what can I do??? i'm a superficial girl....

The Cranberries - ...
iubesc obiectele frumoase.
iubesc arta. imi place goya, boticelli si durer.
imi place simetria si acuratetea!
imi plac diamantele si ma fascineaza rochiile de epoca (de pe vremea lui ludovic) si tinutele cantaretelor de cabaret din anii '20...
sunt absolut obsedata de tot ceea ce arata superb!
si, de la un timp, de punctele de suspensie...
de culoarea galbena... de mini cooper s si de new bettle!
de mov (trebuie sa mentionez ca nu-s "a fashion victim", dar sa fiu a naibii de nu-mi place movul !!!)
imi plac barbatii frumosi... Doamne! barbatii frumosi....
ce sa-i faci? sunt o superficiala!

coleho's booooring witch...


S-a nascut in Romania si nu avea nici un nume. In Beirut, parintii adoptivi ii spun Sherine. Apoi primeste numele zeitei intelepciunii, Atena. Calatoreste in toata lumea, cautandu-se pe sine, si afla mult mai mult decat sperase, afla adevarul despre lumea in care traieste. Si devine Vrajitoarea din Portobello.
Noul roman semnat Paulo Coelho spune povestea acestei fascinante tinere din Transilvania care ajunge sa schimbe viata celor care au intalnit-o, iar marturiile lor contureaza un destin de exceptie:
"Era maestra mea, avea datoria de a-mi transmite misterele sacre, de a trezi energia necunoscuta care zace inauntrul fiecaruia dintre noi." (Andrea McCain, actrita)
"Marea problema a Atenei a fost ca era o femeie a secolului XXII nascuta in secolul XXI si nu s-a ferit sa o arate. Cu ce pret? A platit din plin pentru asta." (Deidre O'Neil, cunoscuta ca Edda)
"Nimeni nu-si incredinteaza visurile in mainile celor care le pot distruge. Nimeni, cu exceptia Atenei." (Heron Ryan, ziarist)

sau...
pe langa modul inedit in care este scrisa (este povestita viata unei femei si desfasurarea evenimentelor in care ea este implicata nu in timp real... ci prin marturiile si declaratiile celor care au cunoscut-o), cartea nu este nimic mai mult decat o succesiune de evenimente "reale" cik... din viata unei femei cu o viata lipsita de sens - cel putin asa mi s-a parut mie!
Atena - infiata dintr-un orfelinat din Sibiu de catre un cuplu de libanezi, are previziuni inca din copilarie despre razobiul civil, motiv pentru care familia impreuna cu ea parasesc libanul si se stabilesc in Anglia. Atena ramane insarcinata si se casatoreste inca de la varsta de 19 ani cu un barbat care nu o putea intretine nici pe ea si nici copilul pentru ca, socrii ei "ofticati" fiind de faptul ca fiul lor a luat de sotie o romanca orfana, i-au interzis acestuia dreptul de a accesa conturile familiei. Dupa 2 ani divorteaza si tot atunci, "paraseste" biserica, hulind-o si urand-o, cand un preot nu-i da binecuvantarea (este interzisa binecuvantarea oamenilor divortati).
Din acel moment, Atena isi dedica intreaga viata "trezirii Mamei" (o traditie suprimata de secole), pe care incerca sa o faca sa vorbeasca prin ea. Invata sa intre in legatura cu fortele divine prin dans, apoi prin scris, "umpland spatiile albe", apoi intorcandu-se in Romania pentru a-si cunoaste adevarata mama (afla ca se tragea dintr-o familie de tigani). Se intoarce in Dubai pentru a se perfectiona... si cand o intalneste pe Edda (invatatoarea ei) in Scotia, Atena atinge absolutul.
Incepe sa tina cursuri si prelegeri unei trupe de teatru, ocazie cu care il cunoaste pe jurnalistul Heron, care se indragosteste iremediabil de ea... si reuseste sa o trezeasca pe Mama in ea. Devine un fel de profeta, le da raspunsuri si le prezice viitorul celor din jur, ii ajuta pe cei oropsiti sa intre in contact cu mortii lor si apoi ii preda toate aceste lectii Andreei. Cand Atena descopera ca reverendul Ian Buck o declara "vrajitoarea din Portobello" si o acuza ca se da drept o salvatoare falsa a sufeletelor, Atena lasa un testament verbal pe un reportofon si la scurt timp este gasita moarta in Hampstead. Asta e tot!
Nu stiu cum de am rezistat pana la sfarsit.. poate din curiozitatea de afla motivele care au dus la asasinarea ei sau macar pentru a afla un indiciu despre asasin. Nicidecum... pentru ca pana la urma, moartea ei a fost o inscenare!
sau...
mai bine zis o carte despre reinventarea Zeitei Mame, care nu numai ca m-a plictisit teribil, dar mi-a intarit convingerea ca Paolo Coelho, inca de la "Veronica se hotaraste sa moara" (si singura, de altfel) nu a mai scris o carte buna!

that's because i love norah jones...



in copilarie imi placea foarte mult literatura sf... citeam isaac asimov, a.e. van vogt si stephen king in disperare... iar putin mai tarziu l-am descoperit pe john saul (cu stilul lui horrific si macabru)...
imi amintesc ca intr-una din cartile lui asimov era o tanara care nu avea emotii... nu simtea durerea, frica sau teama... deznadejdea sau disperarea, tristetea sau groaza! insa, nu simtea nici bucuria, nici fericirea, nici dragostea, nici multumirea sau vreo alta satisfactie!!! nu schita niciun zambet, nu varsa nicio lacrima... era "untouchable"!!!
eu as fi dispusa sa renunt definitiv la zambete, pentru a nu mai avea temeri!
nu mai vreau sa fiu o mare de emotii....

twenty and something.... on maslow pyramid!!!

sau unde ma aflu in piramida lui maslow?
stiu ca nu-s mai buna decat alte femei, nici mai frumoasa si nici mai desteapta! dar nu ma deprima nicicum pentru ca niciodata nu am facut comparatie intre mine si altele!
nu am simtit invidie si nici ura (decat foarte rar)... si asta pentru ca, in felul meu, ma consider unica!
din nefericire, port in mine mai multe rautati decat ar fi normal! imi place sa-i vad pe altii suferind atunci cand stiu ca o merita, imi plac dramele si intrigile (si daca ele nu exista, le creez), intind capcane pentru a masura caracterul oamenilor si ii supun la tot felul de teste (chiar daca de multe ori eu sunt cea tzepuita).
stiu precis ce si cui ar trebui sa spun ceva si de cine ar trebui sa ma feresc, ma folosesc cu nesimtire de slabiciunile oamenilor (asta doar daca imi pierd timpul sa-i descos), dar niciodata de slabiciunile celor care-mi sunt dragi!
Sunt razbunatoare, dar niciodata nu-mi duc razbunarile pana la capat, pentru ca imi pierd brusc interesul!
Totusi... ce am invatat pana la aceasta varsta!!???
Ca imaginatia si vointa nu sunt suficiente pentru a intretine flacarile unei iubiri atunci cand nu imparti cu celalalt cafeaua sau ceaiul de dimineata!
Ca uneori cel mai mic si nesimnificativ lucru iti poate rasturna intreaga viata, dar tot un nimic ti-o poate reaseza la loc; si ca intreaga noastra viatza este construita din astfel de mici nimicuri.
Am invatat si eu sa lenevesc ca o pisica, sa nu iau in seama stresul altora si din cand in cand sa-mi inchid si telefonul!
Am deprins inca vreo 3 tabieturi care sa-mi grabeasca sfarsitul!
Am mai invatat ca persoanele pe care la inceput nu le pot suporta, ajung sa-mi devina cei mai buni prieteni!
Ca marile prietenii nu se pierd niciodata, nici in timp si nici in spatiu!
Ca marile iubiri... raman mari iubiri (chiar daca au trecut luni bune) si ca d-aia se numesc mari iubiri, ca daca s-ar materializa si s-ar consuma nu s-ar mai numi mari iubiri!
Si cel mai important - am invatat sa fiu sincera exact cat se poate, sa astept exact atat cat trebuie, sa spun STOP atunci cand simt ca nu mai pot si sa merg mai departe de fiecare data.

Motivatia omului de a munci: http://www.cyber.uhp-nancy.fr/demos/ROPR-003/chap2/motivation.html

ma ofer sa visez... (gabriel garcia marquez )

... una dintre cele douasprezece povestiri calatoare...

La nouă dimineaţa, în vreme ce luam micul dejun pe terasa de la Habana Riviera, un val îngrozitor în plin soare ridica pe sus mai multe automobile ce treceau pe bulevardul de pe faleză sau. Erau parcate pe trotuar, iar unul rămase înfipt într-o aripă a hotelului. A fost ca o explozie cu dinamită ce starni panică la toate cele douazeci de etaje ale clădirii şi prefăcu în pulbere peretele de sticlă din hol.
Nenumaraţii turişti care se aflau în sala de aşteptare au fost proiectaţi pe sus împreuna cu mobilele, cîţiva fiind răniti de grindina de cioburi. A fost, de bună seamă, un val uriaş, caci între zidurile falezei şi hotel se afla un bulevard larg cu dublu sens, astfel încît furia apei sări peste el şi înca îi mai rămăsese destulă putere să facă ţăndări peretele de sticlă.
Veselii voluntari cubanezi, ajutaţi de pompieri, strînseră ravagiile prăpădului în mai puţin de şase ore, închisera poarta ce dadea spre mare şi amenajară altă intrare şi totul reveni la normal. In cursul dimineţii nimeni nu se ocupă de automobilul incrustat în zid, fiindcă toată lumea credea ca era unul dintre cele parcate pe trotuar. Dar cînd macaraua reuşi să-l scoată, descoperiră cadavrul unei femei legate cu centura de siguranţă pe locul de la volan.
Lovitura fusese atît de violentă, că nu-i mai rămasese nici un os întreg. Avea chipul distrus, încălţările rupte, hainele făcute ferfeniţă şi un inel de aur în forrnă de şarpe cu ochi de smaralde. Poliţia stabili că era menajera noilor ambasadori ai Portugaliei. Intr-adevăr, sosise cu ei la Havana acum cincisprezece zile, iar în dimineaţa aceea plecase la piaţă conducînd un automobil nou. Numele ei nu-mi spuse nimic, cînd am citit ştirea în ziare, dar m-a, intrigat inelul în formă de şarpe cu ochi de smaralde. N-am putut afla totuşi pe ce deget îl purta.
Era un indiciu hotărîtor, fiindcă mi-a fost teamă să nu fie o femeie de neuitat al cărei nume adevărat nu l-am ştiut niciodată, care purta un inel la fel pe arătătorul drept, ceea ce era şi mai neobişnuit chiar şi pe vremea aceea.
O cunoscusem cu treizeci de ani în urmă la Viena, mancand carnaţi cu cartofi fierţi şi band bere la halbă într-o cîrciumă a studenţilor latino-americani. Eu sosisem de la Roma în dimineaţa aceea şi mi-aduc aminte că m-a impresionat pe loc, cu pieptu-i splendid de soprană, languroasele cozi de vulpe de la gulerul mantoului şi inelul acela egiptean în formă de şarpe. Mi s-a părut că era singura austriacă la masa aceea lungă de lemn, datorită spaniolei rudimentare pe care o vorbea pe nerăsuflate cu o intonaţie metalică. Dar nu era aşa, se născuse în Columbia şi plecase în Austria între cele două razboaie, aproape copilă, să studieze muzică şi canto. In momentul acela avea cam treizeci de ani şi nu arăta grozav, căci nu fusese niciodată frumoasă şi începuse să îmbătrînească înainte de vreme. In schimb, era o fiinţă încîntătoare. Şi una dintre cele mai redutabile.
Viena era încă un oraş imperial, a cărui pozitie geografică între cele două lumi ireconciliabile, trasată de cel de-al doilea Război Mondial, o transformase de curînd într-un paradis al pieţei negre şi al spionajului intrnaţional. Nu mi-aş fi putut imagina un mediu mai potrivit pentru compatrioata mea fugară, care manca mai departe la carciuma studentească din colţ numai din fidelitate faţă de propria-i obîrşie, deoarece avea mijloace din belşug s-o cumpere cu bani gheaţă, cu comeseni cu tot. Niciodată nu şi-a spus numele adevarat, pentru că am ştiut-o veşnic cu împiedicatul nume germanic pe care i l-au inventat studenţii latino-americani din Viena: Frau Frida.
Abia i-am fost prezentat că am şi comis impertinenţa fericită de a o întreba cum izbutise să se adapteze atît de bine acelei lumi atît de îndepărtate şi de diferite de ţancurile bătute de vînt ale muntelui ei de-acasă, Quindfo, iar ea îmi dădu un răspuns care mă lăsă buimac:
— Mă ofer să visez.
In realitate era tot ce ştia să facă. Fusese al treilea copil din cei unsprezece ai unui negustor prosper din vechiul Caldas şi de cînd învăţă să vorbească instaură în casă bunul obicei de a-şi povesti visele dimineata pe nemîncate, adică la ceasul cînd harul ei de prezicătoare se gaseşte în starea cea mai pură. La şapte ani visă că unul dintre frati era înghiţit de un vîrtej. Mama, numai din superstiţie religioasă, îi interzise copilului tot ce-i plăcea mai mult, adică să se scalde în rîu. Insă Frau Frida avea deja un sistem propriu de tălmacire:
— Visul acesta nu înseamnă, spuse, că o sa se inece, ci că nu trebuie sa mănînce dulciuri.
Interpretarea în sine părea o infamie fiind vorba de un copil de cinci ani, care nu putea trăi fără dulciurile din fiecare duminică.
Mama, încredinţată de virtuţile divinatorii ale fetei ei, făcu totul ca să respecte cu străşnicie avertismentul. Insă la prima clipă de neatenţie din partea ei, copilul s-a înecat cu o bomboană mancată pe ascuns şi n-a fost cu putinţă să mai fie salvat.
Frau Frida nu se gîndise că facultatea aceea ar putea fi o îndeletnicire, pană cînd viata n-o strinse de gît în toiul iernilor aprige de la Viena. Atunci sună la prima casă unde i-ar fi făcut plăcere să locuiască şi, cînd au întrebat-o ce ştia să facă, ea spuse adevărul-adevărat: „Visez'". I-a fost de-ajuns o scurtă explicaţie pentru stăpîna casei ca să fie primită, cu un salariu care abia dacă acoperea cheltuielile mărunte, dar cu o cameră bună şi trei mese pe zi. Mai ales micul dejun, care era momentul cînd familia se aşeza la masă ca să afle destinul imediat al fiecăruia dintre membrii săi: tatal — un excelent specialist în operaţii financiare; mama — o femeie veselă, pasionată de muzica romantică de cameră; şi cei doi copii de unsprezece ani şi, respectiv nouă ani. Toţi erau credincioşi, deci înclinaţi să creadă în superstiţiile străvechi, şi o primiră încîntaţi pe Frau Frida care avea drept unică sarcină să descifreze soarta de zi cu zi a familiei prin intermediul viselor.
A făcut-o temeinic şi vreme îndelungată, mai cu seamă în anii războiului, cînd realitatea a fost mai sinistră decît coşmarurile.
Numai ea putea hotărî la micul dejun ce trebuia să facă fiecare în ziua aceea şi cum trebuia s-o facă, pînă cînd pronosticurile ei ajunseră să fie singura autoritate în casă. Puterea sa asupra familiei a fost absolută: chiar şi suspinul cel mai uşor se auzea doar la ordinul ei. Pe vremea cînd eu am fost la Viena tocmai murise stapînul casei şi avusese eleganţa de a-i fi lasat moştenire o parte din venituri, cu singura conditie să viseze mai departe pentru familie pînă la sfîrşitul zilelor ei.
Am stat la Viena mai bine de o lună, trecînd prin lipsurile tuturor studenţilor şi tot aşteptînd nişte bani ce n-au sosit niciodată.
Vizitele neprevăzute şi generoase ale lui Frau Frida la cîrciumă erau pe atunci un fel de sarbătoare în starea noastră de penurie.
Intr-una din serile acelea, în euforia starnită de bere, mi-a vorbit la ureche, cu o convingere ce nu îngaduia nici o pierdere de vreme:
— Am venit numai ca să-ţi spun că azi-noapte te-am visat, îmi spuse. Trebuie sa pleci neîntîrziat şi să nu te mai întorci la Viena în urmatorii cinci ani.
Convingerea ei era atît de reală, încît chiar în noaptea aceea m-a dus la ultimul tren spre Roma. Eu, la randu-mi, am rămas atît de sugestionat, că de atunci ma consider supravieţuitor al unei nenorociri ce nu mi s-a întîrnplat niciodată. Nu m-am mai întors nici astăzi la Viena.
Inainte de dezastrul de la Havana o văzusem pe Frau Frida la Barcelona, într-un chip atît de surprinzător şi de hazardat că mi s-a părut de-a dreptul misterios. A fost în ziua în care Pablo Neruda a călcat pe pămînt spaniol pentru prima oară de la Războiul Civil, făcînd escală într-o lentă călătorie pe mare pînă la Valparafso. Petrecu împreună cu noi o dimineaţă de vînătoare în stil mare prin anticariate şi de la Porter cumpără o carte veche şi îngălbenită de vreme, cu filele abia ţinîndu-se, pentru care plăti cam cît ar fi fost leafa lui pe două luni în consulatul de la Rangoon. Se mişca printre oameni ca un elefant invalid, cu un interes copilăresc pentru mecanismul interior a tot ceea ce vedea în jur, căci lumea i se părea o imensă jucărie cu resort cu ajutorul căreia se inventa viaţa.
N-am cunoscut pe nimeni care să corespundă mai bine imaginii pe care ţi-o poţi face despre un Papă renascentist: gurmand şi rafinat. Chiar fară voia lui, el era veşnic cel din fruntea mesei. Matilde, soţia lui, îi punea o bavetă care părea mai curînd de frizerie decît de stat la masa, deoarece era singurul mod de a-l feri sa se mînjească mereu cu toate sosurile.
In ziua aceea la Carvalleira a fost exemplar. A mîncat trei languste întregi spintecindu-le cu iscusinţă de chirurg, devorînd în acelaşi timp cu privirea tot ce mîncam noi ceilalţi, si ciugulind cate ceva de la fiecare, cu o plăcere ce-ţi stîmea pofta: midii din Galicia, scoici din marea Cantabrica, crustacee din Alicante, felurite espardenyes de pe Costa Brava. Intre timp, cum fac francezii, vorbea numai despre alte minunaţii culinare, în special despre fructele de mare preistorice din Chile pe care le purta în suflet. Se opri pe neaşteptate din mîncat, îşi îndreptă antenele-i de vîslaş cap de rînd, şi-mi spuse abia şoptit:
— E cineva în spate care nu-şi ia ochii de la mine.
M-am uitat peste umărul lui şi aşa era, într-adevar. In spatele lui, la distanţa de trei mese, o femeie sigură pe ea, cu o pălărie demodata de fetru şi un fular violet mesteca încet cu ochii la el. Am recunoscut-o imediat. Arata îmbatrînita şi grasa, dar era ea, cu inelul în formă de şarpe pe degetul arătator.
Calătorea de la Napoli cu acelaşi vapor ca şi soţii Neruda, însă nu se văzusera la bord. Am invitat-o să bea cafeaua la masa noastră şi am făcut-o să ne vorbească despre visele ei, ca să-l surprindă pe poet. El n-a luat-o în seamă, căci decretă de la bun început că nu credea în ghicitul în vise:
- Numai poezia este clarvăzătoare, spuse.
După prînz, la inevitabila plimbare pe Ramblas, am ramas dinadins în urmă cu Frau Frida ca să ne împrospatăm amintirile fără să ne audă nimeni. Mi-a povestit că-şi vînduse proprietătile din Austria şi că trăia retrasă la Porto, în Portugalia, într-o casă pe care o descrisese ca pe un fel de castel pe o colină de unde se vedea întregul ocean pînă în America. Chiar dacă n-a spus-o, din conversaţie reieşea clar că, tot înşirînd vise, ajunsese pînă la urmă să pună mîna pe averea inefabililor săi patroni din Viena. Nu m-a impresionat ţotuşi, fiindcă crezusem mereu că visele ei nu erau decît un truc pentru a-şi castiga traiul. I-am şi spus-o.
Ea slobozi un hohot irezistibil. „Eşti la fel de îndrăznet ca intotdeauaa", mi-a zis. Şi n-a mai spus nimic, pentru că restul grupului se oprise aşteptîndu-l pe Neruda sa termine de vorbit în argoul chilian cu papagalii de pe Rambla Pasărilor. Cînd am reluat disculia, Frau Frida schimba subiectul:
— Fiindcă veni vorba, îmi zise. Poţi să te întorci la Viena.
Numai atunci mi-am dat seama că trecuseră treisprezece ani de cind ne-am cunoscut.
— Chiar dacă visele tale nu se adeveresc, n-o să mă mai întorc în veci. Pentru orice eventualitate.
La trei ne-am despărţit de ea ca să-l însoţim pe Neruda la siesta lui sacră. Şi-a făcut-o la noi acasă, dupa nişte preparative solemne care aminteau oarecum de ceremonia ceaiului în Japonia. Trebuia să deschidem nişte ferestre şi să închidem altele ca să obţinem gradul exact de caldură, un anumit fel de lumină dintr-o anumita direcţie şi o linişte desavîrşită. Neruda adormi într-o clipă şi se trezi după zece minute, cum fac copiii, cand ne aşteptarn mai puţin. Apăru în salon, refăcut şi cu monograma pernei imprimată pe obraz.
— Am visat-o pe femeia aceea care visează, spuse.
Matilde a vrut să-i povestească visul.
— Am visat că ea mă visa pe mine, spuse el.
— Asta-i din Borges, i-am zis.
El mă privi dezamagit.
— A scris-o deja?
— Daca n-a scris-o, o s-o scrie cîndva, i-am spus. o sa fie unul dintre labirinturile sale.
Indată ce se urcă la bord, la şase după-amiaza, Neruda se despărţi de noi, se aşeză la o masă lăturalnică şi incepu să scrie versuri curgătoare cu stiloul cu cerneală verde cu care desena flori, peşti şi păsări pe dedicaţiile cărţilor sale. La primul şuierat de sirenă am pomit-o în căutarea lui Frau Frida şi, în cele din unnă, am descoperit-o pe puntea turiştilor, chiar cînd eram pe punctul să ne luăm rămas-bun. Tocmai îşi terminase şi ea siesta.
- L-am visat pe poet, ne spuse.
Uimit, am rugat-o să-mi povestească visul.
- Am visat că el mă visa pe mine, spuse, şi chipul meu uluit o descumpani. Ce vrei? Uneori, printre atitea vise, ni se mai strecoară unul ce n-are nimic a face cu viaţa reală.
N-am mai văzut-o şi nici nu m-am mai gîndit la ea pîna cand am aflat de inelul în formă de şarpe al femeii care a murit in naufragiul de la hotelul Riviera. Astfel încit n-am rezistat tentatiei de a-l întreba pe ambasadorul portughez, cînd l-am intîlnit, după cîteva luni, la o recepţie diplomatică. Ambasadorul mi-a vorbit de ea cu mare entuziasm şi neţărmurită admiratie. „Nu vă închipuiti ce nemaipomenită era", îmi spuse. „Dumneavoastră n-aţi fi rezistat tentaţiei de a scrie o povestire despre ea." Şi continuă pe acelaşi ton, cu detalii surprinzătoare, dar fără indicii care să-mi permită o concluzie finală.
- De fapt, l-am întrebat în sfîrşit, ce făcea?
- Nimic, îmi spuse el, oarecum dezamăgit. Visa.

noutati in colectia "raftul denisei" la humanitas...

Denisa Comanescu este directorul general al Editurii Humanitas Fiction, editura care include colectiile: „Raftul Denisei”, „Cocktail” si „Thriller&Mystery”. Pe 18 mai 2006, Denisa Comanescu si-a lansat colectia "Raftul Denisei", care este o continuare a altei colectii de succes "Raftul Intai".
Daca vreti sa gustati o carte buna, cautati "pisicutza neagra" :).... Iata si ultimele aparitii in colectie:


"Un gest de iubire" - James Meek

Siberia, 1919. Dincolo de pădurile nesfârşite şi de câmpiile bătute de crivăţ, o comunitate ciudată, unde nu există copii, trăieşte într-un sat aflat parcă la capătul lumii. Conducătorul lor este Balasov, fostul soţ al Annei Petrovna, tânără mamă a singurului băiat din sat, care freamătă după pasiunile lumeşti. Izolarea sectei posedate de o fervoare mistică dostoievskiană este doar o părere: în Iazik s-a instalat un regiment ceh, mânat în pustiurile îngheţate de vâltoarea războiului civil care macină Rusia. "Magnific şi cutremurător", scrie The Washington Post. "Vă va aminti de Doctor Jivago şi de Anna Karenina."


"Delta lui Venus" - Anais Nin

Cititorul care paseste in lumea imbibata de erotism a lui Anais Nin trebuie sa lase prejudecatile la intrare: autoarea incearca sa deschida acea cutie a Pandorei care este sexualitatea feminina, infatisand-o sub masti felurite, insa fara tuse clinice sau pudibonderii suspecte. Prostituate, voyeuri, frigide, lesbiene, hermafroditi, artisti, femei indragostite, barbati de o sexualitate uluitoare -- universul lui Anais Nin functioneaza dupa legea instinctului ridicat la rang de arta.
"Dintre toate femeile pe care le-am cunoscut, nici una nu se apropie de Anais Nin prin gratie si frumusete. O aristocrata. Dar si o scriitoare cu un talent extraordinar. Ea apartine acum intregii lumi." (Henry Miller)

"Varstele lui Lulu" - Almudena Grandes

Bestseller international tradus in peste douazeci de tari si vandut in peste 1,5 milioane de exemplare Varstele lui Lulu a obtinut Premiul Sonrisa Vertical in 1989.Un roman explicit si indraznet, istoria unei ucenicii erotice mereu imbogatite, transgresand linia fina ce desparte "normalitatea" de tabuuri. Un debut fulminant, Varstele lui Lulu a devenit un bestseller erotic care a revolutionat literatura spaniola si a impus-o pe Almudena Grandes drept una dintre cele mai originale scriitoare tinere ale literaturii hispanice.
"Un roman splendid, de o deplina maturitate artistica, o investigatie atenta a secretelor intimitatii feminine, a fantasmelor ascunse care influenteaza din umbra comportamentul fiintelor umane." (Mario Vargas Llosa)


„Portocala mecanica“ - Anthony Burgess

Alaturi de „1984“ si de „Minunata lume noua“, „Portocala mecanica“ ofera o viziune a alienarii omului intr-un viitor postindustrial, dezvaluind granitele fragile care despart binele de rau. Desi conceput ca o fantezie plasata intr-un viitor orwellian, „Portocala mecanica“ ii da cititorului senzatia ca este mult mai mult decit pura fictiune. Burgess isi dezvaluia in 1972 motivele scrierii acestui roman: „Am scris «Portocala...» ca pe un fel de manifest si chiar ca o predica asupra importantei liberului arbitru. Eroul meu, sau mai degraba antieroul meu, Alex, este un tinar foarte rau. Dar rautatea sa nu este produsul unei conditionari sociale sau genetice, ci rodul unei aberante exersari a liberului arbitru, «joaca» in care el s-a angajat cu toata luciditatea“.


"Palatul Viselor" - Ismail Kadare

Romanul, probabil cea mai curajoasa carte a lui Ismail Kadare, surprinde cosmarul orwellian amplificat intr-o izbucnire violenta a istoriei moderne, impletind intr-o poveste atemporala spaimele mentalitatii primitive cu delirul birocratiei totalitare. Intr-un timp incert (poate inceputul secolului XX), sultanul imensului, dar subredului Imperiu Otoman ingradeste libertatea supusilor, controlandu-le visele prin intermediul celei mai inspaimantatoare si mai misterioase institutii ale puterii -- Tabir Saray. Aici se angajeaza Mark-Alem, descendentul unei puternice familii cu radacini intr-o Albanie reala si mitica totodata, cel care primeste sarcina kafkiana de a trece prin filtrul interpretarii alegoriile si enigmele onirice ale unei imparatii intregi. Cerc dupa cerc, ca intr-un alt infern dantesc, tanarul ajunge pana in varful ierarhiei puterii de unde supravegheaza cu ura si teama mecanismul orb al politiei inconstientului. Insa, inevitabil, fatalismul balcanic il impinge tot mai aproape de prapastia indoielilor: oare un stapan absolut, chinuit de spaima muta de a nu intra el insusi in hatisul propriei masinarii demonice, nu va sfarsi intr-o buna zi condamnat de un vis anonim la dizgratie si uitare?

I don't believe in email. I'm an old-fashioned girl. I prefer calling and hanging up.

sau cum dintr-o sceptica am devenit un alt fel de "believer"!
Cred ca mai devreme sau mai tarziu toti platim pentru ceea ce facem! Pana acum nu credeam in "plata divina". Dar, de la un timp am senzatia ca toate au un rost!
Nu stiu... e stupid! Nu am crezut niciodata in extraterestrii , in viata de dincolo de moarte, in reincarnare sau in bibile (nu cred ca D-zeu si-a trimis fiul pe pamant)!
Si asta pt ca sunt o sceptica... si mereu am mers pe principiul "nu cred pana nu vad"!
Pana la urma ce este credintza, daca nu un “efort” de a-ti pune ceva deoparte pentru atunci cand ai nevoie de speranta! Daca nu o scuza de a da vina pe "cineva" atunci cand ai o depresie?
Cand eram copil ma inchinam inainte de fiecare masa si somn (pentru ca asa ma invatasera ai mei). Mi-a luat ceva timp sa realizez ca Dumnezeul de care-mi vorbeau ei, nu exista! Mi-a luat destul sa percep divinitatea altfel decat sub forma unui batran cu barba alba!
Evident, nu ma indoiesc de existenta unei forte care ne guverneaza, insa nu cred ca altcineva sau altceva poate face lucurile in locul tau.
"Cum iti asterni, asa dormi!"
Nu cred ca altcineva iti poate da raspunsuri la intrebarile care te macina.
Imi amintesc ca, in urma cu vreo 3 ani - pe vremea cand uram ideea de “psiholog”, chiar daca in hi-life era la moda sa ai unul - faceam un casting pentru un moderator de emisiune (“9595”). Castingul consta in a merge la cei mai buni psihologi din bucuresti si a juca un rol in fatza lor! Ei bine – eu eram femeia parasita de sot, insa, cu un job fantastic, care a realizat brusc, la varsta de 35 de ani, ca nu este multumita, ca le-a facut pe toate mult prea devreme si ca isi dorea sa se “distreze” (a se intelege a cunoaste cat mai multi barbati si a-si trai viatza). Evident, dilema era: sa renunt la copii (sa-i duc la bunica sau la tatal lor) si sa-mi traiesc viatza sau sa raman aceeasi mama devotata care se dedica copiilor ei si care se zbatea intre cariera si efortul de a-i intretine!
Dupa cateva intrebari care aveau menirea de a ma cunoaste, Claudiu (unul dintre psihologii la care eram in acel moment si care studia psiho-drama), mi-a dat un mouse-pad, spunandu-mi sa-mi imaginez ca el reprezinta o carte in al carei interior se afla raspunsul la dilema mea! Si m-a rugat sa o deschid abia cand voi fi ajuns acasa!
La vremea aceea si s-a parut “o jecmaneala colosala” si-mi ziceam: “imagineaza-ti ca as fi fost un client si chiar l-as fi platit pentru shedintza asta!”. Normal ca ma apucase un ras nevos pe sistemul “that’s all?”
Mai tarziu am realizat ca ceea ce a facut el este una dintre putinele tehnici care, probabil, merg cu adevarat si care nu mizeaza pe celebrul si cliseeicul: “cum te simti azi?” pentru a nu ajunge la niciun raspuns!
Pentru ca si acum sunt la fel de sigura ca raspunsurile se afla doar in noi!
Si acum sunt la fel de sigura ca daca ne este rau, ne este pentru ca ne-am facut-o cu mana noastra!
Pentru mine, asta este “plata divina”!
... fiecare dintre noi avem parti bune si parti rele si de cele mai multe ori este atat de simplu sa ignori un om care se zvarcoleste la picioarele tale, cand solutia care te poate face sa fii "a better person" este sa-i intinzi o mana!

who will fit that perfectly in your arms??


Ok then! Incercam sa adorm aseara cu toate ca ma “bantuia” un gand crunt! Asadar iata-l! Totul e “for fun” si e momentul sa NU fiu luata in serios.
Orice asemanare cu persoane sau fapte reale este pur intamplatoare!
Totul este fictiune!
De pilda…. Bubbles (personajul meu fictiv) si tu - aveti un dialog! (la telefon, sa zicem!)
Tu: - Ai visat ceva aseara?
Bubbles: - Mmmmmmmmmmmmm?
Tu: - Nimic… te intrebam doar daca ai visat ceva aseara?
Bubbles: - Da! Te-am visat din nou….
Tu: - Adik, m-ai visat de mai multe ori?
Bubbles: - Da!
Tu: - Ei bine… si cum m-ai visat?
Bubbles: - Ei nah! Nu mai conteaza!
Tu; Ba conteaza!
Bubbles: Ba nu conteaza!
Tu: Pentru mine conteaza!
Bubbles: Pentru mine nu conteaza!
Tu: Da! Dar conteaza pentru mine!
Bubbles: Nu are importanta, daca nu conteaza pentru mine!
Evident, e una dintre discutiile alea interminabile care nu duc nicaieri!
Remember?
.....................................
Da mai… da.
Am nervi, sunt ofticata de-mi vine sa zgarii peretzii.
Sunt trista, merg trista, stau trista, dorm trista (doar cand mananc, mananc vesela) si inside sunt oarecum furioasa. Sunt extrem de furioasa.
Ma simt exact ca in povestea aia cu cainele rau, care se macina in interior.
Un porumbel se tot plimba de vreo 5 minute pe acoperisul blocului de vis-à-vis. Tot ce pot face este sa-l urmaresc pe geamul biroului…. si am atatea texte de scris. Fuck them!
Mi-am facut o obisnuinta din a scrie noaptea! Atunci e liniste! Yup… I’m a “night person”!
E luni. Ba nuuuuuuuuu…. E marti! Fuck! E marti!
Iar e tv-ul pe oprah! Iar fac astia vizionare!
Gotta' get back to work!
... suavemente sobre tu piel...


laugh, I nearly died...


i fuckin' hate weddings!
nu am ajuns nici la concertul muse...
evident!
mor de nervi... iar am fost la o nunta!
iar am ascultat tibi scobiola band si elena mandinga (sau cum naiba o cheama) in defavoarea lui matthew bellamy de la muse si a solistului de la suede care a cantat in deschidere...
imi vine sa ma zgarii pe fatza!
(dar n-o s-o fac, i'm too pretty!)
whateverrrrrrrrr!!!
review-ul saptamanii (in conformitate cu legile lui murphy):
1. nu te imbraca niciodata in alb sau bej in luna octombrie, sigur va ploua!
2. majoritatea oamenilor actioneaza doar din rautate... :) mala education!
3. daca stai in statie, asteptandu-l pe 335, exista toate sansele sa vina numai 331!
4. nu da muzica la maxim chiar daca esti singura acasa si este sambata seara, se va gasi un dobitoc (al meu e de la 8) care sa iti faca reclamatie!
5. atunci cand faci reclama mascata la elita selected, intr-un material dintr-o emisie, asigura-te macar ca ti-a iesit vreo shpaga, ca amenda oricum o iei!
6. cand vine una dintre formatiile pe care le adori, in romania (vezi: the rolling stones, muse etc), cu sigurantza se va gasi vreun "cretin" care sa se insoare exact in ziua concertului si de la nunta caruia nu ai cum sa lipsesti!
7. nicio cafea nu se compara cu o ora de somn in plus...
8. cateodata regret ca n-am coaie... (de luat ad literam)!!!
9. think 100 times before u push the button!
10. m-am lecuit - mananc in continuare de la Mac.... ei bine! lui chiar nu-i pot rezista!
11. toate drumurile duc in baneasa! indubitabil!
12. unii regizori de platou sunt chiar stupizi! "a ajuns Laura Stoica?" :))
13. cand ajungi acasa dupa 12 noaptea si ai vezica plina si nu-ti merge interfonul si ai tai dorm... sunt 100% sanse sa-ti fi uitat cheile pe undeva, pe birou!
14. vreau sa fac bungee-jumping!
15. nu comanda niciodata de la wu xing daca leshini de foame!
16. urasc tzantzarii with all my heart!
17. pe bune... chiar vreau sa fac bungee-jumping!
18. daca a doua zi trebuie sa te trezesti la 7, fii sigura ca o sa te ia somnul la 4-5 dimineatza!
19. la ora la care pleci tu, 41 e mereu aglomerat!
20. bai... intr-o zi chiar o sa fac bungee-jumping!
Si, cum spunea cineva de curand, "miserupismul" e pentru mine o virtute.
Nu poti fi impacata cu tine insati:
1) in "frumoasa" si "a tuturor posibilitatilor" dulce Romanie!
2) intr-o lume in care 90% dintre barbati "e" porci!
3) intr-o tzara in care n-o sa concerteze niciodata Lenny Kravitz!
4) intr-o lume in care ne "cladim" fericirea pe nefericirea altora!
5) intr-o societate de cacat, in general!
Cheers!


28 octombrie 2007

what can I do??? i'm a superficial girl....

The Cranberries - ...
iubesc obiectele frumoase.
iubesc arta. imi place goya, boticelli si durer.
imi place simetria si acuratetea!
imi plac diamantele si ma fascineaza rochiile de epoca (de pe vremea lui ludovic) si tinutele cantaretelor de cabaret din anii '20...
sunt absolut obsedata de tot ceea ce arata superb!
si, de la un timp, de punctele de suspensie...
de culoarea galbena... de mini cooper s si de new bettle!
de mov (trebuie sa mentionez ca nu-s "a fashion victim", dar sa fiu a naibii de nu-mi place movul !!!)
imi plac barbatii frumosi... Doamne! barbatii frumosi....
ce sa-i faci? sunt o superficiala!

27 octombrie 2007

coleho's booooring witch...


S-a nascut in Romania si nu avea nici un nume. In Beirut, parintii adoptivi ii spun Sherine. Apoi primeste numele zeitei intelepciunii, Atena. Calatoreste in toata lumea, cautandu-se pe sine, si afla mult mai mult decat sperase, afla adevarul despre lumea in care traieste. Si devine Vrajitoarea din Portobello.
Noul roman semnat Paulo Coelho spune povestea acestei fascinante tinere din Transilvania care ajunge sa schimbe viata celor care au intalnit-o, iar marturiile lor contureaza un destin de exceptie:
"Era maestra mea, avea datoria de a-mi transmite misterele sacre, de a trezi energia necunoscuta care zace inauntrul fiecaruia dintre noi." (Andrea McCain, actrita)
"Marea problema a Atenei a fost ca era o femeie a secolului XXII nascuta in secolul XXI si nu s-a ferit sa o arate. Cu ce pret? A platit din plin pentru asta." (Deidre O'Neil, cunoscuta ca Edda)
"Nimeni nu-si incredinteaza visurile in mainile celor care le pot distruge. Nimeni, cu exceptia Atenei." (Heron Ryan, ziarist)

sau...
pe langa modul inedit in care este scrisa (este povestita viata unei femei si desfasurarea evenimentelor in care ea este implicata nu in timp real... ci prin marturiile si declaratiile celor care au cunoscut-o), cartea nu este nimic mai mult decat o succesiune de evenimente "reale" cik... din viata unei femei cu o viata lipsita de sens - cel putin asa mi s-a parut mie!
Atena - infiata dintr-un orfelinat din Sibiu de catre un cuplu de libanezi, are previziuni inca din copilarie despre razobiul civil, motiv pentru care familia impreuna cu ea parasesc libanul si se stabilesc in Anglia. Atena ramane insarcinata si se casatoreste inca de la varsta de 19 ani cu un barbat care nu o putea intretine nici pe ea si nici copilul pentru ca, socrii ei "ofticati" fiind de faptul ca fiul lor a luat de sotie o romanca orfana, i-au interzis acestuia dreptul de a accesa conturile familiei. Dupa 2 ani divorteaza si tot atunci, "paraseste" biserica, hulind-o si urand-o, cand un preot nu-i da binecuvantarea (este interzisa binecuvantarea oamenilor divortati).
Din acel moment, Atena isi dedica intreaga viata "trezirii Mamei" (o traditie suprimata de secole), pe care incerca sa o faca sa vorbeasca prin ea. Invata sa intre in legatura cu fortele divine prin dans, apoi prin scris, "umpland spatiile albe", apoi intorcandu-se in Romania pentru a-si cunoaste adevarata mama (afla ca se tragea dintr-o familie de tigani). Se intoarce in Dubai pentru a se perfectiona... si cand o intalneste pe Edda (invatatoarea ei) in Scotia, Atena atinge absolutul.
Incepe sa tina cursuri si prelegeri unei trupe de teatru, ocazie cu care il cunoaste pe jurnalistul Heron, care se indragosteste iremediabil de ea... si reuseste sa o trezeasca pe Mama in ea. Devine un fel de profeta, le da raspunsuri si le prezice viitorul celor din jur, ii ajuta pe cei oropsiti sa intre in contact cu mortii lor si apoi ii preda toate aceste lectii Andreei. Cand Atena descopera ca reverendul Ian Buck o declara "vrajitoarea din Portobello" si o acuza ca se da drept o salvatoare falsa a sufeletelor, Atena lasa un testament verbal pe un reportofon si la scurt timp este gasita moarta in Hampstead. Asta e tot!
Nu stiu cum de am rezistat pana la sfarsit.. poate din curiozitatea de afla motivele care au dus la asasinarea ei sau macar pentru a afla un indiciu despre asasin. Nicidecum... pentru ca pana la urma, moartea ei a fost o inscenare!
sau...
mai bine zis o carte despre reinventarea Zeitei Mame, care nu numai ca m-a plictisit teribil, dar mi-a intarit convingerea ca Paolo Coelho, inca de la "Veronica se hotaraste sa moara" (si singura, de altfel) nu a mai scris o carte buna!

24 octombrie 2007

that's because i love norah jones...



in copilarie imi placea foarte mult literatura sf... citeam isaac asimov, a.e. van vogt si stephen king in disperare... iar putin mai tarziu l-am descoperit pe john saul (cu stilul lui horrific si macabru)...
imi amintesc ca intr-una din cartile lui asimov era o tanara care nu avea emotii... nu simtea durerea, frica sau teama... deznadejdea sau disperarea, tristetea sau groaza! insa, nu simtea nici bucuria, nici fericirea, nici dragostea, nici multumirea sau vreo alta satisfactie!!! nu schita niciun zambet, nu varsa nicio lacrima... era "untouchable"!!!
eu as fi dispusa sa renunt definitiv la zambete, pentru a nu mai avea temeri!
nu mai vreau sa fiu o mare de emotii....

22 octombrie 2007

twenty and something.... on maslow pyramid!!!

sau unde ma aflu in piramida lui maslow?
stiu ca nu-s mai buna decat alte femei, nici mai frumoasa si nici mai desteapta! dar nu ma deprima nicicum pentru ca niciodata nu am facut comparatie intre mine si altele!
nu am simtit invidie si nici ura (decat foarte rar)... si asta pentru ca, in felul meu, ma consider unica!
din nefericire, port in mine mai multe rautati decat ar fi normal! imi place sa-i vad pe altii suferind atunci cand stiu ca o merita, imi plac dramele si intrigile (si daca ele nu exista, le creez), intind capcane pentru a masura caracterul oamenilor si ii supun la tot felul de teste (chiar daca de multe ori eu sunt cea tzepuita).
stiu precis ce si cui ar trebui sa spun ceva si de cine ar trebui sa ma feresc, ma folosesc cu nesimtire de slabiciunile oamenilor (asta doar daca imi pierd timpul sa-i descos), dar niciodata de slabiciunile celor care-mi sunt dragi!
Sunt razbunatoare, dar niciodata nu-mi duc razbunarile pana la capat, pentru ca imi pierd brusc interesul!
Totusi... ce am invatat pana la aceasta varsta!!???
Ca imaginatia si vointa nu sunt suficiente pentru a intretine flacarile unei iubiri atunci cand nu imparti cu celalalt cafeaua sau ceaiul de dimineata!
Ca uneori cel mai mic si nesimnificativ lucru iti poate rasturna intreaga viata, dar tot un nimic ti-o poate reaseza la loc; si ca intreaga noastra viatza este construita din astfel de mici nimicuri.
Am invatat si eu sa lenevesc ca o pisica, sa nu iau in seama stresul altora si din cand in cand sa-mi inchid si telefonul!
Am deprins inca vreo 3 tabieturi care sa-mi grabeasca sfarsitul!
Am mai invatat ca persoanele pe care la inceput nu le pot suporta, ajung sa-mi devina cei mai buni prieteni!
Ca marile prietenii nu se pierd niciodata, nici in timp si nici in spatiu!
Ca marile iubiri... raman mari iubiri (chiar daca au trecut luni bune) si ca d-aia se numesc mari iubiri, ca daca s-ar materializa si s-ar consuma nu s-ar mai numi mari iubiri!
Si cel mai important - am invatat sa fiu sincera exact cat se poate, sa astept exact atat cat trebuie, sa spun STOP atunci cand simt ca nu mai pot si sa merg mai departe de fiecare data.

Motivatia omului de a munci: http://www.cyber.uhp-nancy.fr/demos/ROPR-003/chap2/motivation.html

21 octombrie 2007

ma ofer sa visez... (gabriel garcia marquez )

... una dintre cele douasprezece povestiri calatoare...

La nouă dimineaţa, în vreme ce luam micul dejun pe terasa de la Habana Riviera, un val îngrozitor în plin soare ridica pe sus mai multe automobile ce treceau pe bulevardul de pe faleză sau. Erau parcate pe trotuar, iar unul rămase înfipt într-o aripă a hotelului. A fost ca o explozie cu dinamită ce starni panică la toate cele douazeci de etaje ale clădirii şi prefăcu în pulbere peretele de sticlă din hol.
Nenumaraţii turişti care se aflau în sala de aşteptare au fost proiectaţi pe sus împreuna cu mobilele, cîţiva fiind răniti de grindina de cioburi. A fost, de bună seamă, un val uriaş, caci între zidurile falezei şi hotel se afla un bulevard larg cu dublu sens, astfel încît furia apei sări peste el şi înca îi mai rămăsese destulă putere să facă ţăndări peretele de sticlă.
Veselii voluntari cubanezi, ajutaţi de pompieri, strînseră ravagiile prăpădului în mai puţin de şase ore, închisera poarta ce dadea spre mare şi amenajară altă intrare şi totul reveni la normal. In cursul dimineţii nimeni nu se ocupă de automobilul incrustat în zid, fiindcă toată lumea credea ca era unul dintre cele parcate pe trotuar. Dar cînd macaraua reuşi să-l scoată, descoperiră cadavrul unei femei legate cu centura de siguranţă pe locul de la volan.
Lovitura fusese atît de violentă, că nu-i mai rămasese nici un os întreg. Avea chipul distrus, încălţările rupte, hainele făcute ferfeniţă şi un inel de aur în forrnă de şarpe cu ochi de smaralde. Poliţia stabili că era menajera noilor ambasadori ai Portugaliei. Intr-adevăr, sosise cu ei la Havana acum cincisprezece zile, iar în dimineaţa aceea plecase la piaţă conducînd un automobil nou. Numele ei nu-mi spuse nimic, cînd am citit ştirea în ziare, dar m-a, intrigat inelul în formă de şarpe cu ochi de smaralde. N-am putut afla totuşi pe ce deget îl purta.
Era un indiciu hotărîtor, fiindcă mi-a fost teamă să nu fie o femeie de neuitat al cărei nume adevărat nu l-am ştiut niciodată, care purta un inel la fel pe arătătorul drept, ceea ce era şi mai neobişnuit chiar şi pe vremea aceea.
O cunoscusem cu treizeci de ani în urmă la Viena, mancand carnaţi cu cartofi fierţi şi band bere la halbă într-o cîrciumă a studenţilor latino-americani. Eu sosisem de la Roma în dimineaţa aceea şi mi-aduc aminte că m-a impresionat pe loc, cu pieptu-i splendid de soprană, languroasele cozi de vulpe de la gulerul mantoului şi inelul acela egiptean în formă de şarpe. Mi s-a părut că era singura austriacă la masa aceea lungă de lemn, datorită spaniolei rudimentare pe care o vorbea pe nerăsuflate cu o intonaţie metalică. Dar nu era aşa, se născuse în Columbia şi plecase în Austria între cele două razboaie, aproape copilă, să studieze muzică şi canto. In momentul acela avea cam treizeci de ani şi nu arăta grozav, căci nu fusese niciodată frumoasă şi începuse să îmbătrînească înainte de vreme. In schimb, era o fiinţă încîntătoare. Şi una dintre cele mai redutabile.
Viena era încă un oraş imperial, a cărui pozitie geografică între cele două lumi ireconciliabile, trasată de cel de-al doilea Război Mondial, o transformase de curînd într-un paradis al pieţei negre şi al spionajului intrnaţional. Nu mi-aş fi putut imagina un mediu mai potrivit pentru compatrioata mea fugară, care manca mai departe la carciuma studentească din colţ numai din fidelitate faţă de propria-i obîrşie, deoarece avea mijloace din belşug s-o cumpere cu bani gheaţă, cu comeseni cu tot. Niciodată nu şi-a spus numele adevarat, pentru că am ştiut-o veşnic cu împiedicatul nume germanic pe care i l-au inventat studenţii latino-americani din Viena: Frau Frida.
Abia i-am fost prezentat că am şi comis impertinenţa fericită de a o întreba cum izbutise să se adapteze atît de bine acelei lumi atît de îndepărtate şi de diferite de ţancurile bătute de vînt ale muntelui ei de-acasă, Quindfo, iar ea îmi dădu un răspuns care mă lăsă buimac:
— Mă ofer să visez.
In realitate era tot ce ştia să facă. Fusese al treilea copil din cei unsprezece ai unui negustor prosper din vechiul Caldas şi de cînd învăţă să vorbească instaură în casă bunul obicei de a-şi povesti visele dimineata pe nemîncate, adică la ceasul cînd harul ei de prezicătoare se gaseşte în starea cea mai pură. La şapte ani visă că unul dintre frati era înghiţit de un vîrtej. Mama, numai din superstiţie religioasă, îi interzise copilului tot ce-i plăcea mai mult, adică să se scalde în rîu. Insă Frau Frida avea deja un sistem propriu de tălmacire:
— Visul acesta nu înseamnă, spuse, că o sa se inece, ci că nu trebuie sa mănînce dulciuri.
Interpretarea în sine părea o infamie fiind vorba de un copil de cinci ani, care nu putea trăi fără dulciurile din fiecare duminică.
Mama, încredinţată de virtuţile divinatorii ale fetei ei, făcu totul ca să respecte cu străşnicie avertismentul. Insă la prima clipă de neatenţie din partea ei, copilul s-a înecat cu o bomboană mancată pe ascuns şi n-a fost cu putinţă să mai fie salvat.
Frau Frida nu se gîndise că facultatea aceea ar putea fi o îndeletnicire, pană cînd viata n-o strinse de gît în toiul iernilor aprige de la Viena. Atunci sună la prima casă unde i-ar fi făcut plăcere să locuiască şi, cînd au întrebat-o ce ştia să facă, ea spuse adevărul-adevărat: „Visez'". I-a fost de-ajuns o scurtă explicaţie pentru stăpîna casei ca să fie primită, cu un salariu care abia dacă acoperea cheltuielile mărunte, dar cu o cameră bună şi trei mese pe zi. Mai ales micul dejun, care era momentul cînd familia se aşeza la masă ca să afle destinul imediat al fiecăruia dintre membrii săi: tatal — un excelent specialist în operaţii financiare; mama — o femeie veselă, pasionată de muzica romantică de cameră; şi cei doi copii de unsprezece ani şi, respectiv nouă ani. Toţi erau credincioşi, deci înclinaţi să creadă în superstiţiile străvechi, şi o primiră încîntaţi pe Frau Frida care avea drept unică sarcină să descifreze soarta de zi cu zi a familiei prin intermediul viselor.
A făcut-o temeinic şi vreme îndelungată, mai cu seamă în anii războiului, cînd realitatea a fost mai sinistră decît coşmarurile.
Numai ea putea hotărî la micul dejun ce trebuia să facă fiecare în ziua aceea şi cum trebuia s-o facă, pînă cînd pronosticurile ei ajunseră să fie singura autoritate în casă. Puterea sa asupra familiei a fost absolută: chiar şi suspinul cel mai uşor se auzea doar la ordinul ei. Pe vremea cînd eu am fost la Viena tocmai murise stapînul casei şi avusese eleganţa de a-i fi lasat moştenire o parte din venituri, cu singura conditie să viseze mai departe pentru familie pînă la sfîrşitul zilelor ei.
Am stat la Viena mai bine de o lună, trecînd prin lipsurile tuturor studenţilor şi tot aşteptînd nişte bani ce n-au sosit niciodată.
Vizitele neprevăzute şi generoase ale lui Frau Frida la cîrciumă erau pe atunci un fel de sarbătoare în starea noastră de penurie.
Intr-una din serile acelea, în euforia starnită de bere, mi-a vorbit la ureche, cu o convingere ce nu îngaduia nici o pierdere de vreme:
— Am venit numai ca să-ţi spun că azi-noapte te-am visat, îmi spuse. Trebuie sa pleci neîntîrziat şi să nu te mai întorci la Viena în urmatorii cinci ani.
Convingerea ei era atît de reală, încît chiar în noaptea aceea m-a dus la ultimul tren spre Roma. Eu, la randu-mi, am rămas atît de sugestionat, că de atunci ma consider supravieţuitor al unei nenorociri ce nu mi s-a întîrnplat niciodată. Nu m-am mai întors nici astăzi la Viena.
Inainte de dezastrul de la Havana o văzusem pe Frau Frida la Barcelona, într-un chip atît de surprinzător şi de hazardat că mi s-a părut de-a dreptul misterios. A fost în ziua în care Pablo Neruda a călcat pe pămînt spaniol pentru prima oară de la Războiul Civil, făcînd escală într-o lentă călătorie pe mare pînă la Valparafso. Petrecu împreună cu noi o dimineaţă de vînătoare în stil mare prin anticariate şi de la Porter cumpără o carte veche şi îngălbenită de vreme, cu filele abia ţinîndu-se, pentru care plăti cam cît ar fi fost leafa lui pe două luni în consulatul de la Rangoon. Se mişca printre oameni ca un elefant invalid, cu un interes copilăresc pentru mecanismul interior a tot ceea ce vedea în jur, căci lumea i se părea o imensă jucărie cu resort cu ajutorul căreia se inventa viaţa.
N-am cunoscut pe nimeni care să corespundă mai bine imaginii pe care ţi-o poţi face despre un Papă renascentist: gurmand şi rafinat. Chiar fară voia lui, el era veşnic cel din fruntea mesei. Matilde, soţia lui, îi punea o bavetă care părea mai curînd de frizerie decît de stat la masa, deoarece era singurul mod de a-l feri sa se mînjească mereu cu toate sosurile.
In ziua aceea la Carvalleira a fost exemplar. A mîncat trei languste întregi spintecindu-le cu iscusinţă de chirurg, devorînd în acelaşi timp cu privirea tot ce mîncam noi ceilalţi, si ciugulind cate ceva de la fiecare, cu o plăcere ce-ţi stîmea pofta: midii din Galicia, scoici din marea Cantabrica, crustacee din Alicante, felurite espardenyes de pe Costa Brava. Intre timp, cum fac francezii, vorbea numai despre alte minunaţii culinare, în special despre fructele de mare preistorice din Chile pe care le purta în suflet. Se opri pe neaşteptate din mîncat, îşi îndreptă antenele-i de vîslaş cap de rînd, şi-mi spuse abia şoptit:
— E cineva în spate care nu-şi ia ochii de la mine.
M-am uitat peste umărul lui şi aşa era, într-adevar. In spatele lui, la distanţa de trei mese, o femeie sigură pe ea, cu o pălărie demodata de fetru şi un fular violet mesteca încet cu ochii la el. Am recunoscut-o imediat. Arata îmbatrînita şi grasa, dar era ea, cu inelul în formă de şarpe pe degetul arătator.
Calătorea de la Napoli cu acelaşi vapor ca şi soţii Neruda, însă nu se văzusera la bord. Am invitat-o să bea cafeaua la masa noastră şi am făcut-o să ne vorbească despre visele ei, ca să-l surprindă pe poet. El n-a luat-o în seamă, căci decretă de la bun început că nu credea în ghicitul în vise:
- Numai poezia este clarvăzătoare, spuse.
După prînz, la inevitabila plimbare pe Ramblas, am ramas dinadins în urmă cu Frau Frida ca să ne împrospatăm amintirile fără să ne audă nimeni. Mi-a povestit că-şi vînduse proprietătile din Austria şi că trăia retrasă la Porto, în Portugalia, într-o casă pe care o descrisese ca pe un fel de castel pe o colină de unde se vedea întregul ocean pînă în America. Chiar dacă n-a spus-o, din conversaţie reieşea clar că, tot înşirînd vise, ajunsese pînă la urmă să pună mîna pe averea inefabililor săi patroni din Viena. Nu m-a impresionat ţotuşi, fiindcă crezusem mereu că visele ei nu erau decît un truc pentru a-şi castiga traiul. I-am şi spus-o.
Ea slobozi un hohot irezistibil. „Eşti la fel de îndrăznet ca intotdeauaa", mi-a zis. Şi n-a mai spus nimic, pentru că restul grupului se oprise aşteptîndu-l pe Neruda sa termine de vorbit în argoul chilian cu papagalii de pe Rambla Pasărilor. Cînd am reluat disculia, Frau Frida schimba subiectul:
— Fiindcă veni vorba, îmi zise. Poţi să te întorci la Viena.
Numai atunci mi-am dat seama că trecuseră treisprezece ani de cind ne-am cunoscut.
— Chiar dacă visele tale nu se adeveresc, n-o să mă mai întorc în veci. Pentru orice eventualitate.
La trei ne-am despărţit de ea ca să-l însoţim pe Neruda la siesta lui sacră. Şi-a făcut-o la noi acasă, dupa nişte preparative solemne care aminteau oarecum de ceremonia ceaiului în Japonia. Trebuia să deschidem nişte ferestre şi să închidem altele ca să obţinem gradul exact de caldură, un anumit fel de lumină dintr-o anumita direcţie şi o linişte desavîrşită. Neruda adormi într-o clipă şi se trezi după zece minute, cum fac copiii, cand ne aşteptarn mai puţin. Apăru în salon, refăcut şi cu monograma pernei imprimată pe obraz.
— Am visat-o pe femeia aceea care visează, spuse.
Matilde a vrut să-i povestească visul.
— Am visat că ea mă visa pe mine, spuse el.
— Asta-i din Borges, i-am zis.
El mă privi dezamagit.
— A scris-o deja?
— Daca n-a scris-o, o s-o scrie cîndva, i-am spus. o sa fie unul dintre labirinturile sale.
Indată ce se urcă la bord, la şase după-amiaza, Neruda se despărţi de noi, se aşeză la o masă lăturalnică şi incepu să scrie versuri curgătoare cu stiloul cu cerneală verde cu care desena flori, peşti şi păsări pe dedicaţiile cărţilor sale. La primul şuierat de sirenă am pomit-o în căutarea lui Frau Frida şi, în cele din unnă, am descoperit-o pe puntea turiştilor, chiar cînd eram pe punctul să ne luăm rămas-bun. Tocmai îşi terminase şi ea siesta.
- L-am visat pe poet, ne spuse.
Uimit, am rugat-o să-mi povestească visul.
- Am visat că el mă visa pe mine, spuse, şi chipul meu uluit o descumpani. Ce vrei? Uneori, printre atitea vise, ni se mai strecoară unul ce n-are nimic a face cu viaţa reală.
N-am mai văzut-o şi nici nu m-am mai gîndit la ea pîna cand am aflat de inelul în formă de şarpe al femeii care a murit in naufragiul de la hotelul Riviera. Astfel încit n-am rezistat tentatiei de a-l întreba pe ambasadorul portughez, cînd l-am intîlnit, după cîteva luni, la o recepţie diplomatică. Ambasadorul mi-a vorbit de ea cu mare entuziasm şi neţărmurită admiratie. „Nu vă închipuiti ce nemaipomenită era", îmi spuse. „Dumneavoastră n-aţi fi rezistat tentaţiei de a scrie o povestire despre ea." Şi continuă pe acelaşi ton, cu detalii surprinzătoare, dar fără indicii care să-mi permită o concluzie finală.
- De fapt, l-am întrebat în sfîrşit, ce făcea?
- Nimic, îmi spuse el, oarecum dezamăgit. Visa.

noutati in colectia "raftul denisei" la humanitas...

Denisa Comanescu este directorul general al Editurii Humanitas Fiction, editura care include colectiile: „Raftul Denisei”, „Cocktail” si „Thriller&Mystery”. Pe 18 mai 2006, Denisa Comanescu si-a lansat colectia "Raftul Denisei", care este o continuare a altei colectii de succes "Raftul Intai".
Daca vreti sa gustati o carte buna, cautati "pisicutza neagra" :).... Iata si ultimele aparitii in colectie:


"Un gest de iubire" - James Meek

Siberia, 1919. Dincolo de pădurile nesfârşite şi de câmpiile bătute de crivăţ, o comunitate ciudată, unde nu există copii, trăieşte într-un sat aflat parcă la capătul lumii. Conducătorul lor este Balasov, fostul soţ al Annei Petrovna, tânără mamă a singurului băiat din sat, care freamătă după pasiunile lumeşti. Izolarea sectei posedate de o fervoare mistică dostoievskiană este doar o părere: în Iazik s-a instalat un regiment ceh, mânat în pustiurile îngheţate de vâltoarea războiului civil care macină Rusia. "Magnific şi cutremurător", scrie The Washington Post. "Vă va aminti de Doctor Jivago şi de Anna Karenina."


"Delta lui Venus" - Anais Nin

Cititorul care paseste in lumea imbibata de erotism a lui Anais Nin trebuie sa lase prejudecatile la intrare: autoarea incearca sa deschida acea cutie a Pandorei care este sexualitatea feminina, infatisand-o sub masti felurite, insa fara tuse clinice sau pudibonderii suspecte. Prostituate, voyeuri, frigide, lesbiene, hermafroditi, artisti, femei indragostite, barbati de o sexualitate uluitoare -- universul lui Anais Nin functioneaza dupa legea instinctului ridicat la rang de arta.
"Dintre toate femeile pe care le-am cunoscut, nici una nu se apropie de Anais Nin prin gratie si frumusete. O aristocrata. Dar si o scriitoare cu un talent extraordinar. Ea apartine acum intregii lumi." (Henry Miller)

"Varstele lui Lulu" - Almudena Grandes

Bestseller international tradus in peste douazeci de tari si vandut in peste 1,5 milioane de exemplare Varstele lui Lulu a obtinut Premiul Sonrisa Vertical in 1989.Un roman explicit si indraznet, istoria unei ucenicii erotice mereu imbogatite, transgresand linia fina ce desparte "normalitatea" de tabuuri. Un debut fulminant, Varstele lui Lulu a devenit un bestseller erotic care a revolutionat literatura spaniola si a impus-o pe Almudena Grandes drept una dintre cele mai originale scriitoare tinere ale literaturii hispanice.
"Un roman splendid, de o deplina maturitate artistica, o investigatie atenta a secretelor intimitatii feminine, a fantasmelor ascunse care influenteaza din umbra comportamentul fiintelor umane." (Mario Vargas Llosa)


„Portocala mecanica“ - Anthony Burgess

Alaturi de „1984“ si de „Minunata lume noua“, „Portocala mecanica“ ofera o viziune a alienarii omului intr-un viitor postindustrial, dezvaluind granitele fragile care despart binele de rau. Desi conceput ca o fantezie plasata intr-un viitor orwellian, „Portocala mecanica“ ii da cititorului senzatia ca este mult mai mult decit pura fictiune. Burgess isi dezvaluia in 1972 motivele scrierii acestui roman: „Am scris «Portocala...» ca pe un fel de manifest si chiar ca o predica asupra importantei liberului arbitru. Eroul meu, sau mai degraba antieroul meu, Alex, este un tinar foarte rau. Dar rautatea sa nu este produsul unei conditionari sociale sau genetice, ci rodul unei aberante exersari a liberului arbitru, «joaca» in care el s-a angajat cu toata luciditatea“.


"Palatul Viselor" - Ismail Kadare

Romanul, probabil cea mai curajoasa carte a lui Ismail Kadare, surprinde cosmarul orwellian amplificat intr-o izbucnire violenta a istoriei moderne, impletind intr-o poveste atemporala spaimele mentalitatii primitive cu delirul birocratiei totalitare. Intr-un timp incert (poate inceputul secolului XX), sultanul imensului, dar subredului Imperiu Otoman ingradeste libertatea supusilor, controlandu-le visele prin intermediul celei mai inspaimantatoare si mai misterioase institutii ale puterii -- Tabir Saray. Aici se angajeaza Mark-Alem, descendentul unei puternice familii cu radacini intr-o Albanie reala si mitica totodata, cel care primeste sarcina kafkiana de a trece prin filtrul interpretarii alegoriile si enigmele onirice ale unei imparatii intregi. Cerc dupa cerc, ca intr-un alt infern dantesc, tanarul ajunge pana in varful ierarhiei puterii de unde supravegheaza cu ura si teama mecanismul orb al politiei inconstientului. Insa, inevitabil, fatalismul balcanic il impinge tot mai aproape de prapastia indoielilor: oare un stapan absolut, chinuit de spaima muta de a nu intra el insusi in hatisul propriei masinarii demonice, nu va sfarsi intr-o buna zi condamnat de un vis anonim la dizgratie si uitare?

20 octombrie 2007

I don't believe in email. I'm an old-fashioned girl. I prefer calling and hanging up.

sau cum dintr-o sceptica am devenit un alt fel de "believer"!
Cred ca mai devreme sau mai tarziu toti platim pentru ceea ce facem! Pana acum nu credeam in "plata divina". Dar, de la un timp am senzatia ca toate au un rost!
Nu stiu... e stupid! Nu am crezut niciodata in extraterestrii , in viata de dincolo de moarte, in reincarnare sau in bibile (nu cred ca D-zeu si-a trimis fiul pe pamant)!
Si asta pt ca sunt o sceptica... si mereu am mers pe principiul "nu cred pana nu vad"!
Pana la urma ce este credintza, daca nu un “efort” de a-ti pune ceva deoparte pentru atunci cand ai nevoie de speranta! Daca nu o scuza de a da vina pe "cineva" atunci cand ai o depresie?
Cand eram copil ma inchinam inainte de fiecare masa si somn (pentru ca asa ma invatasera ai mei). Mi-a luat ceva timp sa realizez ca Dumnezeul de care-mi vorbeau ei, nu exista! Mi-a luat destul sa percep divinitatea altfel decat sub forma unui batran cu barba alba!
Evident, nu ma indoiesc de existenta unei forte care ne guverneaza, insa nu cred ca altcineva sau altceva poate face lucurile in locul tau.
"Cum iti asterni, asa dormi!"
Nu cred ca altcineva iti poate da raspunsuri la intrebarile care te macina.
Imi amintesc ca, in urma cu vreo 3 ani - pe vremea cand uram ideea de “psiholog”, chiar daca in hi-life era la moda sa ai unul - faceam un casting pentru un moderator de emisiune (“9595”). Castingul consta in a merge la cei mai buni psihologi din bucuresti si a juca un rol in fatza lor! Ei bine – eu eram femeia parasita de sot, insa, cu un job fantastic, care a realizat brusc, la varsta de 35 de ani, ca nu este multumita, ca le-a facut pe toate mult prea devreme si ca isi dorea sa se “distreze” (a se intelege a cunoaste cat mai multi barbati si a-si trai viatza). Evident, dilema era: sa renunt la copii (sa-i duc la bunica sau la tatal lor) si sa-mi traiesc viatza sau sa raman aceeasi mama devotata care se dedica copiilor ei si care se zbatea intre cariera si efortul de a-i intretine!
Dupa cateva intrebari care aveau menirea de a ma cunoaste, Claudiu (unul dintre psihologii la care eram in acel moment si care studia psiho-drama), mi-a dat un mouse-pad, spunandu-mi sa-mi imaginez ca el reprezinta o carte in al carei interior se afla raspunsul la dilema mea! Si m-a rugat sa o deschid abia cand voi fi ajuns acasa!
La vremea aceea si s-a parut “o jecmaneala colosala” si-mi ziceam: “imagineaza-ti ca as fi fost un client si chiar l-as fi platit pentru shedintza asta!”. Normal ca ma apucase un ras nevos pe sistemul “that’s all?”
Mai tarziu am realizat ca ceea ce a facut el este una dintre putinele tehnici care, probabil, merg cu adevarat si care nu mizeaza pe celebrul si cliseeicul: “cum te simti azi?” pentru a nu ajunge la niciun raspuns!
Pentru ca si acum sunt la fel de sigura ca raspunsurile se afla doar in noi!
Si acum sunt la fel de sigura ca daca ne este rau, ne este pentru ca ne-am facut-o cu mana noastra!
Pentru mine, asta este “plata divina”!
... fiecare dintre noi avem parti bune si parti rele si de cele mai multe ori este atat de simplu sa ignori un om care se zvarcoleste la picioarele tale, cand solutia care te poate face sa fii "a better person" este sa-i intinzi o mana!

9 octombrie 2007

who will fit that perfectly in your arms??


Ok then! Incercam sa adorm aseara cu toate ca ma “bantuia” un gand crunt! Asadar iata-l! Totul e “for fun” si e momentul sa NU fiu luata in serios.
Orice asemanare cu persoane sau fapte reale este pur intamplatoare!
Totul este fictiune!
De pilda…. Bubbles (personajul meu fictiv) si tu - aveti un dialog! (la telefon, sa zicem!)
Tu: - Ai visat ceva aseara?
Bubbles: - Mmmmmmmmmmmmm?
Tu: - Nimic… te intrebam doar daca ai visat ceva aseara?
Bubbles: - Da! Te-am visat din nou….
Tu: - Adik, m-ai visat de mai multe ori?
Bubbles: - Da!
Tu: - Ei bine… si cum m-ai visat?
Bubbles: - Ei nah! Nu mai conteaza!
Tu; Ba conteaza!
Bubbles: Ba nu conteaza!
Tu: Pentru mine conteaza!
Bubbles: Pentru mine nu conteaza!
Tu: Da! Dar conteaza pentru mine!
Bubbles: Nu are importanta, daca nu conteaza pentru mine!
Evident, e una dintre discutiile alea interminabile care nu duc nicaieri!
Remember?
.....................................
Da mai… da.
Am nervi, sunt ofticata de-mi vine sa zgarii peretzii.
Sunt trista, merg trista, stau trista, dorm trista (doar cand mananc, mananc vesela) si inside sunt oarecum furioasa. Sunt extrem de furioasa.
Ma simt exact ca in povestea aia cu cainele rau, care se macina in interior.
Un porumbel se tot plimba de vreo 5 minute pe acoperisul blocului de vis-à-vis. Tot ce pot face este sa-l urmaresc pe geamul biroului…. si am atatea texte de scris. Fuck them!
Mi-am facut o obisnuinta din a scrie noaptea! Atunci e liniste! Yup… I’m a “night person”!
E luni. Ba nuuuuuuuuu…. E marti! Fuck! E marti!
Iar e tv-ul pe oprah! Iar fac astia vizionare!
Gotta' get back to work!
... suavemente sobre tu piel...


7 octombrie 2007

laugh, I nearly died...


i fuckin' hate weddings!
nu am ajuns nici la concertul muse...
evident!
mor de nervi... iar am fost la o nunta!
iar am ascultat tibi scobiola band si elena mandinga (sau cum naiba o cheama) in defavoarea lui matthew bellamy de la muse si a solistului de la suede care a cantat in deschidere...
imi vine sa ma zgarii pe fatza!
(dar n-o s-o fac, i'm too pretty!)
whateverrrrrrrrr!!!
review-ul saptamanii (in conformitate cu legile lui murphy):
1. nu te imbraca niciodata in alb sau bej in luna octombrie, sigur va ploua!
2. majoritatea oamenilor actioneaza doar din rautate... :) mala education!
3. daca stai in statie, asteptandu-l pe 335, exista toate sansele sa vina numai 331!
4. nu da muzica la maxim chiar daca esti singura acasa si este sambata seara, se va gasi un dobitoc (al meu e de la 8) care sa iti faca reclamatie!
5. atunci cand faci reclama mascata la elita selected, intr-un material dintr-o emisie, asigura-te macar ca ti-a iesit vreo shpaga, ca amenda oricum o iei!
6. cand vine una dintre formatiile pe care le adori, in romania (vezi: the rolling stones, muse etc), cu sigurantza se va gasi vreun "cretin" care sa se insoare exact in ziua concertului si de la nunta caruia nu ai cum sa lipsesti!
7. nicio cafea nu se compara cu o ora de somn in plus...
8. cateodata regret ca n-am coaie... (de luat ad literam)!!!
9. think 100 times before u push the button!
10. m-am lecuit - mananc in continuare de la Mac.... ei bine! lui chiar nu-i pot rezista!
11. toate drumurile duc in baneasa! indubitabil!
12. unii regizori de platou sunt chiar stupizi! "a ajuns Laura Stoica?" :))
13. cand ajungi acasa dupa 12 noaptea si ai vezica plina si nu-ti merge interfonul si ai tai dorm... sunt 100% sanse sa-ti fi uitat cheile pe undeva, pe birou!
14. vreau sa fac bungee-jumping!
15. nu comanda niciodata de la wu xing daca leshini de foame!
16. urasc tzantzarii with all my heart!
17. pe bune... chiar vreau sa fac bungee-jumping!
18. daca a doua zi trebuie sa te trezesti la 7, fii sigura ca o sa te ia somnul la 4-5 dimineatza!
19. la ora la care pleci tu, 41 e mereu aglomerat!
20. bai... intr-o zi chiar o sa fac bungee-jumping!
Si, cum spunea cineva de curand, "miserupismul" e pentru mine o virtute.
Nu poti fi impacata cu tine insati:
1) in "frumoasa" si "a tuturor posibilitatilor" dulce Romanie!
2) intr-o lume in care 90% dintre barbati "e" porci!
3) intr-o tzara in care n-o sa concerteze niciodata Lenny Kravitz!
4) intr-o lume in care ne "cladim" fericirea pe nefericirea altora!
5) intr-o societate de cacat, in general!
Cheers!


 
powered by Blogger