Crimă la Howard Johnson

Dacă vreți să vedeți o piesă bună-bună, nu ratați Crimă la Howard Johnson de pe 23 noiembrie, la Palatul Copiilor. Eu am prins premiera de săptămâna trecută, care s-a jucat cu o sală plină (aproape 1000 de spectatori) și mi-a plăcut teribil.
But... to keep things short. Avem trei personaje, trei destine comice, trei situații hilare, toate în trei acte diferite. Și mai avem trei trepte de înțelegere a unui fenomen atât de macabru și complex cum e moartea, ce finalizează cu o singură decizie. Și până la urmă, eterna morală: dragostea te faci să comiți sentințe nesăbuite. Prostia a cel puțin două personaje este omniprezentă, ceea ce stârnește un comic - uneori lejer, alteori grotesc. Bendeac este extraordinar, mai ales atunci când se simte înșelat, Diana Cavallioti este bine îmbrăcată în personaj și ridicol de pisicoasă, iar Emanuel Pârvu, din nou magnific. N-o să spulber deliciul aruncând prea multe chei, însă o să anunț că piesa în sine reprezintă două ore de terapie... magnifice.

Doctori de femei

Am ajuns aseară la piesa "Doctori de femei". Îmi cumpărasem biletele cu o lună înainte, căci la reprezentația de pe 17 aprilie m-am trezit târziu.

Demențial Mihai Bendeac, superbă Cristina Cioran, spectaculos Adrian Titieni, amuzantă Anca Sigartău, tare-tare Emanuel Pârvu. Am râs în hohote! 

Comicul situațiilor și starea de coincidență permanentă sunt covârșitoare. 

 Rosa, soția lui Bassinet, care este de fapt amanta militarului Antoine Aubain, care este de fapt soțul lui Suzanne, amanta doctorului Moulineaux, care este de fapt căsătorit cu Ivonne, a cărei mamă, Madame Aigreville este confundată cu Regina Groenlandei... și tot așa. 

 Pe lângă toate aceste personaje aflate într-o permanentă stare de confuzie și inducere în eroare, mai există alte două: Etienne (majordomul ce înnădește coniacul cu apă) și Pamponette (diva cu vestă strâmtă care nimerește la asociatul croitoresei), personaje care nu fac altceva decât să creeze și mai multe (și colosale) confuzii.

Chiar dacă situația se lămurește spre final, când Bassinet - de altfel, singurul personaj corect și fidel - refuză să mai ia parte la asemenea mascaradă, piesa nu sfârșește nicicum mai prejos decât nucleul ei. Merită văzută, e magnifică... și te face să uiți de criză și de discursul lui Băsescu... cel puțin pentru două ore!

"Marchizul de Sade" la Odeon

Deși piesa se joacă de mai bine de 4 ani (la Odeon), am reușit și noi s-o vedem abia astă seară. Indubitabil - de departe - magnifică!
Regia e "stupendo", frumos mânuită de Beatrice Rancea, o adevărată profesionistă. Și nu doar atât, căci Beatrice s-a ocupat (de data aceasta) și de mișcarea scenică și ilustrația muzicală. Elemente închegate sublim, sub bagheta unuia dintre cei mai buni regizori actuali ai teatrului românesc.

Florin Zamfirescu (în rolul marchizului) te lasă pierdut printre cuvintele desfrânate și epoca lui de Sade. Te uimește pentru curajul cu care-și expune goliciunea și prin nebunia savuroasă cu care-și interpretează rolul. Dan Bădărău (abatele Coulmier) este și el destoinic și moral - la început, iar la final - nebun și incompetent. Irina Ungureanu o interpretează dedicat și curat pe Madlene, mai ales atunci când îi citește mamei ei oarbe, nuvelele pornografice ale marchizului.

Distributia este mult mai bogată de-atât și fiecare personaj în sine, conturează exact elementele care au făcut celebră povestea marchizului de Sade. Tendințele filozofice și sadomasochiste ale marchizului, ce explorează violul, bestialitatea sau chiar necrofilia sunt transpuse semi-indecent, fără trivialități grețoase, ci mai degrabă în termeni "comico-tendențioși".

Deci, pentru cei care aşteaptă să vadă examinată-n lung și-n lat problema erotică fără pudoare, piesa nu este potrivită, căci nu-i concentrată în această direcție. Că mai intervin câteva expresii "ilicite" e normal, deh... e "Marchizul de Sade", nu "Mrs Dalloway". Doar vorbim de necumpătatul erou, chinuitul marchiz supus orbeşte sexului fără limite.
Evident, de Sade trece prin toate chinurile iadului când i se iau penele și începe să scrie cu propriul sânge pe cearșeafuri și haine. Dar cum spune și personajul "artistul prosperă în condiții nepotrivnice", mai ales când scrisul pentru marchiz reprezintă libertatea (el fiind tot timpul piesei după gratii). Pornografia lui se răspândește, în continuare, datorită surescitatei virgine Madlene. Lui de Sade i se smulge limba, este înlănțuit, torturat și la final, bântuit de demonii "creației" ajunge să scrie pe pereții celulei cu propriile-i excremente.
Povestea cutremurătoare a Marchizului de Sade (care a pus pe jar întreaga sa epocă prin operele care sfidau cu nerușinare tabuurile vremii) este o transpunere de calibru pe scena Odeonului. Costumele poartă semnatura lui Botezatu, arată bine (nu colosal) și autentic. Mişcarea scenică e vie, dinamică, decorul multifuncţional și adecvat scenariului. Un spectacol ce se încheagă coerent, cu o traducere curată și fluentă (Florin Sicoe).

Nu știu cum se face, dar acum am poftă de "Quills"-ul din 2000, cu Geoffrey Rush, Kate Winslet și Joaquin Phoenix. Poate așa "dau în marșarier" din alunecarea-n depresie provocată de-un telefon și rămân doar cu gustul apetisant al piesei!

"39 de trepte" la nottara

Mă bucur să fiu prima (în lumea aceasta mare a internetului) care face o recenzie despre piesa "39 de trepte", care se joacă în fiecare duminică la Nottara.

Adaptare după pelicula "39 steps" (a lui Alfred Hitchcock din 1935), la rândul ei ecranizare a cărții "The Thirty-Nine Steps" (a scriitorului englez John Buchan, din 1915), piesa mi s-a părut excepțională.
Nu ea în sine (ca subiect) cât ea ca și transpunere, adaptare, regie, scenografie.
Ai senzația că privești o parodie realizată în paramentrii umorului britanic cu un puternic iz românesc.

Petre Bokor (regizorul) și Nina Brumușilă (scenografa) au făcut o treabă minunată folosindu-se de măiestria literară a lui Buchan, dar și inspirându-se din geniul creator al lui Hitchcock. Cu toate acestea, piesa nu transpune mecanic situațiile din sursa literară și nici cele din sursa cinematografică. Totul este filtrat prin rigorile limbajului pur românesc: "hai să spălăm putina", "te-a dus cu preșul", "te-a tras cu sania" sau replica de final a lui Mr. Memory: "un fleac, m-au ciuruit!". Echipa Nottara reușește cu succes să dea unei structuri polițiste precise, un suflu comic și o nouă strălucire. Tocmai pentru că totul este luminat altfel.

Coloana sonoră este sublimă, suntele (trenul, telefonul, păsărelele, motorul mașinii) sunt toate la locul lor și atunci când nu sunt, se întâmplă asta pentru un efect comic extrem de bine studiat și pregătit.

Cei patru protagoniști ai piesei își interpretează rolurile cu stoicism (gândiți-vă că piesa are peste 10,12 personaje). Fiecare interpretează cel puțin 3 roluri (la un anumit moment, în același cadru) prin schimbarea unui trench și-a unei pălării. Să vedeți un dialog dramatic între un singur personaj.
Este o fază extrem de amuzantă (la finalul piesei), când cele patru personaje sunt implicate într-o scenă intensă cu amenințări și împușcături, iar, de după cortină, apare o mână cu un pistol (al cincilea personaj). Atunci, unul dintre actori își întrerupe replica, se uită către ceilalți trei și spune: "Nu eram patru în piesa asta?" și încep să se numere.

Ei bine, acest efect de parodie autentică se păstrează pe parcusrul întregii piese, iar atunci când unul dintre detectivi se încurcă, celălalt îl ceartă pe "distrat", îi aduce scenariul ca să-i demonstreze că a greșit replica și îi dă cu scriptul în cap.

Nu mai vorbesc de mimă și pantomimă, prezente pretutindeni: să vedeți cum sare Mr. Hannay pe o fereastră, când fereastra nu este încorporată-n zid, ci o ține cineva cu mâna. Sau când Mr. Richard Hannay sare din trenul în mers și se cațără deasupra (în condițiile în care trenul nu există). Butaforia este un element cheie, care stârnește rafale de râs copios: paharul cu whisky, cel cu lapte sau sandwich-urile.

Mersul cu trenul, când Richard și ceilalți vecini de compartiment se bălăngăne la sincron sau fazele de slow-motion și schimbarea unghiurilor din care vedem camera în care se află personajele (prin mutarea unei uși pe role). Toate sunt magnifice.
Și pentru asta, regia și mișcarea scenică au 10+.

Scenografia, muzica, jocul actorilor, jocul de lumini și sunete, regia, sunt, fiecare în par­te, aidoma unor instrumente muzicale. Fiecare actor îşi interpretează partitura fără ezitare, fără eroare (la dublu, chiar triplu rol), iar întregul creează senzaţia unei perfecte armoni­zări. Intriga este cu măiestrie condusă. In ţesătura unor conflicte de interese, personajele se descoperă, se contu­rează, se definesc sau se întâlnesc întâmplător. Se caută, se con­fruntă, se urmăresc, se elimi­nă sau sunt eliminate. Însă, totul este perfect logic, deşi, de cele mai multe ori, imprevizibil.

Timpul și spațiul dau mereu senzaţia de situaţii limită, de capcane, toate transpuse parcă într-o mie de decoruri aflate în același decor. Precum în filmele lui Hitchcock, toate resorturile, com­ponentele și mecanismele acestui miraculos sistem sunt imprevizibile și neprevăzute, însă într-un sens logic, straniu și misterios.

Iată cum cinci femei total diferite (ca noi) au găsit piesa autentică și extrem de șarmantă. Bine... nici măcar la final (după două ore) nu aflii care este secretul celor 39 de trepte, dar parcă nici nu-ți mai pasă, la cât de copioasă a fost piesa.
Merită văzută, indubitabil. Se mai joacă și pe 29 ianuarie.

"I Am My Own Wife"

Tocmai am fost la Odeon: "Sunt propria mea soție", scrisă de dramaturgul Doug Wright, cu un Pulitzer ce-i tronează pe birou și numeroase piese transpuse pe Brodway. 

Primul lucru care m-a făcut să vreau s-o văd a fost avertismentul, piesa era interzisă persoanelor sub 16 ani. Asta mi-a surescitat oarecum interesul. 

Mi-am zis: "e clar. nuditate. pornografie. violență"! 

Și-al doilea - participarea a însuși dramaturgului Doug Wright (într-o proiecție). 

Ca să n-o mai lungim, construcția scenaristică a piesei este una interesantă. 

O corespondență cronologică între Doug Wright și Charlotte von Mahlsdorf, un travestit din Berlinul de Est. 

O corespondență în care Charlotte își povestește viața, dramaturgului nostru cu o înfățișare simpatică. Ideea piesei susţine cu subtilitate mesajul din titlu. 

În decorul dominat de înfățișarea lui Doug Wright, peste care în momentele cheie se pliază tot proiecţia sa, într-un dialog cu Charlotte, cunoaștem și ne familiarizăm cu muzeul acesteia (ticsit de mici obiecte-amintiri, fermecătoare și a căror istorie înmiresmată trezește dulci melancolii). 

Întrucâtva, regia este extraordinar de interesantă (bravo Beatrice Rancea), pentru că decorul este amenajat de asemena factură încât se suprapun trecutul (în spatele unui paravan de sticlă) și prezentul (în fața scenei, pe un disc rotativ). 

În momentul relatărilor Charlottei, undeva în plan secund, în spatele paravanului de sticlă, actori tineri reproduc mimic trăirile acesteia. Trebuie să menționez de la bun început că piesa este despre iubire, chiar dacă la o primă vedere nu ai zice. Dar nu despre iubirea idilică, iubirea care mută munți și văi, care mișcă nori și stele, nici iubirea care metamorfozează sau transfigurează. 

Este pur și simplu vorba de iubirea dintre doi bărbaţi, colecționari din Berlinul de est, rafinaţi anticari, pasionați de plăci de patefon, ceasuri vechi, istorii, memorii şi amintiri preţioase. 

Personajul cheie, Charlotte, nostalgiază de la începutul până la sfârșitul piesei, relatând memoriile unei existențe mulțumitoare, în ciuda celor două regimuri opresive pe care le-a trăit: nazismul şi comunismul. Venirea ei pe lume în timpul celui de-al doilea război mondial, descoperirea înfricoșătoare a feminității captive într-un trup de băiat, uciderea cu o bâtă a tatălui care-și molesta familia, încurajarea mătușii de a-și accepta orientările și citirea tratatului care i-a schimbat viața "Der Travestiten". ... dar piesa nu-i doar despre atât. 

Întemnițarea lui Alfred Kirschner, iubitul Charlottei, care îşi asumă rolul sacrificatului, acceptând închisoarea şi moartea pentru a salva viaţa acesteia, supraviețuirea stoică a Charlottei în Berlinul de Est și la căderea Zidului Belinului, acuzarea de către Stasi că ar fi informatoare, viața din barul gay iubitor de Marlene Dietrich... totul culminând cu gustul dulce al unei existențe fără regrete și-al unui crez ce domină persistent "sunt propria mea soție". 

O piesa care te face să te întrebi. 

De ce să nu fie iubirea de-un singur soi?!? Fie că este pentru o altă femeie sau un alt bărbat, fie că este pentru artă, muzică, noțiune sau idee în sine!? 

Acesta este mesajul insinuat de Wright și pus atât de bine în scenă de Beatrice Rancea. O piesă de văzut! 

Notă: *Poza care ține capul de afiș se vrea a fi ultimul lucru pe care dramaturgul l-a primit de la Charlotte, înainte ca aceasta să moară, în 2002, lângă un patetofon din propriul ei muzeu. 

Ea o înfățișează pe Charlotte în copilărie, pe vremea când era doar un băiețel fericit și se numea Lothar Berfelde. 

I Love Contemporary Dance

Tocmai m-am întors plutind, de la un spectacol extraordinar de dans contemporan, semnat: răzvan mazilu şi invitaţii săi. muzica - excepţională, în acorduri de "wonderful world" şi "la vie en rose", m-a facut să mă simt preţ de două ore ca-n refrenul pieselor. dar ce m-a impresionat a fost nucleul, mijlocul: măiestria cu care mazilu-şi interperteaza fiecare act, precizia şi îndemânarea lui marius urzică (şi mai mult de-atât), simona georgescu şi acrobaţiile ei cu cercul, monique schnyder şi graţia ei incomensurabilă (revelaţia serii), fragmentul din spectacolul "urban kiss", somptuoasa coregrafie a lui gigi căciuleanu... ce să mai, sunt fascinată. zâmbesc şi-acum! 

Am uitat să precizez că, la intrare, am primit câte-o foaie şi-un pix al căror mister l-am elucidat abia în sala. 

Pe plasma din spatele scenei, în timpul spectacolului, au rulat 20 de întrebări, ale căror răspunsuri trebuia sa le dăm pe foile primite. 

Noi am decis să răspundem întrebărilor în limba în care au fost puse, voi o puteţi face oricum. asadar... iată-le pe-ale noastre: 

1. What is your favourite form of play? 

Lore: sports 

Mădă: dancing 

Mire: laughing 

2. What is your biggest selfdoubt? 

Lore: not trusting in myself 

Mădă: not trusting in myself 

Mire: not being capable to decide 

3. Care este cea mai erotică aromă pe care ai mirosit-o? 

Lore: mosc 

Mădă: lavandă 

Mire: uleiul de plajă amestecat cu nisip încins 

4. Care este cel mai frumos cuvânt din limba ta? 

Lore: artă 

Mădă: muzică 

Mire: coapsă 

5. What is the emptiest part of your life? 

Lore: i don't know 

Mădă: the night 

Mire: the happiness sector 

6. What do you most need to change in your life? 

Lore: the people

Mădă: my job

Mire: the world I live in (my time of birth) 

7. What single word do you hate most? 

Lore: poorness

Mădă: working 

Mire: solitude 

8. De ce nu cade soarele de pe cer? 

Lore: că avem nevoie de el acolo 

Mădă: pentru că îl ţine Dumnezeu în palmă 

Mire: pentru că are un magnet pe spate (altfel s-ar fi învârtit el in jurul pământului) 

9. In what way are you last understood? 

Lore: when i'm crying 

Mădă: when i'm honest 

Mire: i believe i'm understood well enough 

10. Când ştim că am devenit oameni mari? 

Lore: când nu mai jucăm şotronul 

Mădă: când apar problemele 

Mire: când ne julim genunchiul şi nu mai plângem 

11. Cine ne învaţă să iubim? 

Lore: Dumnezeu 

Mădă: simţurile 

Mire: rărunchii 

12. Când te-ai simţit cel mai singur in toată viaţa ta? 

Lore: - 

Mădă: - 

Mire: până acum, niciodată 

13. What is your greatest love story? 

Lore: Sorin 

Mădă: none 

Mire: the love itself (i love to love) 

14. How do you flirt best? 

Lore: rolling my eyes and licking my lips 

Mădă: staring constantly 

Mire: i don't know. i'm probably adapting to the man, the place, the situation. 

15. What single word best describe you? 

Lore: caring 

Mădă: generosity 

Mire: delusive 

16. When were you closest to being a champion? 

Lore: - 

Mădă: never 

Mire: i was never close to being a champion 

17. Care este lucrul pe care ştii să-l faci cel mai bine? 

Lore: să muncesc 

Mădă: să ascult 

Mire: să aberez 

18. Despre ce ştii cel mai mult? 

Lore: despre trudă 

Mădă: despre cum să-i ajut pe alţii 

Mire: nu ştiu 

19. What question do you avoid most? 

Lore: "When will you learn to be mean?" 

Mădă: "When will you meet your boyfriend?" 

Mire: "When will you get married?" 

20. What is the one thing you most appreciate about yourself? 

Lore: ambition 

Mădă: selflessness 

Mire: preaparedness/ adaptation capacity 

Și-acum, cu regret, îmi înec amarul într-o porţie de-un sting pierdut printre degete...

bătrânul, maxim gorki, nottara

Aseară, împreună cu prețioasele trei: nico, madă și lore am fost să vedem piesa "bătrânul" (de gorki) la nottara, regia semnată catrinel dumitrescu. 

sala horia lovinescu - plină. 

oamenii - de toate categoriile și nu prea. 

piesa - zgomotoasă, dezamăgitoare, pe alocuri interesantă și foarte lungă. 

pe scurt: mult zgomot pentru nimic. 

actorii - mulți dintre ei tineri și neexperimentați, în mare parte agitați. 

cu o mică excepție - nebuna marina (al cărei rol este și de asemenea natură cât să te impresioneze) 

piesa de rezistență - emil hossu (care joacă admirabil) 

sursa principală de amuzament - cotimanis, căruia rolul avarului perfid i se potrivește ca o mănușă, chiar dacă uneori forțează nota comică a situațiilor. 

traducerea și adaptarea - nicidecum senzaționale. 

nu am citit maxim gorki, însă sunt puțin sceptică la capacitatea lui de a plasa comicul în literatura rusă.

scriitori ruși sunt, în general, dramatici... și, să nu uităm că gorki este "fondatorul realismului socialist", avea tendințe sinucigașe și era prieten bun cu stalin. 

replicile - majoritatea țipate, urlate, strigate. 

subiectul piesei - unul rusesco-clasic. 

clesciov, ana, marka, paraska, akulina, evsei si buli sunt șapte tineri săraci care-și caută iubirea și privesc peste gard la ceea ce se întâmplă în curtea bogătașului mastacov. 

până la punctul culminant al piesei, și anume conflictul dintre mastacov și bătrânul (hossu) care vine de la ocna ca să-i amintească primului de trecutul lor comun, trece extrem de mult timp... 

timp în care te plictisești și te întrebi dacă piesa are un subiect cu adevărat. 

spectacolului îi lipsește ritmul și uneori coerența. 

tinerii țipă, urlă și cântă tot timpul, iar rareori au revelații despre lumea bine categorisită în care trăiesc: cea a săracilor și cea a bogaților, despre lumea avară, lipsită de sentimente, emoții și simțul răspunderii. personajul care descrie cel mai bine această lume scăldată-n nepasare (pe lângă hossu), este cotimanis, care într-un moment de rătacire, în încercarea de-a defini dragostea, are un monolog interesant: 

"odată aveam o fată. era frumoasă, deșteaptă și tare bogată. într-una din zile a venit la mine și mi-a spus: 

- eu am să plec departe! nu cred că o sa ne mai vedem. dar dacă ai nevoie de bani, spune-mi! 

eu, mă uit la ea și-i zic: 

- n-am nevoie! 

ea, din nou: 

- dacă ai nevoie de bani, spune-mi! 

eu: - nu, n-am nevoie! 

ea: - spune-mi, spune-mi, spune-mi! 

eu: - nu și nu și nu! 

 acum stau și mă gândesc. 

cred că asta este dragostea, să nu simți nevoia să iei bani de la omul de lângă tine!"

chiar dacă piesa se zbate-n încercarea de-a reuni mai multe generații de actori, părerea mea este că suferă de lipsa unei coordonări firești care le fură câtorva dintre ei câte puțin din măiestria cu care-și interpretează rolul. 

 n-aș zice că-i un "must see", dar nici c-ar trebui ratată. 

cel puțin, sunt doi-trei pentru care piesa merită văzută. 

și-acum, să ne întoarcem la nadal vs federer (căruia-i țin pumnii). 

sunt la setul 4. deocamdată e 2-1. 

nadal conduce. trist!!! 

Bolshoi Theatre

"Lacul lebedelor"... cred ca l-am urmărit de vreo trei ori la ONB, dintre care o dată și-n regia și coregrafia lui Gheorghe Iancu (ce-i drept, m-a lasat breathless!)

Îl iubesc pe Chaikovsky și-as revedea "Lacul Lebedelor" până la sfârșitul vietii. 

Sâmbată, însă, am revăzut o parte din "Lacul Lebedelor" în "interpretarea" celor de la Bolshoi Theatre, din Moscova. 

Tebuie să recunosc talentul mai mult tehnic, mai puțin "venind din interior" al prim-balerinilor. 

L-am admirat pe acrobatul Yan Godovsky în "Spărgătorul de nuci", pe Nina Kaptsova sau pe Anastasia Yatsenko în "Giselle", pentru că am avut ocazia să-mi îmbăt simțurile cu cele mai cunoscute spectacole de balet. Lacul Lebedelor, Corsarul, Spărgătorul de nuci, Don Quijote, Spartacus, Giselle, Sheherezada, Carmen și Frumoasa din Pădurea Adormită.

Un spectacol orgasmatronic, de aproximativ două ore și jumătate. 

Sala Palatului a fost plină, ropote de aplauze.

Balerinii ruși au o tehnică excepțională.

Nu numai că am privit mărturii vii ale sfidării gravitaționale, dar și o perfecțiune în mișcări ce te transpune în sfera fantasticului.

Un singur lucru le lipsește. Entuziasmul pe care artiștii romani îl transmit cu atâta naturalețe. 

Au fețe reci, inexpresive și lipsite de emoție. 

Ele zâmbesc fals de sub tona de machiaj.

Sunt mult prea mecanici pentru gusturile mele. 

Au mișcări perfecte, dar nu pentru că-s executate cu toată ființa, ci pentru că așa trebuie sa fie. 

Mie-mi plac ai noștri. 

Empatizez cu ei. 

Mă îndrăgostesc de ei, de grația lor fără menajamente, fără pic de forțare și traită intens. 

De fețele lor pline de dragoste și dăruire pentru dans. 

Una peste alta, Nina Kaptsova a interpretat o "Carmen" de exceptie și, în ciuda inexpresivității lor, mi-a fost imposibil să nu plec de acolo cu nodul în gât de emoție. 

Mi-au plăcut costumele, care au fost create cu un scop bine definit: nu doar să impresioneze prin somptuozitate, ci să sublinieze anumite mesaje (și, aici, mă refer la trăsăturile fizice scuplturale).

Retrouvez le Figaro !

Duminică, am fost cu Lore, Mirela, Mădălina și Dana la opera.

"Bărbierul din Sevilla", Rosinni.

Nu am fost niciodata un fan Rosinni.

Mai degraba-s pe stilul Chopin, Rachmaninov, Prokofiev. Și Respighi.

Oricum, mai văzusesm "Bărbierul din Sevilla" în urma cu vreo 3 ani. Și nu-mi amintesc să mă fi impresionat nici atunci.

Nici de data aceasta n-a facut-o.

Nu-s vreo atotcunoscatoare într-ale operei. Dar am văzut suficiente, cât să-mi pot da cu părerea. 

Prestatia lui Figaro a lăsat de dorit.

Colac peste pupăză, la finalul piesei, 3 străini (germani pare-mi-se) au huiduit bietul dirijor.

Îmi amintesc de o altă pslabă reprezentație de-a Operei Romane : "Aida", de Verdi, unde toate forțele Universului au complotat și ne-au așezat pe mine si pe Mirela, fix în spatele unui critic care-și nota tot într-un carnețel.

La fel de nereușita mi s-a părut si reprezentația sopranei din "Madame Butterfly"

Dar... repet, nu-s vreo atotcunoscătoare.

Am și câtva experiențe deosebit de plăcute, însă: "Rigoletto" (care m-a emoționat într-atât, încât mi-au dat lacrimile), "Precautiuni Inutile" (un balet superb), "Flautul Fermecat" (ehhh... Mozart e Mozart), baletul "Lacul Lebedelor" (ce n-aș da să-l văd și-n varinata cu Balshoi theatre) și "Nabucco" (superb)!

Sado Maso Blues Bar

Am fost la teatru!

Sado Maso Blues Bar...

un scenariu scris de tanara romanciera Maria Manolescu

o piesa pusa in scena in regia Gaininei Carbunariu...

3 actori expresivi si cu o fortza dramatica intr-unele dintre cele mai comice situatii: Rolando Matsangros (un personaj cand fragil, cand violent... cand sadic, cand afectuos; de altfel, un personaj profund afectat de societatea in care nu reuseste sa se adapteze) , Virgil Aioanei (o interpretare exceptionala, atat in rolul feminin, cat si cel masculin... atat in rolul tatalui cat si in cel al mashei sau al politistului) si Adrian Anghel (in rolul lui "Pila")!

Piesa a fost indrazneață, sincera si lucida!

Mi-au placut cateva dialoguri in care recunoastem limbajul "natural" de vulgar cu care ne confruntam (sau pe care multi dintre noi il folosim) zilnic!

... mi-a placut teribil ideea de "vitrina" a scenei si reactiile stupefiate ale trecatorilor!

O scena cu unul dintre cele mai pasionale si reale saruturi gay pe care le-am vazut vreodata, scena ce a stranit cateva reactii adverse domnului de langa mine.

O piesa buna... in care ne regasim si care tinde sa ne exprime pe noi, societatea consumatorista!

Daca avetzi timp si chef, merita vazuta!