Maybe all men are a drug. Sometimes they bring you down and sometimes, they get you so high.

Tot timpul am crezut că oamenii mint de frică să nu îi iubesti așa cum sunt ei de fapt. 

Aleg să mintă ca să se transforme în ceea ce cred ei că tu ai putea să iubești la ei.

Toți suntem niște copii mari care, mai devreme sau mai târziu, mințim pentru a fi iubiți.

Ziua 1

Ea: Ești fericit cu mine?!
El: Ce-ți veni să mă intrebi asta?
Ea: Mi-a venit pur și simplu… Răspunde-mi, te rog!
El: Ce-ai pățit? S-a-ntâmplat ceva?
Ea: Nu. Răspunde-mi odata! Te fac fericit?
El: Nu știu…
Ea: Nu știi?
El: … Adică… depinde ce înțelegi prin asta!

Ea: Da... dar in felul în care intelegi tu fericirea, ești fericit cu mine?
El: Câteodată da….
Ea: … și câteodată, nu?
El: Nu știu cum să-ți răspund… Nu vreau altceva, dacă la asta te referi!
Ea: Nu la asta mă refer… Sunt tristă !
El: De ce?
Ea: Nu știu… Pur si simplu, fără motiv…
El: Dar tu… ? Ești fericită cu mine?
Ea: Nu știu… nu cred!
El (zâmbind): Nici măcar nu ai stat pe gânduri…
Ea (răsuflând greoi): Nu… nu sunt fericita cu tine!
El: Cât de convinsă ești!!?
Ea: Da... sunt!
El: De ce nu esti fericita?
Ea: Nu stiu…
El: De ce nu esti fericita cu mine?
Ea: Ți-am zis… nu știu! Poate că e vina mea.
El: Da… e vina ta!
Ea: Poate ca ai si tu o parte din vină…
El: Mda… și ce-ar trebui să fac eu, ca tu sa fii fericită?
Ea: Nu trebuie nepărat să faci ceva…
El: Și atunci, de ce nu ești? Suntem împreună, nu? Nu e suficient?
Ea: Nu!
El: Fericirea ta depinde de mine?

Tăcere timp de 5 min…

Ea: Știi? Cineva mi-a spus odată că poate să mă facă fericită…
El (nervos): Așa… și?
Ea: Și… i-am râs în nas și i-am spus că fericirea mea nu depinde decât de mine.
El: Nu văd legătura...
Ea: Acum pun aceasta convingere a mea sub semnul îndoielii! Dacă fericirea mea depinde de altcineva?
El: Nu știu. Crezi că altcineva te-ar putea face fericita?
Ea: Altcineva?
El: Da… alt bărbat?
Ea: Nu știu ce să spun…
El: Cum ar trebui să fie, ca să fii fercită?
Ea (tace)
El: Să te iau în brațe și să te sărut în mijlocul intersecției?
Ea: Câteodată…
El: Să ne tăvălim prin zăpadă și să ne batem cu bulgări?
Ea: Și… asta!
El: Să îți spun în fiecare zi că te iubesc?
Ea: Nu neapărat!
El: Să-ti trimit zilnic flori?
Ea: Nu-mi plac florile!
El: Sa ne căsătorim mâine?
Ea: Nu vreau să mă căsătoresc!
El: Atunci?
Ea: Să mă faci să râd cu gura până la urechi!
El: Nu sunt bun la spus bancuri…
Ea: Nu la asta mă refeream… De ce ești ironic?
El: Dar?
Ea: Să mă faci să râd în fiecare moment în care sunt cu tine.
El: Dar ne înțelegem bine, râdem, glumim… ne iubim!
Ea: Nu înțelegi nimic!
El: Pentru că tu nu știi ce vrei.
Ea: Vreau să fiu fericită! Să râd în fiecare zi! Nu mai vreau să fiu tristă..
El: Acum esti tristă…?!
Ea: Foarte trista!
El: Ce pot face ca să fii fericită?
Ea: Fă-mă să râd mereu!
El: Și cum pot să fac asta?
Ea: Nu știu… tu trebuie să știi!

Ziua 2
El: Ți-a trecut supărarea?
Ea: Nu e ca și cum m-aș fi supărat pe o chestie anume și ar fi trebuit să-mi treacă...
El: Dar?
Ea: E mult mai complex de atât!
El: Bine... Spune-mi...
Ea: Nu am ce să-ți spun!
El: Vorbește cu mine...
Ea: Nu vreau să vorbesc despre asta!
El: Tu nu vrei sa vorbim niciodată.
Ea: Asta, pentru că nu se rezolvă nimic, niciodată!
El: Cum vrei să te înțeleg, dacă nu comunici cu mine?
Ea: Nu am ce să comunic...
El: Nu comunicarea era cheia?
Ea: Nu. Asta era inventată ca să se vândă cărțile de terapie de cuplu și ca sa aibă ți terapeuții ce mânca...
El: Atunci... o lăsăm așa...
Ea: Cum?
El: Așa... în pom!
Ea: Bine! 

Ziua 3
Ea (râzând): E stupid! Nu ai dreptate!
El: Bine... bine... dar ce ai avut ieri și alaltăieri?
Ea: Nu știu! Eram tristă și nefericită.
El: Și acum? Mai ești?
Ea: Nu știu...
El: Știi tu vreodată ceva...!!?

a song that makes my day...

introducing... sarah kane and the demons of depression

SARAH KANE 1971-1999
La 23 de ani a scris “Blasted”, un omagiu adus canibalismului si violului, piesa ce a starnit un val de proteste si a shocat media.
La 28 de ani, demonii depresiei au pus stapanire pe ea si cu un siret de pantof s-a spanzurat!
Avea depresii teribile si vorbea foarte des despre sinucidere si in martie 1999, dupa o tentativa eshuata de a se sinucide luand 185 de pastile, Sarah Kane este gasita spanzurata intr-un spital din Londra.
Din păcate, la noi nu prea au ajuns informaţii despre viaţa scurtă şi agitată a Sarei Kane. Acest episod din viaţa ei a fost suficient pentru a crea un fel de "alergie la Sarah Kane", care i-a atins din păcate şi pe profesionişti.

Criticii care i-au analizat operele, precum şi mulţi dintre cei care au lucrat cu ea ca regizor sau ca dramaturg, i-au comparat stilul cu "teatrul cruzimii" teoretizat de Artaud. Şi o încercare de exorcizare a propriilor coşmaruri, a "iadului interior", cum singură îl numea.

Sarah Kane este poate cea mai elogiata si, totodata, cea mai hulita autoare britanica a contemporaneitatii. Facand parte din rasa complicata a autorilor "damnati", traindu-si egal obsesiile si angoasele in viata si in opera, Sarah Kane scrie o dramaturgie violenta, a situatiilor ultime si a relatiilor-limita.
In 2004, piesele Sarei Cane au patruns si in Romania, la Gala Uniter, fapt ce a stârnit un val de proteste, demisii şi discuţii. Lumea teatrului romanesc s-a declarat pe alocuri "socata".

Ulitma ei piesa ” 4:48 Psychosis” dezvaluie povestea trista a unei femei inteligente, sensibile, care isi duce zbuciumata existenta in decorul tern al unui spatiu de spital. Condamnata sa traiasca printre perfuzoare, seringi si medicamente, scarbita de doctori dar, mai ales, de mimetismul devenit sadic si de dureroasa indolenta a acestora, eroina cauta cu orice pret un mijloc de evadare. Parasita de prieteni si cu o perpetua suferinta in suflet pricinuita de despartirea de iubit, femeia percepe moartea ca fiind unica solutie salvatoare. "Sunt un esec total ca om. Sunt vinovata si acum trebuie sa platesc. Nu vreau sa mor, dar nu mai pot sa traiesc. Mintea mea este si subiectul si predicatul. Am obosit de atata viata"!
Piesa s-a pus in scena dupa moartea ei, deoarece la putin timp dupa ce a terminat de scris scenariul acestei piese Sarah s-a sinucis.

In ultimul ei interviu spunea: “Sunt pe cale sa termin de scris o piesa cu titlul 4:48 Psychosis in care vorbesc despre o depresie psihotica, dar, in acelasi timp, si despre ceea ce se intampla in sufletul unei persoane atunci cand dispar complet limitele dintre realitate si diverse forme ale imaginatiei. Si dispar atat de bine incat nu se mai poate face diferenta intre viata reala si cea visata. 4:48 poate fi considerata o pierdere a sinelui cufundat intr-o "depresie haotica". “4.48" este sintagma in jurul careia are loc intreaga actiune a piesei, semnificatiile acesteia fiind tragice: "La ora 4.48 ma viziteaza luciditatea. Si, timp de o ora si douazeci de minute, sunt iar in toate mintile. (...) Dupa 4.48 o sa tac pentru totdeauna!".

Din cand in cand, imi place sa ma caut (desi nu ma gasesc niciodata) in piesele Sarei Kane, care imi par ca niste radiografii reale ale tristetii surprinse in toate ipostazele: torment, i-don't-give-a-shit, disperare, angoasa, deznadejde, teribilism si... nimic. Operele ei imi par ca un taifun in care se zbat personaje aflate mereu pe marginea prapastiei si care, desi nici ele nu inteleg de multe ori de ce... sunt nevoite sa sara. Ce ma impresioneaza la Sarah Kane este puterea cu care a reusit sa analizeze lucid nebunia asta de sentimente... si tot lirismul pe care a reusit sa-l extraga din ele.

In piesa "Phaedra´s Love", Sarah scria: "Have you ever thought, thought your heart would break? Wished you could cut open your chest tear it out to stop the pain?" sau "Life´s too long!" sau "Always suspected the world didn´t smell of fresh paint and flower/ smells of piss and human sweat"... iar in "Cleansed" scria: "If you could change one thing in your life what would you change? / My life". Dupa parerea mea... sunt suficiente indicii care sa premediteze sinuciderea ce avea sa vina!

Aici… este “Skin” (un scenariu de film de scurt-metraj) pe care Sarah Kane l-a scris in 1995. Exceptand faptul ca regizorul nu a reusit sa redea intocmai tormentul pe care-l traverseaza personajul Sarei Kane si ca a sarit peste cateva parti esentiale ale scenariului, filmuletzul este de-a dreptul insane, dar si "bestial" in acelasi timp. Povestea unui tanar rasist (skinhead) care se indragosteste de o fata de culoare. Mi-a placut teribil dialogul lor.

Marcia: You never touched a black woman before?

Billy: Only with a baseball bat!

... but you'd better watch it!!! :)

 

My Christmas ... the season of dreams silent retreating

Cand aveam vreo 3, 4 ani aveam o pelerina alba cu floricele roshii de care eram nedespartita… eram indragostita iremediabil.
Imi aduc aminte ca ma imbracam cu ea la orice ocazie. Tanjeam dupa ea, sufeream dupa ea. Nu suportam sa o vad pe umerash, atarnata in shifonier.
Mama era disperata, mi-o ascundea mereu… si daca nu o gaseam, plangeam pana ce biata maica-mea, disperata de urletele mele, o scotea la ivelea!
Pelerina alba mergea peste tot dupa mine, in vacante, la scoala, in vizite, la spital, in locurile de joaca.
Cred ca atunci am fost pentru prima oara cel mai aproape de a realiza ce inseamna sa-ti descoperi contrapartea in ceva... intr-un obiect!
Azi mi-am amintit de toate astea. Stateam cocotzata in mijlocul patului cu o raceala ce ma bantuie de mai bine de o saptamana si priveam un tweety de plush de care sunt teribil de atashata, cel mai vechi dintre totzi tweety mei, caruia deja un picior i s-a descusut si un ochi sta sa-i cada!
M-am ridicat si am prins curajul de a cauta in sertarul meu vechi… cu obiecte de care eram indragostita, dar pe care cu timpul le-am uitat undeva intr-un coltz al casei, iar mama, pentru ca nu le mai foloseam sau purtam, mi le-a depozitat intr-un sertarash.
A fost straniu sa descopar acolo lucruri care nu se mai vad, lucruri pe care le uitasem. La inceput mi-a fost teama sa ma uit la ele, nu am mereu atitudinea potrivita. In cele mai multe cazuri prefer sa ma ascund, dar dupa un timp am prins curaj sa le privesc.
Am gasit niste poze vechi cu mine si cu pelerina alba. Cu familia… cu rudele…

Mi-am amintit de caciulitza mea cu coditze... pentru care am plans atat de mult atunci cand s-a rupt una dintre ele (coditze).
Mi-am adus aminte de bunica mea care a murit anul trecut inainte de craciun. Am crescut cu basme cu printzi si printzese pe care nu le-am mai auzit de atunci si printre creioane colorate.
Am descoperit pe rand lucruri de care intr-o anumita etapa a vietii mele eram dependenta. Nu-mi place nimic din ceea ce provoaca dependentza, de fapt urasc acest cuvant. Acest cuvant care te restrictioneaza atat de mult.
Am realizat ca de-a lungul copilariei si adolescentei mele am fost dependenta de multe lucruri. Incepand de la pelerina alba si pana la relatia mea cu Daniel!
Am gasit un colier din scoici pe care candva il purtam in disperare, chiar daca nu mergea la nimic. Am gasit agenda mea cu poezii scrise in pripa de o adolescenta indragostita, sau cel putzin asa credea ea atunci. Am gasit clasorul meu cu timbre (Doamne cat de ordonata eram… nu haotica, ca acum). Si colectia de carti Dostoievski, cu foile ingalbenite de vreme, la care tineam ca la ochii din cap.
O bucatica de cristal pe care am primit-o odata de la cineva si pe care am purtat-o cu mine ani de-a randul, ca pe-un talisman norocos. Si iconitza cu care dormeam sub perna cand eram copil.
O cutie cu plastilina… vai cat imi placea!!! Oare cum a ajuns aici?… din pacate, in momentul in care am luat un baton de plastilina intre degete s-a facut bucatzi de uscat ce era.
Doua carti de colorat si vreo trei carioci cu varful tocit, despre care nu mai stiu daca-mi apartineau mie sau fratelui meu.

Mereu m-am simtit confortabil in amintirile cu mine copila, ca si cand as fi sarit sotronul peste ani ca sa ajung la mine acum.
Am sarit cu pashi atat de mari incat am senzatia ca am pierdut cateva casute (cu amintiri, prieteni, iubiri ingenue si lucruri) care ma ajutau sa ma identific cu cea de acum ani buni.
M-am dus la mama si am intrebat-o de pelerina alba. Ea a inceput sa rada.
“Iti mai amintesti de ea?” m-a intrebat.
“Da, azi mi-am amintit de ea. Nu stiu de ce… pur si simplu, mi-am amintit azi de ea!” i-am raspuns.
Trecand peste faza de uimire exacerbata mi-a zis: “Nu stiu, imi amintesc ca, la un momendat am dat-o cuiva!”
Nush ce s-a intamplat cu mine, dar am simtit ca-mi dau lacrimile. Pelerina mea... cui sa-i dea pelerina mea alba cu floricele roshii... pe care o iubeam atat de mult!?
Asa eram eu…
Faceam cate o pasiune pentru orice si ma dedicam acelei pasiuni in totalitate. Chiar daca pasiunea sau lucrul pentru care faceam o pasiune nu ma satisfaceau cu nimic, nu ma multumeau... ba chiar ma dezamageau!

Asa fac si acum...
Niciodata nu am inteles de ce sunt asa.
Acum... cred ca sunt mult prea matura ca sa mai fiu dependenta de ceva! ... ca sa mai am pasiuni!

Copilaria mi se pare atat frumoasa... atat de fireasca... la fel ca tot ceea ce este legat de ea.

Un anotimp spre care sa te indrepti neincetat, cu salturi uriashe...

Salvarea pentru orice anemie a fericirii.

Putina confuzie, teama... un strop de tristete si mici regrete, sunt primele senzatii de la care pornesc mereu inspre ceva nou si fresh!

Si incerc sa imi spun de fiecare data cu voce tare ca sa ma aud din talpi pana-n creshtet... si din ratziune pana-n inima: "i did the right choice!"

My kind of evening.

Tocmai ce-am ieșit din cadă. Abia mi-am spălat părul și peste tot, în jurul meu, miroase a citrice. E un aer exotic și leneș, care mă îmbie ușor-ușor la ațipeală și vise frumoase. 

Am parcurs lungul drum al amiezii înspre somnul de seară prin redacție, prin montaj. A fost al naibii de frig azi… iar acum, mă regăsesc tolănită-n pat, printre creme de corp sș sticluțe cu ojă, prefăcându-mă teribil de obosită. 

Emily Loizeau se aude, undeva, în surdină… si nu pot sa nu ma las atinsă de vocea ei superbă.

Câteva lumânări aprinse și încă vreo trei miresme diferite. Așa de mult îmi place să le combin între ele, până rezultă o altă combinație amețitoare și "inedita". Ceaiul, evident, de vanilie… și bețișoarele parfumate cu opium.

Mă întreb câte mai suportă nasul asta al meu?!! Aud, în continuare, aceeași voce care-mi vorbește despre o iubire mare. Despre un el care există la celălalt capăt al lumii. Despre o ea. care îl asteapta… niște gânduri și sentimente ce nu ar avea nevoie de spectatori sau spioni. 

"Aur la rivière il pleut de l'or, entre mes bras je serre ton corps. tu es là... a l'autre bout du monde..."

childish is my middle name...

Cândva, în timpurile prăfuite de acum 15-16 ani, pe vremea când eram o copilă, mă tot delectam cu obiceiul de a-mi chema prietenele la mine și a ne testa instinctele de micuțe cercetașe.

Obișnuiam să așezam câteva maturi, cu pămătuful în podea și cozile-n sus, în forma unui con, astfel încât să asternem un cearsaf deasupra și, finalmente, să construim un cort.

Îl puneam în mijlocul sufrageriei și intram în el, precum Alice în “Tărâmul minunilor”. Acolo, în lumea noastră, toate trei, ne făceam planuri. Puneam “țara la cale”, ne gestionam resursele de biscuiți, acadele care ne colorau limba, sărățele și suc.

Organizam tot felul de tactici la care să recurgem în diverse situații și povesteam, așa, ca la foc de tabără. Dar nu povești horror, ci povești cu și despre baieții pentru care mai făcusem câte o pasiune peste vară. La vremea aceea eram foarte instabile emoțional.

Și azi... nu știu…
Lucrurile sunt cam la fel, numai că, acum, nu mai avem un cort sub care să ne așezăm. Nu mai avem un cort în care să intram și să ne mărturisim totul, fără a omite niciun amănunt. Nu mai avem acel loc în care să ne simțim atât de “safe”… acel loc în care să fim convinse ca tot ce se spune rămâne sub jurământul tăcerii.

Acum, suntem mari!
Săptămâna trecută, Zburi a fost la ecograf (este însărcinată a doua oară) și a aflat că o sa aibă o fetiță. Sunt teribil de fericită pentru ea. 

angels falling through my head.

butterflies....

Își luase o marjă și-și spusese că a-l trata cu răceala este cea mai bună soluție. Nu credea o clipă că siguranța de sine avea să o părăsească atât de curând. Era mai degrabă mandră și-și spunea că zâmbind și vorbind protocolar nu avea să se trădeze.

Îl privea cum o privea și murea de ciudă că nu știa ce gandește el. Nu se schimbase... Era la fel de frumos cum și-l amintea ea... Era același chip pe care-l căuta zilnic în locurile în care se ducea și pe care nu-l vedea niciodată. O avalanșă de amintiri... vorbe... șoapte... priviri și atingeri!

El... o privea fix, cu pleoapele întredeschise și cu o expresie de-a dreptul stranie. Apoi i-a zâmbit.

S-au așezat amândoi unul lângă celalalt și o vreme au rămas tăcuți, cu atitudinea unora care tocmai au intrat într-o casă, într-o vizită protocolară.

El, privind-o și zâmbind. ea, neștiind prea bine ce să facă, din nou împreună, după atâta timp. Ochii lui o cercetau în tăcere, din creștet până în tălpi și ea s-a gândit că se uită ca la o necunoscută. S-a apropiat și mai mult de ea, ca s-o studieze îndeaproape...

Apoi a privit-o un moment fără să facă nimic altceva. Doar privea... Și-a întins o mână cu palma deschisă și a trecut-o cu blândețe prin părul ei... de câteva ori. Părea atât de liniștit și gesturile lui erau atât de molcome, încât, pentru o clipă, ea s-a temut că nu o mai dorea și că acțiunile lui erau doar reflexul unei dorințe mai vechi, dispărute ireversibil. Poate că, în definitiv, trecuse prea mult!

Ca și cum i-ar fi citit gândurile și ar fi vrut să i le dezmintă, el a cuprins-o în brațe și a sărutat-o! Simplul contact cu limba lui a repercutat în trupul ei și i-a răscolit toate măruntaiele. Un fior teribil i-a străbătut spinarea, iar creierul ei a resimțit o emoție și mai violentă. "El este rațiunea mea de a fi" a gândit ea în clipa aceea. Părea o stupiditate, dar în momentul acela a fost un gând grav, solemn... chiar mai mult... pentru ca în seara aceea, în care ningea, iar el o ținea în brațe și o săruta, chiar ăsta era adevărul, adevărul gol-goluț, el era rațiunea ei de a fi.

De aceea i-a luat o mână și i-a ținut-o nemișcată o clipă, până ce i-a simțit căldura. Parcă fusese ieri... totul. Atât de bine îl știa și atât de viu și de prezent rămăsese în inima și-n pielea ei. Și-a stercurat brațele în jurul capului lui, și-a lipit obrajii în scobitura gâtului... Încerca să-i explice că-l iubește... la fel ca atunci. Dar... cum ea era persoana care nu spune niciodată ce gândește, a oftat și... atat.

După care, știind că nu poate face altceva decât să rămână liniștită, încercând să-și recapete stăpânirea de sine, a rămas nemișcată o vreme, ținandu-l in brațe, agățată de el...

i'm in the mood for christmas...

Susanne Manning - Santa Baby

Hey, don't honk... I'm criticizing myself in here! :)

Dacă ar fi să mă definesc printr-o singur virtute, n-aș ști pe care să o aleg. 

Însă, niciunul dintre “talentele” mele, fie ele o brumă, nu ar putea concura, în ruptul capului, cu cel mai mare defect al meu. Cu păcatul meu primar, pe care nu m-aș sfii niciodată să-l recunosc: sunt mândră. Sau poate că, mai degrabă, trufașă. 

Fără motive și circumstanțe, sunt o persoană imposibil de mândră.
Atât de din-cale-afară și exagerat de mândră, încât acestei mici slăbiciuni, îi datorez cea mai mare parte din puterea mea de a face anumite lucruri, pe care, în mod evident, altfel nu le-aș face.

Cred și acum că mândria se află, undeva, la baza sau originea tăriei și ambiției mele. Iar câteodată mă eliberează de zbuciumuri interioare (precum vanitatea sau invidia), dar tot ea, mândria, mi-a adus și cea mai mare parte dintre decepții și proaste decizii.

Aici, mă aflu – EU – care aștept mereu ceva mai mult de la mine și iau mereu decizii ținând cont de alții, dar cu o trufie, de multe ori, dezarmantă. Ce-i drept, tăria de caracter în a lua decizii, o am în sânge. 

Dar apoi, stau precum bătrâna aia care-și așteaptă în bătătură iubitul soldat, de care nu mai știe nimic de 60 de ani, de pe vremea războiului și se uită în zare, așteptându-l și întrebându-se: “Cum ar fi fost dacă….”
Umilită de propriile-mi decizii, mă laud cu faptul că nu am regretat niciodată nimic. Dar aici, lucrurile se bat cap în cap sau se împletesc, cumva, paradoxal!
Recunosc. De multe ori, iau decizii stupide, și apoi mă gandesc la ce ar fi putut sa fie dacă aș fi decis altfel, însă, în continuare, nu regret nimic.
Înțelege cineva, ceva? Că la mine e cam ambiguu…

Ideea trebuia sa fie mai simplă de-atât. M-am saturat să despic firu-n patru, să complic lucrurile și să iau decizii care să mă pună, mereu, într-o "lumină bună".
Așadar, vreau să “concediez” trufia! O s-o reangajez doar atunci când simt că am nevoie de ea. În zile speciale.

O să renunț și la zâmbetele pe care le afișez destul de des, alea mai false decât sărutul lui Iuda. Și nu o să mai strig cu buzele strânse și dinții încleștati, până mă dor falcile, fără să mi se clintească vreun muschi al feței.

Ar trebui să fac un pact cu mine însămi: să fiu mai "EU"!

let's waste time chasing cars, around our heads...

Abia astept sa ninga... cred ca este primul an in care imi doresc teribil sa ninga! mai nou, am o facut o pasiune pentru fulgii de zapada! those little perfect snowflakes... abia astept sa impodobesc bradul... se vede clar ca astept cu ardoare craciunul, ca ascult colinde inca din noiembrie!

sa ma plimb prin centru seara cand e frig , incotoshmanata cu manushi si fular si sa vad tot orasul luminat si suprapopulat. (daaaaa... suprapopulat)... forfota si galagie!

:)

well, if i lay here, if i just lay here... would you lie with me and just forget the world?

drug addicts movies...

“Broken” (2006)*********************“Candy” (2006)
Regia: Alan White ********************Regia: Neil Armfield
Cu: Heather Graham******************Cu: Heath Ledger
Jeremy Sisto ************************Abbie Cornish

Hope (o tanara oaspatarita intr-un bar de noapte, al carei vis este sa ajunga intr-o buna zi cantareata) si Will (un tip dependent de heroina) se cunosc si se indragostesc… unul de celalalt, evident!
Relatia lor devine nociva cand Hope i se alatura in lui Will in dorinta de a fi cu el "la bine si la rau" si intr-ale dependentzei de droguri… si astfel, ajunge sa-si vanda trupul pentru cateva grame de heroina. (ce nume aveau si astia: Hope = sperantza si Will = vointza)
Cand realizeaza ca este la un pas de distrugere, Hope il paraseste. Insa, povestea nu se termina aici, pentru ca Will este dispus sa o castige inapoi cu orice pret. O drama tare misto (nush de ce, dar ma dau in vant dupa filmele cu drug addicts), filmata mega-genial... oricum, Alan White e chiar tare (sunt cateva gross-planuri de-ti taie rasuflarea)... Mi-a adus aminte de “Candy", ala cu Heath Ledger, (care e mult mai reusit, mult mai emotionant… are si versuri din e.e cummings... heath ledger care e frumos de pica; ca sa nu mai zic de scena filmata in roata si detaliile alea pe ton vinetziu, cand isi baga ei siringa in vena... uuuuu... creepy!)