urmă întrebarea care se ridică la finele peliculei este una simplă: contează dacă pacea din lume este rezultatul unei minciuni?
unii dintre ei sunt de părere că da, unii că nu, alții sunt în dubii.
până la urmă, nu mai contează.
e pace!!!

foarte bună interpretare a rolului lui edward blake, "the comediant", de către sexosul jeffrey dean morgan. costume care te transpun acolo și-o coloană sonoră precis de bine aleasă:
- "The Times They Are A'Changin'" (Bob Dylan) pe partea de început care trebuie extrem de atent urmarită. e un fel de follow-up construit pe secvențe cheie din film. remarcabil cadrul strâns până la detaliu, al fetei hippie care bagă o floare albă pe țeava unei puști îndreptate spre ea.
- "Hallelujah" (Leonard Cohen), într-un moment cel puțin memorabil - scena de sex dintre Nite Owl și Miss Jupiter.
- "Hello, darkness, my old friend" (Simon And Garfunkel), pe scena ploioasă a înmormântării comediantului.

ei bine, dacă pe ana-maria a ținut-o trează doar trupul gol și computerizat al lui dr manhattan, iar pe mădă modalitatea de filmare gen "first person shooter", "watchmen" este mai mult decât un succes.
trebuie să menționez că ține aproximativ 2h și 30 de min.
un film excepțional. îl recomand.

love, sex, magic...

ok... have you seen this?
cu siguranță justin timberlake intră în topul favoriților mei!
băiatul asta devine sexier and sexier pe zi ce trece...

jesse metcalfe - man of the week...


mda... e cunoscut pentru rolul grădinarului din "desperate housewives", deși mulți în știu din "John Tucker Must Die".
spre plăcerea imensă a mădălinei, îl declar "the man of the week" pentru că: are un zâmbet irezistibil, doar 31 de ani și este un californian get-beget (cu pielea arsă de soare și înnebunit după surfing).
mi-l și imaginez, ca un adonis ieșind din valurile înspumate ale mării, doar cu placa de surf la purtător)...









i want the Y chromosome

Vorbeam astăzi cu draga de cristina despre relaxare.
despre când ne-am simțit cu adevărat relaxate ultima oară.
un exercițiu destul de dificil...
niciodată nu am înțeles de ce noi, femeile nu suntem relaxate!
VREAU SĂ FIU BĂRBATĂ!
Doamneee... cât invidiez bărbații!
Iubesc calmul lor, înțelepciunea de a lua decizii ce le fac bine, făcând abstracție de năzuințele și poftele altora.
Cât de relaxați sunt ei, cum dorm ei satisfăcuți, cu zâmbetul pe buze.
Cum visează ei frumos!
Doamne, cât îi invidiez!
Pentru ei, o pară stricată e doar o pară stricată, pentru noi - e prevestirea unui viitor sumbru.
De ce tre' să fim atât de complicate?
De ce atâta lipsă de fair-play din partea Celui de sus?!
Sunt nervoasă de mor.
Da... că nu-s bărbat!
Am creierii făcuți praștie de la atâtea gânduri, și dacă nu-mi fac o schimbare de sex cât mai curând, o să mă scurtcircuitez.
Bărbații sunt tari... domle'!
Când sunt stresați călătoresc sau își dezvoltă o pasiune pentru vreun joc pe calculator.
Noi... ha! mâncăm înghețată sau mergem la shopping.
Două lucruri total distructive, i might add.
Ei sunt raționali, noi ne lăsăm mânate de instincte, emoții, feelinguri și alte trăsnăi despre care spunem ca vin din interior. Bullshit!
Câte dintre noi nu am folosit replica: "... pentru că așa am simțit"?!
Pentru ei, o zi proastă este doar o zi proastă, pentru noi - e începutul unui șir lung de zile proaste, pentru că vom avea grijă să ne stricăm dispoziția pentru o săptămână, ca și cum am închina elogii zilei proaste de ieri.
Ne pricepem teribil să ne alimentăm negativ și să fim prăpăstioase.
Ce pana mea suntem așa scurtcircuitate?
Bărbații au un simț al orientării nativ. Ei știu tot timpul cum să ajungă acolo și pe ce drum să o ia...
Noi, blank total. Asta-i studiată pe propria-mi piele. Merg într-un loc de 4-5 ori și tot ce pot să spun este: "A... benzinăria asta, parcă o știu de undeva"!
Pentru bărbați o hârtie igienică este o hârtie igienică, pentru noi - este aura zen care te învăluie într-un kimono de emoții efervescente, enigmatice, răvăşitoare. tre' să fie fuchsia (pentru că e-n tendințe) și să aibă imprimeuri colorate, pentru că ne relaxează.
De parcă fundul ar cunoaște culorile!?!
De ce avem nevoie de aproximativ 356 de produse cosmetice/non-cosmetice care să ne umple rafturile toaletei și lor le sunt suficiente maxim 5?!
De ce pana mea ei nu plâng, atunci când se enervează?!

Ok... am înțeles: bărbații și femeile folosesc părți diferite ale creierului pentru a realiza aceleași sarcini. Femeile au mai multă materie albă și bărbații mai multă materie gri.
Materia cenușie poate fi asociată procesării informației, în timp ce materia albă este responsabilă de transmiterea informației.
De ce pana mea trebuie eu să transmit informația!??!!
Vreau să o procesez și atât.
Dup-aia să tac.
Punct.
Noi... manevrăm, crispăm și contorsionăm realități.
Ne trezim în plină furie și orbecăim după o cafea fără pic de tonus.
Luăm cu greu decizii, pentru că în general, nu putem să luăm decizii, căci imediat ce luăm decizii nesemnificative, anulăm oarecum decizia importantă care ar fi trebuit luată inițial!
a înțeles cineva ceva?!?
concluzia este că suntem incapabile să luăm decizii!
asta este singura decizie pe care am luat-o până acum!
Ei... iau decizii și atât!
Fără remușcări, fără second thoughts!

Noi, suntem prea ocupate ca să fim nefericite. Și când nu suntem nefericite, suntem prea ocupate ca să analizăm momentele în care eram nefericite. De parcă ne-ar ajuta la ceva...
La ei, treaba asta cu fericirea, e oarecum relativă. Important este să se simtă liberi. Și o fac oricum!
Întotdeauna mi s-a părut stupid (și cu toate astea am făcut-o și eu frecvent) să aștepți din partea unui bărbat să facă ceva ce tu-ți dorești, dar nu-i comunici, doar pentru că te cunoaște, și invariabil, ar trebui să simtă ceea ce vrei tu!
N-o s-o simtă niciodată. Trust me!
Dacă vrei ceva, say it!

Femeie fiind, am să rămân invidioasă și rea, pentru că așa trebuie să fiu, cum zice Simona Catrina în ultimul ei post din revista tango (by the way.... un articol foarte tare, dacă te-ai săturat de lecturările motivaționale pline de fâsuri)! Cartea “Why Men Love Bitches”, o reală lucrare a terapeutei Sherry Argov este excepțională, am citit-o în urmă cu ceva timp și-o recomand!
Cineva mi-a făcut cunoștință (virtuală, of course) cu Mark Gungor, care are o viziune cu mult bun simț despre men's brain & women's brain:


Ce ți-e și cu "the nothing box"!!!
Acum îmi dau seama că mă enervează teribil relaxarea lor.
M-am răzgândit.
Vreau să fiu asexuată. Ca îngerii!
Nu mai vreau să fiu fată, dar nici băiat.
Sunt mult mai mult decât sexul meu din certificatul de naștere.

man of the week - marcus schenkenberg


Marcus Lodewijk Schenkenberg van Mierop, model suedez, născut în 1968 la Stockholm.
este cel mai bine plătit model de 15 ani încoace.
la 24 de ani a fost plasat în fruntea clasamentului "the 50 Most Beautiful People on the planet" de către cititorii revistei "People"!
de atunci, a încununat mai multe apariții pe copertele revistelor consacrate decât a făcut-o cineva vreodată!
vorbește fluent: suedeză, daneză, engleză, franceză și italiană.
este profund implicat în prevenirea maltratării animalelor și donează frecvent bani, asociațiilor caritabile.
hellllooooooo, tarzan!
me... jane! but please, remove the leaf...















i just wanna be ok!


Ingrid Michaelson - Be Ok
(evident, o am ca ton de apel!!!)

It's getting cold on this island...




issue no. 1: you can't change the world! so... stop thinking you can!
bon... spitalul de urgență floreasca (cu tot corpul lui semi-renovat), o vitrină cu fetuși și capete hlizindu-se sinistru la suferința oamenilor. e adevarată tortură să stai și-o zi acolo. pereți scrijeliți, dulapuri care stau să cadă, mizerie omniprezentă, asistente care reacționează doar la hârtiile cu nicolae grigorescu și strâmbă din nas la cele cu george enescu (șpaga pentru serviciile infirmierelor)!
nimeni nu te ține de mână, nimeni nu te-ndrumă. și nu... nu e reală sintagma "albul spitalului".
doctori spăgari cu ticuri nervoase, săli de baie desprinse din texas chainsaw massacre, paturi șubrede în care te dor tot felul de locuri fără nume, bătrâni abandonați, decese, holuri încărcate de țipete și urlete stridente, oameni gemând în ei, pacienți care nu supraviețuiesc în timpul plimbărilor aiurea între etaje și pe culoare, vieți înecate-n brocane cu formol, loc în care te trezești incapabil și te pierzi!
și sunt convinsă că spitalul floreasca nu e singura carie din cavitatea bucală medicală românească.
... iată ce zice New York Times: “România, o ţară săracă din Balcani, cu 22 de milioane de locuitori, care a aderat la Uniunea Europeana cu doi ani in urma, se luptă cu o cultură a corupţiei înrădăcinată de deceniile de comunism, când românii stăteau la cozi interminabile pentru alimente de bază - cum sunt ouăle și laptele - şi foloseau mita pentru a obţine produse şi servicii”.
asta ne-a făcut inumani, injusți, dormind într-o cloacă de nepăsare?
sau așa am fost mereu?
două studii de caz, inumanitate pur românească:
a) în fața camerei de gardă, ora 23 și câteva minute, probabil.
mă pregăteam să plec. agitație în interior, liniște afară.
o voce gâtuită țipa după ajutor.
m-am apropiat. un bătrânel neputincios, căzut pe gazonul din dreapta spitalului.
am vrut să-l ajut să se ridice, m-a rugat să chem doi băieți din camera de gardă.
tot ce vroia era să ajungă la banca aflată la numai 30 de metri distanță.
văd trei băieți ieșind zgomotos și vesel din camera de gardă.
mă duc spre ei și-i rog frumos.
ei vin după mine, însă, când văd bătrânelul, se răzgândesc.
am uitat să precizez că era un homeless, odorizat înțepător.
mușchetarii wanna-be m-au și apostrofat: de ce nu ne-ai spus că e boschetar?!
are vreo importanță?
unul dintre ei însă, s-a înduplecat și a îndrăznit să se apropie de bătrân. el l-a susținut de-un braț, eu de celălalt. nici așa nu reușeam să-l ridicăm.
taxiul meu claxona.
într-un final, unul dintre cei doi spectatori amuzați se apropie. mă dă la o parte și-mi spune nervos: du-te, că-l ajutăm noi!
reușesc să-l ridice și mă îndrept alergând spre taxi.
în urma mea, prin geamul taxiului îi văd cum îl cară doi metri, după care îi dau drumul pe asfalt. aș fi vrut să joc bubble breaker pe telefon până acasă. n-am mai putut!
b) dl mircea, fost M.A.I este un bătrânel de 84 de ani, operat de fractură de șold. abandonat de cei doi copii, a fost transferat pentru o zi, de la reanimare în salonul în care era și daniel. fata lui a trecut spre dimineață în vizită și i-a lăsat trei iaurturi cremoso. nimic altceva.
el, delira. vedea cortine și vroia să le tragem noi, pentru că-l supărau teribil. avea lungi monoloage despre viața lui și despre soția moartă în urmă cu șase ani. și dese conversații cu el însuși. își smulgea mereu branulele și sonda, până când asistentele au fost nevoite să-i lege mâinile și picioarele de pat.
simona, soția lui gabi, pacientul stomatolog de lângă daniel i-a dat să mănânce. era înfometat, săracul. mai târziu i-am dat o banană, despre care nu înceta să spună cât de bună este. la ora 19, a fost mutat din salon, fiica lui nici măcar un telefon nu a dat. aș fi vrut să joc bubble breaker pe telefon, în drum spre casă. n-am mai putut!

issue no. 2: hope you'll never grow old!
un 8 martie de seară magnifică. nico se mărită, și-a luat rochie, acum își face pantofii. lore muncește mult. mădă e mai aproape de sufletul meu ca oricând. mirela e căpiată de cei doi copii superbi, și înfuriată pe jobul care-i acaparează soțul tot timpul.
eu? nu mai știu...
prietenii. ce importanți sunt ei! ne privim și ne ascultăm în gânduri!
știți ce-aș fi vrut fetelor!?! să nu fi crescut niciodată, ca un peter pan în variantă feminină. să ne oprim acolo, în cortul nostru cu secrete... să mâncăm jeleuri și eugenii. să ne scriem gândurile pe avioane de hârtie, să le aruncam și să ne imaginăm că așa se rezolvă toate.
sau cum zicea marin sorescu, haideți să ne punem "un grătar la intrarea în suflet, ca să nu se bage nimeni în el cu cuţitul"

issue no. 3: it's not that complicated... but you're gonna need a bullet proof soul!
ce vreau de ziua mea?
ha! e atât de simplu... vreau un suflet antiglonț!
se poate?

c'est magnifique... le mouvement écologiste

designerii au hotărât culoarea anului 2009. pe numele ei: mimosa.
ştiu că sună ciudat, însă "mimosa" a fost declarată culoarea în tendințe a noului an, de către autoritatea internațională în materie de culoare, Pantone.
Experții o recomandă ca fiind o nuanță veselă, optimistă, caldă, radiantă şi versatilă, numai bună de asortat la criză.
şi ca să vedeți că nu-i de glumă cu galbenul lămâi, iată şi cel mai recent model de pantofi "Lady Dragon", creat de Vivienne Westwood (cine i-ar rezista!?!) pentru Melissa, celebrul brand brazilian de pantofi din plastic. Total reciclabili, pantofii mai bifează înc-o fiță: e în trend să fii ecologist, aşa ca Bucurenci (da, recunosc: îmi place tare Bucurenci, nu de alta, dar luna trecută, la dans contemporan, a stat în loja învecinată şi l-am studiat intens!)

Joao Sabino şi minunata lui creaie: "keyboard bag" au făcut furori în întreaga Portugalie. La noi, nu! Nici măcar nu ştiu dacă o să apară. Fiecare geantă are 393 de taste şi costă aproximativ 129 de dolari. Pe lângă faptul că este extrem de "fashionable", geanta nu-i pentru oricine. adik, ceva cunoștințe de IT tot trebuie să ai, pentru că minunația răspunde la comenzi uzuale: o deschizi cu "Enter", o închizi cu "Alt+F4", iar atunci când ți se blochează fermoarul, doar "Ctrl+Alt+Del" te pot salva.
Admit, superficială cum sunt, vreau şi eu una!
rămânem puțin la capitolul genți și informez că, odată cu marea schimbare de la Casa Alba, în Statele Unite, "moazelele" şi-au metamorfozat şi garderoba.
Diane von Furstenberg, cea cu rochiile alea vaporoase demențiale, a creat "Love Tote Bag" pentru a-şi demonstra suportul pentru cel de-al 44-lea preşedinte al USA, Barak Obama (ok, are şarm tipul, nu-i nici un dubiu!). Geanta s-a pus în vânzare încă din luna ianuarie şi costă aproximativ 70 de dolari. Dacă eşti pro Obama, o poți procura de aici, însă ai grijă să nu o uiți într-un aeroport, criza asta împrăştie virusul paranoia mai rău ca ciuma bubonică!

trofee vânătoreşti, design interior ecologic? da...se poate. Carboard Safari îți poate orna, la comandă, peretele sau tapetul cu ce vrei tu. Puzzle-urile lor 3D sunt realizate din carton reciclat, iar dacă nu ai ce face cu timpul liber şi vrei sa-ți confecționezi chiar tu propriile obiecte de decor, poți comanda şi manualul "interior decoration".
tot în registrul decorațiunilor şi accesoriilor, Sonia Verguet a lansat proiectul "007" prin care îşi dorește să ne transmită că lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi. Artista recilează valize şi obiecte de decor vechi, după care le dă o textură, o destinație şi-o utilitate total inedite. Fiecare produs finit este unic şi are povestea lui. Să nu subestimăm francezii, tot ce ating transormă-n artă!

It Can Always Get Worse

Preston Gannaway, de la "Concord Monitor" este câștigătorul de anul acesta al premiului Pullitzer, la categoria "feature photography".
dar nu despre el vreau să vorbesc!
Simțurile mele nu-s chiar atât de excitate de fotografiile dânsului...
revin la Deanne Fitzmaurice, fotograf al "San Francisco Chronicle", care-a luat Pullitzerul în 2005.
de apreciat sensibilitatea eseului ei fotografic, realizat în spitalul Oakland, ca un efort de a reda povestea vieții unui băiețel irakian aproape ucis într-o explozie.
doar 3 cuvinte: impresionant, cutremurător și irascibil, pe alocuri.
un fel de lecție demostrativă: "it can be worst"!!!

Saleh Khalaf este un băiețel de 9 ani, grav rănit în urma unei explozii în Irak. Soldații americani l-au poreclit Lion Heart și chirurgii Air Force au lansat o misiune internațională de salvare. Raheem, tatăl lui Saleh i-a stat alături, mângâindu-și fiul în permanență.
Misiunea de a-l salva pe Saleh, i-a adus pe acesta și pe tatăl lui la Spitalul de Copii din Oakland, lasând în Irak o mamă însărcinată și două surori. Explozia i-a despicat abdomenul lui Saleh, i-a smuls mâna dreaptă și degetele de la mâna stângă, i-a scos ochiul stâng și i-a omorât fratele cel mare.
În timpul recuperării lui Saleh, tatăl acestuia a locuit practic în Spitalul din Oakland și s-a rugat zi de zi pentru viața fiului său. Sprinjinindu-l în drama pe care-o trăia, binevoitorii i-au trimis tot felul de cadouri și animale din pluș.
În cele 10 luni de după explozie, Saleh a suferit 32 de intervenții chirurgicale. Aici, Saleh se află în timpul unei operații de refacere a pleoapei stângi, pentru a putea susține o proteză oculară. În paralel, Saleh a avut nevoie de luni întregi de reabilitare psihică și terapie emoțională.
Raheem și-a petrecut majoritatea nopților în patul fiului său, iar înainte ca acesta să adoarmă, Raheem se muta pe un scaun. Suferea amarnic după moartea fiului său mai mare, Dia, însă nici măcar după două luni de la explozie, Raheem nu i-a spus lui Saleh că fratele său mai mare este mort.
Deși schilodit pe viață, Saleh nu vroia să renunțe la pasiunea lui: desenul. Când unii dintre copii îl priveau ciudat, Saleh devenea irascibil și retras. Surorile medicale din Oakland i-au prins un creion de mâna dreaptă. Primul lucru pe care Saleh l-a desenat a fost un avion lansând bombe. (aceasta este și poza cu care Deanne Fitzmaurice a primit premiul Pullitzer)
Recuperarea lui Saleh a mers mult mai bine decât medicii s-au așteptat vreodată. Khaled Abdorabihe era partenerul de fotbal al lui Saleh.
La cîteva luni după operații, oficialii spitalului au trebuit să-i evacueze pe Saleh și pe tatăl lui pentru a face loc altor pacienți. Un cuplu tânăr din Oakland a venit în ajutorul acestora și le-a oferit o cameră într-o dependință a spitalului. Saleh era fericit, în timp ce tatăl lui îi asambla noul pat.
Aventurându-se din ce în ce mai des în afara spitalului, Saleh și-a procurat o pereche de ochelari pentru a-și ascunde cicatricile de ochii curioșilor. Într-o mică excursie printr-un market, și-a uitat ochelarii și Saleh își ferea privirea de cea a străinilor.
Profund jignit de curiozitatea avidă a celorlalți, Saleh a fugit din market. Raheem și-a urmărit fiul și-a încercat să-l consoleze, însă era prea mult pentru Saleh.
Cu o experiență bogată în spate, Saleh a început să împărtășească episoade din viața lui și copiilor de la Park Day School. Când i-a venit rândul, Saleh i-a înmărmurit pe ceilalți cu amintiri dureroase ale vieții lui în Irak.
Saleh și-a făcut rapid prieteni la Park Day School. Owen Clark (dreapta) și Austin Bisharat (un băiat palestinian) erau cei mai buni prieteni ai lui Saleh.
Acum, că avea nevoie de bani, Raheem a trebuit să-și ia un job. Ziua îl supraveghea pe Saleh, iar noaptea curăța culoarele și intrarea spitalului.
La aproximativ un an după venirea lor în Statele Unite, lui Saleh și Raheem li s-a oferit azil politic. Ajutată de fratele ei, Hadia, mama lui Saleh - și-a luat cele două fiice și pe Ali, frățiorul nou-născut al lui Saleh - și a părăsit Irakul pentru a-și vedea soțul și fiul. Aici sunt la intrarea în Iordania.
Ușurată după ce a trecut granița în sigura Iordanie, Hadia se relaxa privindu-și fiica cea mare cum doarme pe scaunul din față al camionetei. Acum, tot ce mai aveau de făcut era să aștepte vizele și să pornească spre America, unde Hadia și ceilalți copii se vor revedea cu Raheem și Saleh.
Saleh și Raheem i-au zărit pe Hadia și copiii la Aeroportul din San Francisco pentru prima oară în acel an. "Iat-o!" a zis Saleh cu vocea gâtuită de emoție, iar el și tatăl lui au alergat către ceilalți. În mâna stangă, Saleh strângea un inel pe care-l cumpărase de la Wall-Mart pentru mama sa.
Saleh a alergat să-și îmbrățișeze mama și fratele nou-născut, Ali. Hadia a alunecat în genunchi și și-a luat în brațe fiul pe care ultima oară-l văzuse aproape mort.
În spate, Raheem și-a deschis larg brațele pentru a-și întâmpina cele două fiice, Marwa and Zahra.
În apartamentul din Oakland, Hadia pregătea masa pentru familia ei. Raheem, cu fiica lui, Marwa la locul ei de drept (în centrul universului tatălui ei), îi dădea Hadiei o muștruluială zdravănă pentru că era amuzată de cât de caraghios arată soțul ei fără mustață.

31 martie 2009

despre sandale și pantofi (a woman's right to shoes)

orice femeie are dreptul la pantofi, cât mai mulți, cât mai colorați, cât mai fuchsia, cât mai "toc cui", cât mai manolo blahnik, marc jacobs, prada (nu vuitton), cât mai sexy.
într-un episod din "sex and the city", sarah jessica parker este invitată de o prietenă la un "baby-shower" și constată cu stupoare că regulile casei îi impun să-și lase prețioșii pantofi la ușa. la plecare, minunatele sandale, "ia-le de unde nu-s". gazda se oferă să-i plătească pantofii păgubitei, însă când află că aceștia au costat 485 $ se răzgândește. astfel, carrie pleacă de acolo cu o pereche de papuci penibili împrumutați de la gazdă și cu o muștruluială zdrăvănă (cum că-i snoabă că dă 500 $ pe-o pereche de pantofi). până acasă, carrie reflectează: era mai bine să fi avut o viață ca a kyrei (cu familie, cheltuieli consistente și copii) sau ca a ei, independenta "colecționară de pantofi"!??!
nu știu!! nu le poți avea pe amândouă?
iată și o demonstrație shoelicious...
da... au apărut la new-york! și în curând se vor pune și în vânzare...

29 martie 2009

it hurts like brand-new shoes...

pregătirile de nuntă ale nicoletei mi-au insuflat un oareșce entuziasm.
și când te gândești că eu uram nunțile... hmmmm
momente ca astea te fac să reflectezi. mult. adânc. personal. intim. subiectiv.
să vrei să fii fericit, mai bun (știi tu. crap-urile motivaționale promovate în perioada sărbătorilor de iarnă)
eu, una... mă cunosc. îmi știu tabieturile.
și mai știu că e tare greu să mă schimb.
știu că mă lamentez deseori.
știu că trăiesc egocentric, realizând singură că nu prea există motive pentru care să mă plâng ca o babă reumatică.
(cu toate astea... mereu o fac, deh... așa-s eu)
însă, există anumite momente în care realitatea mea se distorsionează, ori se clarifică și încep să-mi dau seama de niște chestii care până-n acel moment, să zicem, s-au ascuns privirii mele.
spre exemplu, de faptul că eu sunt singura care poate îndrepta majoritatea chestiilor nemulțumitoare din viața mea. că am întotdeauna de ales, că pot schimba lucrurile prin propria-mi voință. you know the story!

zilele trecute, traversând, ca de obicei, ilegal, am căzut ca o cornută-n mijlocul intersecției 1 Mai. în încercarea de a-mi apăra htc-ul (pe care-l aveam în mână), mi-am rupt genunchiul într-un asemenea hal, încât și acum (după o săptămână) nu pot dormi pe burtă și nici nu-l pot îndoi fluent.
m-am împiedicat ca o amețită-ntr-o bucată de șină de tramvai, care-n urma mea bălăngănea pentru că o scosesem și mai mult.
m-am ales cu un genunchi julit, un colț al telefonului puțin bulit, un picior învinețit și-un colant rupt.
în sfârșit. e doar unul dintre evenimentele neplăcute din ultimul timp.
am senzația ca nici timpul nu mai rezolvă lucrurile și că ar trebui să intervin eu.
într-un fel sau altul...
doar sunt singura care poate face puțină ordine, nu?!?!

însă, noi, oamenii... suntem... pfiuuuuuuu
așa suntem noi.
niște cărători de pietre de moară, patetici!
eu sunt un sisif lamentabil care a uitat definitiv că lucrurile ar trebui să fie simple... sau am uitat de cele simple care ar trebui să fie extrem de simple.
partea mai nasoală este că ne-am obișnuit atât de tare să împingem la bolovani încât, atunci când ne tragem puțin suflarea și ne ștergem frunțile, ne autopedepsim!
am devenit proprii noștri călăi!
împingem disperat și nătâng la niște bolovani.
fiecare cu dimensiunea și cantitatea bolovanilor lui.
dup-aia ne pare rău. relizăm că nici măcar nu ne mai vedem de bolovanii imenși pe care-i împingem.
ne privim seara-n oglindă, ne trosnim câteva palme, adormim și ne trezim din nou lobotomizați. cu creierele spălate.
o luăm de la capăt.
la cărat roci, pietre, pietricele, conglomerate, bolovani, stânci, vulcaniți.
niște ocnași deplorabili!
șalgăi... salinari.
asta suntem!

n-am nimic.
sunt relativ bine!
doar că... am ieșit puțin din mine, am rămas în urmă și mi-am privit ca o smintită spatele-ncovoiat de la bolovanii aștia pe care i-am tot împins fără noimă.
sunt o sisifă stupidă și NU...
lucrurile NU se rezolvă odată cu vârsta și nici de la sine!!!

27 martie 2009

does it matter if the world peace is based on a lie?



cadre lugubre, montaj sinistru, efecte speciale în slow motion, "watchmen" amintește întrucâtva de "300", doar vorbim de același regizor, zack snyder (mie mi-a plăcut și "dawn of the dead")
însă, "watchmen", este de departe lovitura de grație a regizorului american.
eșența filmului în sine e un laitmotiv: making the world a better place.
însă interpretarea diferită a "totului" (poveste, scenariu, regie) este cât de poate de sesizabilă. nu-i un alt "spiderman", "batman" sau "superman". nici pe departe...
"watchmen" este o poveste despre super-eroi buni sau răi (depinde cum îi privesc ochii tăi) apuși, retrași din business, încărcați de frustrări, regrete și coșmaruri retrăite la infinit.
deznodământul, unul nu foarte neașteptat (lojik, "the bag guy" trebuia să fie tot unul dintre ei și clișeeic, ăla la care te aștepți întotdeauna cel mai puțin) e mai puțin important.
asta, pentru că "watchmen" nu motivează nimic. nu lansează polemici, nu stârnește subiecte noi de discuție, nici nu concluzionează ceva.
tot de face "watchmen" este să te lase să interpretezi lumea (una imaginară sau nu) așa cum vrei tu.
poți s-o faci în stilul comediantului, edward blake (rol extrem de important, după părerea mea) și să realizezi că oamenii au o natură sălbatică și oricât ai încerca s-o deghizezi, s-o acoperi, s-o neglijezi, mai devreme sau mai târziu, adevărata față a societății va ieși la iveală.
poți s-o faci ca adrian veidt, crezând ca eroismul școlăresc nu ajută la nimic și că salvarea a miliarde de oameni constă în nimicirea a milioane.
sau poți s-o faci la modul altruist, ca dr. manhattan, asumându-ți vina pentru lucruri pe care nu le-ai făcut, și astfel, aducând pace între două națiuni învrăjbite.
o poți face precum night owl sau miss jupiter, simpatic, iertător, sensibil și drept.
și mai ai o opțiune... o poți face în stilul lui rorschach (personajul cheie), incapabil de compromisuri, oricât de dură sau de crudă ar fi realitatea.
însă oricum ai privi lucrurile, ți-este imposibil să nu te regăsești în niciuna dintre aceste tipologii!
până la urmă întrebarea care se ridică la finele peliculei este una simplă: contează dacă pacea din lume este rezultatul unei minciuni?
unii dintre ei sunt de părere că da, unii că nu, alții sunt în dubii.
până la urmă, nu mai contează.
e pace!!!

foarte bună interpretare a rolului lui edward blake, "the comediant", de către sexosul jeffrey dean morgan. costume care te transpun acolo și-o coloană sonoră precis de bine aleasă:
- "The Times They Are A'Changin'" (Bob Dylan) pe partea de început care trebuie extrem de atent urmarită. e un fel de follow-up construit pe secvențe cheie din film. remarcabil cadrul strâns până la detaliu, al fetei hippie care bagă o floare albă pe țeava unei puști îndreptate spre ea.
- "Hallelujah" (Leonard Cohen), într-un moment cel puțin memorabil - scena de sex dintre Nite Owl și Miss Jupiter.
- "Hello, darkness, my old friend" (Simon And Garfunkel), pe scena ploioasă a înmormântării comediantului.

ei bine, dacă pe ana-maria a ținut-o trează doar trupul gol și computerizat al lui dr manhattan, iar pe mădă modalitatea de filmare gen "first person shooter", "watchmen" este mai mult decât un succes.
trebuie să menționez că ține aproximativ 2h și 30 de min.
un film excepțional. îl recomand.

25 martie 2009

love, sex, magic...

ok... have you seen this?
cu siguranță justin timberlake intră în topul favoriților mei!
băiatul asta devine sexier and sexier pe zi ce trece...

23 martie 2009

jesse metcalfe - man of the week...


mda... e cunoscut pentru rolul grădinarului din "desperate housewives", deși mulți în știu din "John Tucker Must Die".
spre plăcerea imensă a mădălinei, îl declar "the man of the week" pentru că: are un zâmbet irezistibil, doar 31 de ani și este un californian get-beget (cu pielea arsă de soare și înnebunit după surfing).
mi-l și imaginez, ca un adonis ieșind din valurile înspumate ale mării, doar cu placa de surf la purtător)...









17 martie 2009

i want the Y chromosome

Vorbeam astăzi cu draga de cristina despre relaxare.
despre când ne-am simțit cu adevărat relaxate ultima oară.
un exercițiu destul de dificil...
niciodată nu am înțeles de ce noi, femeile nu suntem relaxate!
VREAU SĂ FIU BĂRBATĂ!
Doamneee... cât invidiez bărbații!
Iubesc calmul lor, înțelepciunea de a lua decizii ce le fac bine, făcând abstracție de năzuințele și poftele altora.
Cât de relaxați sunt ei, cum dorm ei satisfăcuți, cu zâmbetul pe buze.
Cum visează ei frumos!
Doamne, cât îi invidiez!
Pentru ei, o pară stricată e doar o pară stricată, pentru noi - e prevestirea unui viitor sumbru.
De ce tre' să fim atât de complicate?
De ce atâta lipsă de fair-play din partea Celui de sus?!
Sunt nervoasă de mor.
Da... că nu-s bărbat!
Am creierii făcuți praștie de la atâtea gânduri, și dacă nu-mi fac o schimbare de sex cât mai curând, o să mă scurtcircuitez.
Bărbații sunt tari... domle'!
Când sunt stresați călătoresc sau își dezvoltă o pasiune pentru vreun joc pe calculator.
Noi... ha! mâncăm înghețată sau mergem la shopping.
Două lucruri total distructive, i might add.
Ei sunt raționali, noi ne lăsăm mânate de instincte, emoții, feelinguri și alte trăsnăi despre care spunem ca vin din interior. Bullshit!
Câte dintre noi nu am folosit replica: "... pentru că așa am simțit"?!
Pentru ei, o zi proastă este doar o zi proastă, pentru noi - e începutul unui șir lung de zile proaste, pentru că vom avea grijă să ne stricăm dispoziția pentru o săptămână, ca și cum am închina elogii zilei proaste de ieri.
Ne pricepem teribil să ne alimentăm negativ și să fim prăpăstioase.
Ce pana mea suntem așa scurtcircuitate?
Bărbații au un simț al orientării nativ. Ei știu tot timpul cum să ajungă acolo și pe ce drum să o ia...
Noi, blank total. Asta-i studiată pe propria-mi piele. Merg într-un loc de 4-5 ori și tot ce pot să spun este: "A... benzinăria asta, parcă o știu de undeva"!
Pentru bărbați o hârtie igienică este o hârtie igienică, pentru noi - este aura zen care te învăluie într-un kimono de emoții efervescente, enigmatice, răvăşitoare. tre' să fie fuchsia (pentru că e-n tendințe) și să aibă imprimeuri colorate, pentru că ne relaxează.
De parcă fundul ar cunoaște culorile!?!
De ce avem nevoie de aproximativ 356 de produse cosmetice/non-cosmetice care să ne umple rafturile toaletei și lor le sunt suficiente maxim 5?!
De ce pana mea ei nu plâng, atunci când se enervează?!

Ok... am înțeles: bărbații și femeile folosesc părți diferite ale creierului pentru a realiza aceleași sarcini. Femeile au mai multă materie albă și bărbații mai multă materie gri.
Materia cenușie poate fi asociată procesării informației, în timp ce materia albă este responsabilă de transmiterea informației.
De ce pana mea trebuie eu să transmit informația!??!!
Vreau să o procesez și atât.
Dup-aia să tac.
Punct.
Noi... manevrăm, crispăm și contorsionăm realități.
Ne trezim în plină furie și orbecăim după o cafea fără pic de tonus.
Luăm cu greu decizii, pentru că în general, nu putem să luăm decizii, căci imediat ce luăm decizii nesemnificative, anulăm oarecum decizia importantă care ar fi trebuit luată inițial!
a înțeles cineva ceva?!?
concluzia este că suntem incapabile să luăm decizii!
asta este singura decizie pe care am luat-o până acum!
Ei... iau decizii și atât!
Fără remușcări, fără second thoughts!

Noi, suntem prea ocupate ca să fim nefericite. Și când nu suntem nefericite, suntem prea ocupate ca să analizăm momentele în care eram nefericite. De parcă ne-ar ajuta la ceva...
La ei, treaba asta cu fericirea, e oarecum relativă. Important este să se simtă liberi. Și o fac oricum!
Întotdeauna mi s-a părut stupid (și cu toate astea am făcut-o și eu frecvent) să aștepți din partea unui bărbat să facă ceva ce tu-ți dorești, dar nu-i comunici, doar pentru că te cunoaște, și invariabil, ar trebui să simtă ceea ce vrei tu!
N-o s-o simtă niciodată. Trust me!
Dacă vrei ceva, say it!

Femeie fiind, am să rămân invidioasă și rea, pentru că așa trebuie să fiu, cum zice Simona Catrina în ultimul ei post din revista tango (by the way.... un articol foarte tare, dacă te-ai săturat de lecturările motivaționale pline de fâsuri)! Cartea “Why Men Love Bitches”, o reală lucrare a terapeutei Sherry Argov este excepțională, am citit-o în urmă cu ceva timp și-o recomand!
Cineva mi-a făcut cunoștință (virtuală, of course) cu Mark Gungor, care are o viziune cu mult bun simț despre men's brain & women's brain:


Ce ți-e și cu "the nothing box"!!!
Acum îmi dau seama că mă enervează teribil relaxarea lor.
M-am răzgândit.
Vreau să fiu asexuată. Ca îngerii!
Nu mai vreau să fiu fată, dar nici băiat.
Sunt mult mai mult decât sexul meu din certificatul de naștere.

15 martie 2009

man of the week - marcus schenkenberg


Marcus Lodewijk Schenkenberg van Mierop, model suedez, născut în 1968 la Stockholm.
este cel mai bine plătit model de 15 ani încoace.
la 24 de ani a fost plasat în fruntea clasamentului "the 50 Most Beautiful People on the planet" de către cititorii revistei "People"!
de atunci, a încununat mai multe apariții pe copertele revistelor consacrate decât a făcut-o cineva vreodată!
vorbește fluent: suedeză, daneză, engleză, franceză și italiană.
este profund implicat în prevenirea maltratării animalelor și donează frecvent bani, asociațiilor caritabile.
hellllooooooo, tarzan!
me... jane! but please, remove the leaf...















i just wanna be ok!


Ingrid Michaelson - Be Ok
(evident, o am ca ton de apel!!!)

11 martie 2009

It's getting cold on this island...




issue no. 1: you can't change the world! so... stop thinking you can!
bon... spitalul de urgență floreasca (cu tot corpul lui semi-renovat), o vitrină cu fetuși și capete hlizindu-se sinistru la suferința oamenilor. e adevarată tortură să stai și-o zi acolo. pereți scrijeliți, dulapuri care stau să cadă, mizerie omniprezentă, asistente care reacționează doar la hârtiile cu nicolae grigorescu și strâmbă din nas la cele cu george enescu (șpaga pentru serviciile infirmierelor)!
nimeni nu te ține de mână, nimeni nu te-ndrumă. și nu... nu e reală sintagma "albul spitalului".
doctori spăgari cu ticuri nervoase, săli de baie desprinse din texas chainsaw massacre, paturi șubrede în care te dor tot felul de locuri fără nume, bătrâni abandonați, decese, holuri încărcate de țipete și urlete stridente, oameni gemând în ei, pacienți care nu supraviețuiesc în timpul plimbărilor aiurea între etaje și pe culoare, vieți înecate-n brocane cu formol, loc în care te trezești incapabil și te pierzi!
și sunt convinsă că spitalul floreasca nu e singura carie din cavitatea bucală medicală românească.
... iată ce zice New York Times: “România, o ţară săracă din Balcani, cu 22 de milioane de locuitori, care a aderat la Uniunea Europeana cu doi ani in urma, se luptă cu o cultură a corupţiei înrădăcinată de deceniile de comunism, când românii stăteau la cozi interminabile pentru alimente de bază - cum sunt ouăle și laptele - şi foloseau mita pentru a obţine produse şi servicii”.
asta ne-a făcut inumani, injusți, dormind într-o cloacă de nepăsare?
sau așa am fost mereu?
două studii de caz, inumanitate pur românească:
a) în fața camerei de gardă, ora 23 și câteva minute, probabil.
mă pregăteam să plec. agitație în interior, liniște afară.
o voce gâtuită țipa după ajutor.
m-am apropiat. un bătrânel neputincios, căzut pe gazonul din dreapta spitalului.
am vrut să-l ajut să se ridice, m-a rugat să chem doi băieți din camera de gardă.
tot ce vroia era să ajungă la banca aflată la numai 30 de metri distanță.
văd trei băieți ieșind zgomotos și vesel din camera de gardă.
mă duc spre ei și-i rog frumos.
ei vin după mine, însă, când văd bătrânelul, se răzgândesc.
am uitat să precizez că era un homeless, odorizat înțepător.
mușchetarii wanna-be m-au și apostrofat: de ce nu ne-ai spus că e boschetar?!
are vreo importanță?
unul dintre ei însă, s-a înduplecat și a îndrăznit să se apropie de bătrân. el l-a susținut de-un braț, eu de celălalt. nici așa nu reușeam să-l ridicăm.
taxiul meu claxona.
într-un final, unul dintre cei doi spectatori amuzați se apropie. mă dă la o parte și-mi spune nervos: du-te, că-l ajutăm noi!
reușesc să-l ridice și mă îndrept alergând spre taxi.
în urma mea, prin geamul taxiului îi văd cum îl cară doi metri, după care îi dau drumul pe asfalt. aș fi vrut să joc bubble breaker pe telefon până acasă. n-am mai putut!
b) dl mircea, fost M.A.I este un bătrânel de 84 de ani, operat de fractură de șold. abandonat de cei doi copii, a fost transferat pentru o zi, de la reanimare în salonul în care era și daniel. fata lui a trecut spre dimineață în vizită și i-a lăsat trei iaurturi cremoso. nimic altceva.
el, delira. vedea cortine și vroia să le tragem noi, pentru că-l supărau teribil. avea lungi monoloage despre viața lui și despre soția moartă în urmă cu șase ani. și dese conversații cu el însuși. își smulgea mereu branulele și sonda, până când asistentele au fost nevoite să-i lege mâinile și picioarele de pat.
simona, soția lui gabi, pacientul stomatolog de lângă daniel i-a dat să mănânce. era înfometat, săracul. mai târziu i-am dat o banană, despre care nu înceta să spună cât de bună este. la ora 19, a fost mutat din salon, fiica lui nici măcar un telefon nu a dat. aș fi vrut să joc bubble breaker pe telefon, în drum spre casă. n-am mai putut!

issue no. 2: hope you'll never grow old!
un 8 martie de seară magnifică. nico se mărită, și-a luat rochie, acum își face pantofii. lore muncește mult. mădă e mai aproape de sufletul meu ca oricând. mirela e căpiată de cei doi copii superbi, și înfuriată pe jobul care-i acaparează soțul tot timpul.
eu? nu mai știu...
prietenii. ce importanți sunt ei! ne privim și ne ascultăm în gânduri!
știți ce-aș fi vrut fetelor!?! să nu fi crescut niciodată, ca un peter pan în variantă feminină. să ne oprim acolo, în cortul nostru cu secrete... să mâncăm jeleuri și eugenii. să ne scriem gândurile pe avioane de hârtie, să le aruncam și să ne imaginăm că așa se rezolvă toate.
sau cum zicea marin sorescu, haideți să ne punem "un grătar la intrarea în suflet, ca să nu se bage nimeni în el cu cuţitul"

issue no. 3: it's not that complicated... but you're gonna need a bullet proof soul!
ce vreau de ziua mea?
ha! e atât de simplu... vreau un suflet antiglonț!
se poate?

4 martie 2009

c'est magnifique... le mouvement écologiste

designerii au hotărât culoarea anului 2009. pe numele ei: mimosa.
ştiu că sună ciudat, însă "mimosa" a fost declarată culoarea în tendințe a noului an, de către autoritatea internațională în materie de culoare, Pantone.
Experții o recomandă ca fiind o nuanță veselă, optimistă, caldă, radiantă şi versatilă, numai bună de asortat la criză.
şi ca să vedeți că nu-i de glumă cu galbenul lămâi, iată şi cel mai recent model de pantofi "Lady Dragon", creat de Vivienne Westwood (cine i-ar rezista!?!) pentru Melissa, celebrul brand brazilian de pantofi din plastic. Total reciclabili, pantofii mai bifează înc-o fiță: e în trend să fii ecologist, aşa ca Bucurenci (da, recunosc: îmi place tare Bucurenci, nu de alta, dar luna trecută, la dans contemporan, a stat în loja învecinată şi l-am studiat intens!)

Joao Sabino şi minunata lui creaie: "keyboard bag" au făcut furori în întreaga Portugalie. La noi, nu! Nici măcar nu ştiu dacă o să apară. Fiecare geantă are 393 de taste şi costă aproximativ 129 de dolari. Pe lângă faptul că este extrem de "fashionable", geanta nu-i pentru oricine. adik, ceva cunoștințe de IT tot trebuie să ai, pentru că minunația răspunde la comenzi uzuale: o deschizi cu "Enter", o închizi cu "Alt+F4", iar atunci când ți se blochează fermoarul, doar "Ctrl+Alt+Del" te pot salva.
Admit, superficială cum sunt, vreau şi eu una!
rămânem puțin la capitolul genți și informez că, odată cu marea schimbare de la Casa Alba, în Statele Unite, "moazelele" şi-au metamorfozat şi garderoba.
Diane von Furstenberg, cea cu rochiile alea vaporoase demențiale, a creat "Love Tote Bag" pentru a-şi demonstra suportul pentru cel de-al 44-lea preşedinte al USA, Barak Obama (ok, are şarm tipul, nu-i nici un dubiu!). Geanta s-a pus în vânzare încă din luna ianuarie şi costă aproximativ 70 de dolari. Dacă eşti pro Obama, o poți procura de aici, însă ai grijă să nu o uiți într-un aeroport, criza asta împrăştie virusul paranoia mai rău ca ciuma bubonică!

trofee vânătoreşti, design interior ecologic? da...se poate. Carboard Safari îți poate orna, la comandă, peretele sau tapetul cu ce vrei tu. Puzzle-urile lor 3D sunt realizate din carton reciclat, iar dacă nu ai ce face cu timpul liber şi vrei sa-ți confecționezi chiar tu propriile obiecte de decor, poți comanda şi manualul "interior decoration".
tot în registrul decorațiunilor şi accesoriilor, Sonia Verguet a lansat proiectul "007" prin care îşi dorește să ne transmită că lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi. Artista recilează valize şi obiecte de decor vechi, după care le dă o textură, o destinație şi-o utilitate total inedite. Fiecare produs finit este unic şi are povestea lui. Să nu subestimăm francezii, tot ce ating transormă-n artă!

3 martie 2009

It Can Always Get Worse

Preston Gannaway, de la "Concord Monitor" este câștigătorul de anul acesta al premiului Pullitzer, la categoria "feature photography".
dar nu despre el vreau să vorbesc!
Simțurile mele nu-s chiar atât de excitate de fotografiile dânsului...
revin la Deanne Fitzmaurice, fotograf al "San Francisco Chronicle", care-a luat Pullitzerul în 2005.
de apreciat sensibilitatea eseului ei fotografic, realizat în spitalul Oakland, ca un efort de a reda povestea vieții unui băiețel irakian aproape ucis într-o explozie.
doar 3 cuvinte: impresionant, cutremurător și irascibil, pe alocuri.
un fel de lecție demostrativă: "it can be worst"!!!

Saleh Khalaf este un băiețel de 9 ani, grav rănit în urma unei explozii în Irak. Soldații americani l-au poreclit Lion Heart și chirurgii Air Force au lansat o misiune internațională de salvare. Raheem, tatăl lui Saleh i-a stat alături, mângâindu-și fiul în permanență.
Misiunea de a-l salva pe Saleh, i-a adus pe acesta și pe tatăl lui la Spitalul de Copii din Oakland, lasând în Irak o mamă însărcinată și două surori. Explozia i-a despicat abdomenul lui Saleh, i-a smuls mâna dreaptă și degetele de la mâna stângă, i-a scos ochiul stâng și i-a omorât fratele cel mare.
În timpul recuperării lui Saleh, tatăl acestuia a locuit practic în Spitalul din Oakland și s-a rugat zi de zi pentru viața fiului său. Sprinjinindu-l în drama pe care-o trăia, binevoitorii i-au trimis tot felul de cadouri și animale din pluș.
În cele 10 luni de după explozie, Saleh a suferit 32 de intervenții chirurgicale. Aici, Saleh se află în timpul unei operații de refacere a pleoapei stângi, pentru a putea susține o proteză oculară. În paralel, Saleh a avut nevoie de luni întregi de reabilitare psihică și terapie emoțională.
Raheem și-a petrecut majoritatea nopților în patul fiului său, iar înainte ca acesta să adoarmă, Raheem se muta pe un scaun. Suferea amarnic după moartea fiului său mai mare, Dia, însă nici măcar după două luni de la explozie, Raheem nu i-a spus lui Saleh că fratele său mai mare este mort.
Deși schilodit pe viață, Saleh nu vroia să renunțe la pasiunea lui: desenul. Când unii dintre copii îl priveau ciudat, Saleh devenea irascibil și retras. Surorile medicale din Oakland i-au prins un creion de mâna dreaptă. Primul lucru pe care Saleh l-a desenat a fost un avion lansând bombe. (aceasta este și poza cu care Deanne Fitzmaurice a primit premiul Pullitzer)
Recuperarea lui Saleh a mers mult mai bine decât medicii s-au așteptat vreodată. Khaled Abdorabihe era partenerul de fotbal al lui Saleh.
La cîteva luni după operații, oficialii spitalului au trebuit să-i evacueze pe Saleh și pe tatăl lui pentru a face loc altor pacienți. Un cuplu tânăr din Oakland a venit în ajutorul acestora și le-a oferit o cameră într-o dependință a spitalului. Saleh era fericit, în timp ce tatăl lui îi asambla noul pat.
Aventurându-se din ce în ce mai des în afara spitalului, Saleh și-a procurat o pereche de ochelari pentru a-și ascunde cicatricile de ochii curioșilor. Într-o mică excursie printr-un market, și-a uitat ochelarii și Saleh își ferea privirea de cea a străinilor.
Profund jignit de curiozitatea avidă a celorlalți, Saleh a fugit din market. Raheem și-a urmărit fiul și-a încercat să-l consoleze, însă era prea mult pentru Saleh.
Cu o experiență bogată în spate, Saleh a început să împărtășească episoade din viața lui și copiilor de la Park Day School. Când i-a venit rândul, Saleh i-a înmărmurit pe ceilalți cu amintiri dureroase ale vieții lui în Irak.
Saleh și-a făcut rapid prieteni la Park Day School. Owen Clark (dreapta) și Austin Bisharat (un băiat palestinian) erau cei mai buni prieteni ai lui Saleh.
Acum, că avea nevoie de bani, Raheem a trebuit să-și ia un job. Ziua îl supraveghea pe Saleh, iar noaptea curăța culoarele și intrarea spitalului.
La aproximativ un an după venirea lor în Statele Unite, lui Saleh și Raheem li s-a oferit azil politic. Ajutată de fratele ei, Hadia, mama lui Saleh - și-a luat cele două fiice și pe Ali, frățiorul nou-născut al lui Saleh - și a părăsit Irakul pentru a-și vedea soțul și fiul. Aici sunt la intrarea în Iordania.
Ușurată după ce a trecut granița în sigura Iordanie, Hadia se relaxa privindu-și fiica cea mare cum doarme pe scaunul din față al camionetei. Acum, tot ce mai aveau de făcut era să aștepte vizele și să pornească spre America, unde Hadia și ceilalți copii se vor revedea cu Raheem și Saleh.
Saleh și Raheem i-au zărit pe Hadia și copiii la Aeroportul din San Francisco pentru prima oară în acel an. "Iat-o!" a zis Saleh cu vocea gâtuită de emoție, iar el și tatăl lui au alergat către ceilalți. În mâna stangă, Saleh strângea un inel pe care-l cumpărase de la Wall-Mart pentru mama sa.
Saleh a alergat să-și îmbrățișeze mama și fratele nou-născut, Ali. Hadia a alunecat în genunchi și și-a luat în brațe fiul pe care ultima oară-l văzuse aproape mort.
În spate, Raheem și-a deschis larg brațele pentru a-și întâmpina cele două fiice, Marwa and Zahra.
În apartamentul din Oakland, Hadia pregătea masa pentru familia ei. Raheem, cu fiica lui, Marwa la locul ei de drept (în centrul universului tatălui ei), îi dădea Hadiei o muștruluială zdravănă pentru că era amuzată de cât de caraghios arată soțul ei fără mustață.
 
powered by Blogger