by all evidence we are in the world to do nothing...

... spunea emil cioran. 

Aștept ziua în care, cu toții, ne vom conștientiza subconștientul. 

Vom vedea ce lucruri urâte se ascund acolo și ce frustrări nebănuite. 

Le vom lua și le vom modela una câte una. 

Le vom picta în roz, le vom orna cu petale și le vom presăra cu praf de stele. 

Ziua în care ne vom livra unii altora baxuri de bucurii și metri de zâmbete. 

Vom învăța cum să ne facem fiecare zi superextracalifragilistică. 

Și cum să ne iubim la unison. 

Vom examina cosmosul și vom aduce cu noi alte soiuri de zâmbete, altă rasă de fericire și alte specii de flori! 

E atât de simplu... nu avem nevoie decât de-o pensulă.

Wristcutters

* un film tare simpatic cu o coloana sonoră plină de influențele russian punk-ului lui Gogol Bordello.

* nopți dubioase în care dorm mult și visez urât. operațiunea “coșmarul” reloaded!

* un grad de emotivitate mult mai ridicat decât în alte perioade, inundate-n astenii de sezon.

* conștientizarea faptului că fac alegeri aleatorii, nebazate pe un sentiment, dorință sau aspirație anume… ci alegeri mânate doar de convingerea că dacă ceva nu-și lasă amprenta pe mine, nu o lasă nicăieri, nicicând, nicicum…

* o desagă doldora de temeri (oarecum induse!!!), frustrări, supărări și impresia de haos general (în care – ciudat – mă complac)

* senzația de oboseală de la greutatea demonilor pe care-i car în spate și care s-au strecurat peste tot... în piele, în păr, pe sub unghii, după urechi...

Who put the bomp
In the bomp-shooby-dooby-bomp?
Who put the ram
In the rama-lama-ding-dong? You did.

Hey, don't honk... I'm criticizing myself in here! :)

Dacă ar fi să mă definesc printr-o singur virtute, n-aș ști pe care să o aleg. 

Însă, niciunul dintre “talentele” mele, fie ele o brumă, nu ar putea concura, în ruptul capului, cu cel mai mare defect al meu. Cu păcatul meu primar, pe care nu m-aș sfii niciodată să-l recunosc: sunt mândră. Sau poate că, mai degrabă, trufașă. 

Fără motive și circumstanțe, sunt o persoană imposibil de mândră.
Atât de din-cale-afară și exagerat de mândră, încât acestei mici slăbiciuni, îi datorez cea mai mare parte din puterea mea de a face anumite lucruri, pe care, în mod evident, altfel nu le-aș face.

Cred și acum că mândria se află, undeva, la baza sau originea tăriei și ambiției mele. Iar câteodată mă eliberează de zbuciumuri interioare (precum vanitatea sau invidia), dar tot ea, mândria, mi-a adus și cea mai mare parte dintre decepții și proaste decizii.

Aici, mă aflu – EU – care aștept mereu ceva mai mult de la mine și iau mereu decizii ținând cont de alții, dar cu o trufie, de multe ori, dezarmantă. Ce-i drept, tăria de caracter în a lua decizii, o am în sânge. 

Dar apoi, stau precum bătrâna aia care-și așteaptă în bătătură iubitul soldat, de care nu mai știe nimic de 60 de ani, de pe vremea războiului și se uită în zare, așteptându-l și întrebându-se: “Cum ar fi fost dacă….”
Umilită de propriile-mi decizii, mă laud cu faptul că nu am regretat niciodată nimic. Dar aici, lucrurile se bat cap în cap sau se împletesc, cumva, paradoxal!
Recunosc. De multe ori, iau decizii stupide, și apoi mă gandesc la ce ar fi putut sa fie dacă aș fi decis altfel, însă, în continuare, nu regret nimic.
Înțelege cineva, ceva? Că la mine e cam ambiguu…

Ideea trebuia sa fie mai simplă de-atât. M-am saturat să despic firu-n patru, să complic lucrurile și să iau decizii care să mă pună, mereu, într-o "lumină bună".
Așadar, vreau să “concediez” trufia! O s-o reangajez doar atunci când simt că am nevoie de ea. În zile speciale.

O să renunț și la zâmbetele pe care le afișez destul de des, alea mai false decât sărutul lui Iuda. Și nu o să mai strig cu buzele strânse și dinții încleștati, până mă dor falcile, fără să mi se clintească vreun muschi al feței.

Ar trebui să fac un pact cu mine însămi: să fiu mai "EU"!

I will never be the woman with the perfect hair, who can wear white and not spill on it...

Cineva m-a intrebat ieri daca sunt fericita?

As fi vrut sa-i cer definitia fericirii ca sa stiu daca am simtit-o vreodata, dar mi-era o lehamite... iar persoana nu merita efortul...

Cik sa ai un job decent, o relatie serioasa, o coloana vertebrala, o constiinta si un psihic sanatos... =)) Si cine-ti garanteaza normalitatea?

Le am pe toate - fir-ar sa fie... cine spune ca doar asa te simti implinit? E un mare bullshit... e de cacat sa stai sa scrii la scenarii toata ziua (bine ca am scapat de filmari si montaj, ca visam noaptea numai frame-uri).

E de cacat sa vii seara acasa rupta de oboseala si sa nu mai ai timp nici de-o carte sau un film bun.

E de rahat sa nu mai iesi prin cluburi decat odata la 3 luni si atunci sa te simti ca o cartita in lumina farurilor...

E de rahat sa nu mai ai timp sa-ti vezi prietenii si sa pierzi toate contactele... sa mai vezi o piesa de teatru odata pe stagiune!!!

Ceasul biologic ticaie (tic-tac... tic-tac)…

E de rahat sa porti discutii interminabile cu iubitul tau si el sa nu te inteleaga ("cine draq te-a pus sa iti iei un job ca asta?... "tu ti-ai ales-o, nu e vina mea.... " "dar chiar nu puteai sa-ti faci si tu timp sa ma suni?") si rad isteric... si iar rad, pt ca m-am saturat sa stiu ce ma asteapta maine.

E de cacat ca totul e atat de previzibil.

Mi-e dor de vremea cand jucam sotronul si ma striga mama la 8 in casa si ma forta sa mananc supa de legume.

Mi-e dor de vremea cand ascultam Bon Jovi si Nirvana si scrijeleam cu pixul versurile lor pe banca din clasa... de vremea cand avem peretii dormitorului plini cu postere cu Johnny Deep... de momentele cand ma punea tata sa ascult Beethoven si Mozart la pick-up.

De vremea cand i-a chemat diriginta pe-ai mei la scoala pentru ca-mi decolorasem parul...

De vremea cand la intrebarea "ce vrei sa te faci cand vei fi mare?" raspundeam : "Marilyn Monroe"... Ei bine, n-am reusit... :)) Sunt tot Mirela (noroc cu frati'miu care viseaza sa fie Pablo Eskobar - macar el sa-si indeplineasca visul. Bafta Iuly!).

Tare mi-e dor de duminicile in care ne ducea tata la cinematograful Doina sa vedem "Craiasa Zapezii"... si de atunci cand ma dadeam in "gargarite" in Oraselul Copiilor.

De guma de mestecat Turbo si Minti, de puzzle-uri, povesti ascultate la casetofon si diafilme...

Atunci nu tipa nimic in mine.

Acum... urla!

Acum totul imi pare un kitsch... ca un tablou prost pictat.

Daca asta aduce maturizarea, atunci vreau sa fiu din nou copil...

Dar ma schimb... ma schimb mereu.. in fiecare zi si in fiecare clipa. Pentru ca fiecare emotie prin care trec ma metamorfozeaza. As vrea sa am o telecomanda universala si sa apas pe "still" ca sa respir eu tot aerul... doar eu, fara nimeni altcineva.

M-am saturat de oameni urati pe dinauntru.

Ma cac in ea de karma si in el de destin...

Cine ma cunoaste mai bine, ma intelege. Ador oamenii sinceri si ii caut pretutindeni. Insa, ii gasesc foarte rar.

Fiintele exceptionale au devenit atat de banale incat intalnirea cu o persoana banala a devenit ceva exceptional. Acum, toti vor sa treaca drept firi complicate, drept sceptici.

Acesti oameni ma amuza o clipa, insa, dupa primele paradoxuri nu-i mai pot suferi.

Scepticismul imi pare ca o naivitate mascata, ca un alibi al ignorantei si mi-e penibil ca saracia in frac.

Iubesc oamenii simpli si primitivi, cei care sunt convinsi ca aud glasul marii in scobiturile scoicilor.

Nu pot suferi tinerele fete (de varsta mea, majoritatea)... pentru ca toate pozeaza... toate au un suflet in spirala, un interior ca un labirint si tragica nefericire de a fi neintelese... niste gasculite.

M-am saturat de toti... de ruta "militari-baneasa" si troleul 41.

De "fetele de mall", de silicoane si botox, de mersul in fitze prin plaza si terasele din herastrau, de ghiuluri Versace si lanturi de aur de 800 de grame scoase peste helanca...

De masini luxoase si manele la maxim (ma ofer sa ard mormanul de cd-uri in piazta constitutiei in fatza opiniei publice), de pick-up lineurile ingenioase de genul: “papusha, te cunosc de undeva?”.

De tot ceea ce inseamna “disturbarea linistii si esteticii publice”.

De nunti, de botezuri, de zile de nastere, de sarbatori, de craciun si colinde... de bomboane de pom. Fuck Valentine's Day!!!

M-am saturat de aglomeratie si de trezitul de dimineata. Daca ma trezesc mai devreme de 9.30 -by the way... exista alte ore sub 9?- sunt zombie si sincera sa fiu, nu vreau sa-mi dereglez metabolismul... este eficace si tin prea mult la el. Traiasca cel care a inventat cafeaua!

M-am saturat de pensionarii care circula cu ratb-ul.... De ce naiba circula pe strazi ziua in amiaza mare? Se mai mira de ce fac insolatii si ii vezi pe la "stirile de la ora 5" lesinati pe strazi? Sau gasiti paralizati de frig si inghetati prin cine stie ce parc sau statie de autobuz. De boschetari si cersetori…

M-am saturat de vecinii care au un desfasurator cu toate persoanele care imi suna la usha (m-am saturat sa imi risipesc orbitul pe vizoarele lor).

M-am saturat de sefi, ierarhii, clase sociale si alte rahaturi dintr-astea (sa dispara! chiar daca asta ar insemna un haos total… eu imi asum riscul).

M-am saturat sa ma duc in fiecare vara in Mamaia si sa nu am niciodata bani de Ibiza (oricate salarii as strange).

M-am saturat de Becali, Columbeanu, Zavoranu, Prigoana, Bahmuteanu… De ceasuri, ore, minute si timp…

M-am saturat sa trebuiasca sa ma imbrac si sa ma port decent si moral (asa cum percepe lumea, nu cum percep eu)… sa ne uitam chioras unii la altii…

M-am saturat de badarani, tzarani, needucati, analfabeti…

De buzz-uri, audibles si emoticons…

M-am saturat de iarna, frig, ploaie, geaca, ghete, manushi, fulare.

De Mos Craciun… niciodata nu am inteles ce poate fi "cool" la un burtos cu nas rosu (de zici ca-i beat mai tot timpul), care circula cu o sanie trasa de niste reni si intra pe horn (eu nici nu am asa ceva... deci chiar nu stiu pe unde intra!!!) si care oricum nu are gusturi la imbracaminte.... am o colectie de pulovere tare nasoale de la el! nici nu m-as fi asteptat sa fie vreo "fashion victim" avand in vedere ca tinuta lui de dinamovist lasa de dorit.

Da… risc sa devin utopista! Cand se vor intampla toate astea, voi fi si eu fericita!!! Am nevoie de o schimbare...
Ei bine, iata ca acum stiu si raspunsul la intrebare... NU... NU SUNT FERICITA! =))
"Tragedia acestei lumi este ca nimeni nu este fericit, lipit intr-un timp al durerii sau al bucuriei" Einstein

(entry for 07 december 2006) Cheers!