la belle epoque...

Și-acum că-i aproape ora două dimineața, beau un ceai cu mentă și Daniel doarme, pot spune ce vreau eu.
Căci mai e ceva timp până la magica ora 3. toate cele magice ce-ncep cu 3...

Anii '30 din viața unei persoane ar trebui să fie ca anii '30 din istorie, une belle epoque!
Și-așa sunt!

Am avut un Crăciun superb, zile pline de vizite și cei dragi. Mama, tata, părinții lui Daniel, unchi, frați, surori, cumnați. Și toate parcă, numai ca să mă facă să văd și să simt cât de norocoasă sunt. Un ritual ce mă face fericită și împlinită. Și nimic nu putea culmina mai frumos decât cu o întâlnire de bilanț, mâine (pardon azi), la orele 14, la Starbuck's! Bârfe, recenzii live și un "la revedere" pe 2009 ca-ntre fete, înainte de plecarea mea în apropiata Bulgarie. Da! O să petrec 4 zile de răsfăț și relaxare la Riviera Beach, în Nisipurile de Aur.

Anul acesta nu vreau să fac recenzii.
Căci vreau să fiu cea care-am fost și până acum:
o femeie care trăiește cu adevărat atunci când face dragoste.
o femeie cu o senzații suple de Jean Paul Gaultier și care zăbovește așa, mereu... niciunde!
o femeie niciodată dominantă intrinsec ci doar în autoapărare, care urăște barbații slabi, dar până nu devin slabi în mâinile ei, nu se simte satisfacută.
o femeie indecisă și simplistă, înnebunită după soare și filme.
o femeie care trăiește în ritm de jazz. Smooth, uneori.
o femeie fascinată de locuri și mâncăruri savuroase și care, probabil, s-ar da-ntr-un leagăn toată ziua!
o femeie care nu va fi niciodată fericită cu o plimbare în parc, mână în mână și-o poezie de două strofe.
o femeie care crede că ziua ei de mâine nu e a nimănui, ci doar a ei.
o femeie vagă ce umblă cu geanta deschisă, uită, pierde lucruri și se uită pieziș ca o lolită depravată.
o femeie care spune că orice zi e bună să trăiești, dar nu să mori.
o femeie paradoxală, ce trăiește într-o ordine deranjantă a obiectelor și-o dezordine haotică a vieții ei.
o femeie care speră (azi mai mult), pentru că știe că de acum înainte va spera mai puțin.
o femeie uneori cam palidă, cu nevoia de soare și căreia-i place pendularea, balansarea-ntre două lucruri. Voila un destin special!
o femeie care trece pe lângă telefoane publice așteptând s-o sune marele Fellini ca să-i amintească cât de frumoasă-i viața.
La vita e bella!
Cam asta-i recenzia mea... Ne vedem în 2010!
Așadar, le urez celor 3 cititori ai blogului meu: Un an minunat în care să realizați și să iubiți tot ceea ce sunteți!
... sau cum a zis Guido în "La Vita e Bella": "What kind of place is this? It's beautiful: Pigeons fly, women fall from the sky! I'm moving here!" ("Ce fel de loc e acesta? Porumbeii zboară, femeile cad din ceruri! Mă mut aici!")

“Avatar”, lovitura de grație a lui cameron!

Tocmai m-am întors de la ”Avatar”. 

Sublim, autentic și incredibil. 

Dacă până acum câteva zile declaram că ”Pandorum” mi s-a părut cel mai bun film al lui 2009, ”Avatar” depășește cu succes toate filmele de gen din istoria cinematografică! 

Ei bine, n-am fost niciodată fan James Cameron, deși pasiunea mea nestinsă pentru S.F-uri dăinuie încă din copilărie. 

Însă, ”Avatar” este de departe chintesența muncii lui Cameron (ca regizor, scenarist, editor - ce-o fi) și-o creație cinematografică epică! 

Nimic nu mă facinează mai tare decât viziunea scriitorilor și a regizorilor asupra unor lucruri nevăzute, necunoscute, neîntâlnite, futuriste. 

Felul în care o minte își poate imagina un viitor sau o viață pe altă planetă, țin să mă dea pe spate încă de la cărțile lui Isaac Asimov sau A.E. Van Vogt. 

Departe de aceste lucrări, ”Avatar” este exact așa cum a spus ”Hollywood Reporter”: o minune care te lasă cu gura cascată. 

Personal, am avut norocul de a vedea toată splendoarea pe care Cameron o transpune pe marele ecran: peisaje mirifice, alienși albaștri imenși, animale de junglă care au suferit mutații spectaculoase și autentice (să vedeți cum arată căprioarele sau caii). Cu alte cuvinte, un experiment cinematografic original afundat într-un amalgam de senzații și percepții extransezoriale.

Ce mi-a plăcut: 

- Criticii spun că Sam Worthington este noul “hot action star” de la Hollywood. Deși sunt tentată să-i contrazic, admit că Jake Sully (personajul pe care-l joacă Sam Worthington) este cuminte, flexibil, maleabil, docil și placid. Dar și incredibil de răzvrătit și dur când își percepe destinul. Deși replicile lui sunt sărace, rizibile și uneori penibile, trebuie să-i atribuim rolului ceea ce i se cuvine: el este un soldat care nu are prea multă minte în cap. Are reacții și simțăminte demne de un caracter limitat și căpos, care nu se schimbă nici în corpul avatarului. Iar meritul îi aparține, căci sinceritatea și simplitatea cu care îl joacă pe Sully te face să-l îndrăgești imediat. 

- La 23 de ani după “Aliens“, Sigourney Weaver rămâne la fel de frumoasă și oferă rolului aceeasi prestație magistrală ca cea din 83. 

- Colonelul Quarritch este jucat de Stephen Lang cu desăvârșirea unui războinic ce se injectează cu adrenalina urii, a războiului și-a bombardamentelor la scară largă. Un adevărat adept “mortal combat“, care la 57 de ani are trupul unui model musculos și apetisant, trosnește și incendiază cu zâmbetul pe buze! Fără doar și poate, Stephen Lang este în “Avatar“, apostolul terorii. 

- N-am să-i contest nicio clipă măiestria lui James Cameron, mai ales că niciunul dintr-ai noștri n-o să fie capabil nici într-o mie de ani să i se ridice la înălțime. Un adevărat pictor, ce lucrează autentic și elegant și ne arată o natură și-o faună luxuriante, de-o frumusețe fosforescentă și-o splendoare luminiscentă. 

- Grafica. Deși simplă povestea filmului, Cameron a acordat o atenție dincolo de “minuțiozitate“ până la cel mai infim dintre detalii.

Ce nu mi-a plăcut: 

- Din păcate, punctul forte al lui Cameron nu este deloc dialogul, siropos și deseori simplist. Însă, dacă reușim să privim dincolo de dialogul uneori pueril și să facem abstracție de sinopsisul deja fumat (adaptarea străinului sosit într-un grup de indigeni, pe care ajunge sa îi iubească și să-i salveze), ne putem trasa o idee destul de clară despre cum ar trebui să arate un S.F. adevărat. De fapt mi-a plăcut totul! Am vrut doar să găsesc și eu un “nod în papură“! 

 Inițial, m-au speriat teribil cele 2 ore și 41 de minute. Nu prea mizez pe efectul “bigger, longer and uncut“, ci mai degrabă pe “shorter, the better“. Însă, au fost 161 de minute spectaculoase, petrecute într-un peisaj care m-a absorbit cu totul. Ca o cinefilă înrăită cu sunt, declar că James Cameron și-a asigurat un loc fruntaș în memoria-mi plină de cadre și imagini. Am o singură temere: că toate celelate care vor apărea după “Avatar“ se vor zbate neputincios într-o mocirlă a nereușitei (de a fi măcar așezate pe aceelași tronson cu “Avatar“)! 

Menționez că nu am văzut filmul în Imax (ci în 3D). Chiar și așa, Mădă a stat în priză, Lore nu a închis un ochi (deși ea obișnuiește să adoarmă la toate filmele), iar Cristina a spus “wowwwww“ (deși nu o fascinează deloc S.F.-urile), iar eu n-am mai fost așa de “absorbită“ de la “The Dark Knight“.

brittany murphy

Brittany Murphy a decedat duminică în urma unui atac de cord. Actrița americană, în vârstă de 32 de ani, a fost găsită în stare de inconstiență de mama ei, iar paramedicii care s-au deplasat la fața locului nu au mai putut s-o readucă la viață.

"Lumea mea s-a prăbuşit ieri", a mărturisit soţul lui Brittany Murphy. Soţul actriţei a povestit că ziua de duminică a fost una obişnuită până să se producă tragicul eveniment. Mama actriţei a intrat în baie, pentru că Brittany era acolo de mult timp. "Mama ei a ţipat şi am fugit acolo. Am sunat imediat la 911", a povestit Simon Monjack.

Potrivit directorului Institutului de Medicină Legală din Los Angeles, actriţa "pare să fi decedat din cauze naturale". Alte informaţii vor fi dezvăluite abia după aflarea rezultatelor testelor toxicologice.

Monjack, care era căsătorit cu Brittany din anul 2007, a negat toate zvonurile apărute în presă, potrivit cărora diferite persoane au avut o influenţă negativă asupra soţiei lui: "Ea găsise iubirea. Noi găsisem iubirea. Brittany nu putea fi controlată de cineva. Brittany era ea însăşi."
Vestea dispariţiei tinerei actriţei a şocat lumea de la Hollywood. Nenumărate celebrităţi şi fani s-au grăbit să transmită condoleanţe familiei lui Brittany Murphy. Simon Monjack a mărturisit că a fost profund impresionat de mesajul lui Ashton Kutcher de pe Twitter: "Lumea a pierdut azi o bucăţică de soare. Condoleanţe familiei lui Brittany, soţului ei şi minunatei ei mame, Sharon. Ne vedem pe lumea cealaltă, puştoaico".

*sursă: www.realitatea.net

Din punctul meu de vedere, una dintre cele mai frumoase femei, care m-a cucerit cu micuțul rol din "Girl, Interrupted" și cele din "The Little Black Book", "Just Married", "The Dead Girl" și "The Ramen Girl". Deborda o inocență și-o vivacitate ce greu pot fi descrise în cuvinte... Și nucleul frumuseții ei era zâmbetul! Îmi amintesc că în urmă cu câteva zile citisem un inteviu în care Brittany spunea cât de mult își dorește să devină mămică.

Ataque de Pánico!

Cum să faci un scurt-metraj cu 500 de dolari?
Asta o știe doar Fede Alvarez...

Deși incredibilă, iată o poveste cât se poate de adevărată. Un tip are 500 de dolari, plătește ceva figurație, se pricepe la editare, face un filmueț de 4 minute și-l pune pe Youtube. În câteva zile are 3.400.000 de vizitatori, ajunge la Hollywood și semnează un contract de 30 de milioane de dolari.

Fede Alvarez, un "mic producător" din Uruguay, se scarpină de vreo 500 de dolari și regizează un filmuleț despre invazia unor roboți în Montevideo. Scurt-metrajul de 4 minute, "Ataque de Pánico!" (Atac de Panică) are ca protagoniști câțiva roboți imenși, dar cam "slow-moving" care zboară în aer întregul oraș.
Nimic original în toată treaba asta, aș zice, doar am văzut cu toții "War Of The Worlds".

Oricum, dacă stai să-l analizezi din perspectiva bugetului în care-a trebuit să se "sugrume", filmul pare extraordinar! Presa americană vuiește de câteva zile și deja-l asemuie pe micul regizor cu Neill Blomkamp (ăla de-a regizat "District 9").
Pare-se că scurt-metrajul a făcut îmconjurul lumii într-un timp extrem de scurt și se răspândește mai ceva ca gripa virală.

Contactat de cei de la BBC, Pepe a declarat: "Am uploadad 'Ataque de Panico!' într-o zi de marți și luni (a doua săptămână) inbox-ul mi-era plin de mesaje de la Hollywood Studios."

Oferta? A bătut palma pe 30 de milioane cu regizorul "Spiderman", Sam Raimi de la "Ghost House Pictures". Tot ce are de făcut acum este să regizeze un film. Un thriller sci-fi, care se va filma în Argentina și Uruguay. Nu, Sam Raimi nu vrea un lung metraj al deja celebrului 'Ataque de Panico!', ci i-a impus lui Fede Alvarez o idee cu totul și cu totul originală.

Până la "capodopera" de 30 de milioane de dolari, vă pasez 'Ataque de Panico!':

și dacă...

dacă aș iubi iarna, ar fi nefiresc! 

și totuși... respir și venerez fulgii. 

și dacă n-aș recunoaște persoane, n-aș mai fi eu. 

parfumuri prelevate de oameni ce trec prin mintea mea, 

cu imprimeuri florale și fum de țigară. 

și dacă nu aș mai scrie vreodată, nu aș mai fi eu.

pentru că e un mod de a păstra lucrurile în viață.

și pentru că lucrurile menite să moară le salvez, scriindu-le.

emoții, trăiri, spasme și zbateri. 

pentru că nimeni nu scrie despre alt loc decât interiorul lui.

și nu scrie despre nimeni altcineva, decât el.

și dacă n-aș mai observa locuri, nu aș mai exista. 

dor de lumini și stele, nevroze și dresuri, cizme și fuste,  

mov mai ales. 

baloane, ceaiuri cu ghimbir, mentă sau rom, 

plăcintă cu dovlec, 

miros de săli de teatru și cinema. 

și dacă nu m-aș mai îmbrăca în culori vii,  nu aș mai fi eu.

cu păunii mei,

posedată de dragoni și șerpi mitologici.

care urlă de sub haine. 

și dacă n-aș iubi să adorm sub spuma și sarea mării ar fi nefiresc. 

somnul cu pescărușii și jazzul. 

trezirea,

alergând să mă prind pe mine însămi din urmă. 

și dacă nu aș mai tunde părul și nu aș mai vopsi unghiile atât de des, nu aș mai fi eu.

dorința de alta,

de alt loc, 

alt timp, 

altă lume. 

și dacă n-aș bombăni dimineața, n-aș mai fi eu. 

sau dacă nu mi-aș mai lovi degetul mic de la picior în praguri și canapele.

nevoia de dezordine, 

cafea fără zahar, 

rochii șifonate și păr dezordonat. 

linii de tuș de pleoape. 

să mă simt ca și cum aș fi intrat în viața ca după un afterparty. 

Altădată nu eram așa. 

adevărul și memoria. 

emoții pure și imorale. 

sfiosul și obscenul din mine. 

așa-mi încep iernile, râvnind la viața Zeldei Fitzgerlad (înainte de schizofrenie).

cu șampanie și dans la miezul nopții.

cetățeanul care se supune legii...

"Law Abiding Citizen" sau "Motivat sa ucidă" cum l-au tradus ai noștri este prima tentativă a lui Gerard Butler de a produce un film. Sub regia lui F. Gray Gray, care-a mai făcut și "Be Cool" (cel cu John Travolta și Uma Thurman în 2005), "Italian Job" (cu Charlize Theron în 2003) sau "The Negotiator" (cu Samuel L. Jackson în 1998), filmul este un joc psihologic criminal ce împinge suspansul către cota maximă. 

 

Nu am avut mari așteptări din două motive: 

1. Distribuția: Gerard Butler nu mi se pare un actor extraordinar (deși excelează la capitolul masculinitate și sex-appeal) iar Jamie Foxx mi-e de-a dreptul antipatic. 

2. Scenariul: destul de absurd și extrem de exagerat pe alocuri. Însă, alegerea nu mi-a aparținut, căci nu poți decide în numele unui grup, în mare parte format din masculi (prieteni de-ai lui Daniel) cu veleități de machos și-o pasiune aparte pentru filmele de acțiune. După cele 109 minute urmărite conștiincios, pot spune că "Law Abiding Citizen" merită într-adevăr laudele care i se aduc.

  Oarecum nasty, violent și absurd pe alocuri, "Law Abiding Citizen" are o acțiune cursivă și logică. 

 Ce mi-a plăcut: - Gerard Butler este implicat, uman, răzvrătit și eroic. Rol bine jucat, sunt convinsă că se putea și mai bine. Însă e prima oară când îl simt pe Gerard într-un rol. I s-a potrivit ca o mănușă, m-a impresionat teribil. 

Ce nu mi-a plăcut: - Jamie Foxx e varză din toate punctele de vedere și rolul nu i se potrivește absolut deloc. Este tern, inexpresiv și la fel de emotiv ca statuia lui Lenin! 

- Finalul! De-a dreptul și irevocabil fără sens. Absurd. S-a creat un personaj autentic precum Clyde pentru o mare dezamăgire. E lipsit de originalitate și după o acțiune de film de nota 10, îți dă o lovitură în zona sensibilă și strică teribil impresia unui film bine lucrat.

  Nu am înțeles totuși: 

- de ce s-a dezbrăcat Clyde (fully naked) când a venit poliția să-l ridice? Don't get me wrong. Arată excepțional (de fapt asta trebuia să intre la "ce mi-a plăcut") 

- în momentul în care Jamie Foxx îl lovește cu pumnii în fața, lui Clyde i se umple gura de sânge. Perfect normal! Scuipă... și imediat (în cadrul următor) are gura și dinții perfect curați/clătiți/polișați?! 

 

Concluzie: categoric de văzut!!! 

Notă suplimentară: Nu încercați "The Box". E cel mai mare rateu cinematografic pe care l-am văzut în ultimii trei ani!

David Garrett, un Paganini contemporan...

Ok. David Garrett era unul dintre viloniștii mei preferați. Până la "Smooth Criminal". 

De-atunci este violonistul meu preferat. 

Pe numele său adevărat David Bongartz, artistul în vârstă de 28 de ani s-a născut la Aachen, în Germania, dintr-un tată german și-o mamă americancă. 

La 13 ani, a înregistrat 2 cd-uri, a apărut la televiziunea germană şi olandeză şi a dat un concert la Vila Hammerschmidt, în reşedinţa preşedintelui Republicii Federale Germane, oferindu-i-se șansa să cânte la faimosul Stradivarius "San Lorenzo". 

În timpul liber (îi mai și rămâne) se ocupă cu modellingul, ba chiar a fost numit "David Beckham al scenei clasice". 

Nu demult, în timpul unui concert și-a făcut țăndări vioara Guadagnini pe care o cumpărase cu 4 ani înainte, cu 1 milion de dolari. Și eu plâng după un telefon...

  

cine-l mai copiază pe Louboutin?!

Pălărierul nebun mi-a făcut cunoștință (de curând) cu noua tendință a replicilor.
Eu, personal, admit că sunt teribil de fascinată de excentricitatea lui Alexander McQueen, de eleganța și strap-urile lui Ann Demeulemeester, de prețiozitatea lui Zac Posen, de senzualitatea Annei Sui, de magnificele platforme Junko Shimada (cu care voi reveni într-un alt post), de Badgley Mischa și de Prada, de unde se îmbracă până și diavolul!
Recent m-am îndrăgostit de Zuhair Murad, Geoges Chackra, Ellie Saab și Basil Soda!
Ah... și să nu uit de alte doamne cu imaginație: Vivienne Westwood, Vera Wang și Stella McCartney.
Însă, la capitolul botine, Christian Louboutin este "the father of all"!
Incontestabil, creațiile lui se află sub apanajul autenticității până apar ei, "the fashion snatchers":

Originalul: "Christian Louboutin Miss Corset Lace-Up Ankle Boots" - 1.195$


Replica: Boutique 9 “Lazer” Lace-Up Boots, la doar 150$


Originalul: "Christian Louboutin Fifre Ankle Boots" - 1.195$


Replica: Steve Madden “TRUMPIT” Ankle Booties - 149$


Originalul: "Christian Louboutin Trottinette Ankle Boots - 1.195$


Replica: Michael Antonio “Macey” Ankle Bootie - 54.95$


Originalul: "Christian Louboutin Moulage Platform Ankle Boots" - 995$


Replica: Michael Antonio “McKey” Platform Ankle Booties - 55$



și preferatele mele: "Christian Louboutin Nitoinimoi Bandage Ankle Boots" - 1.197$


Replica: Anne Michelle Addiction 55 Belted & Buckled Booties - 44$ (c'mmon 44 de dolari!???!)


*sursa inspirațională (evident): In Their Closet

O zi aproape perfectă!

Când am ieșit, era soare. 

Mergeam încet, aproape-n pas de salsa. o pereche de ochelari cu lentile fumurii și rame imense, ar fi fost perfectă! 

Dimineață cu deficit... un baton de ciocolată în buzunar și două bilete vechi la balet. 

Un sentiment bizar de liniște și senzația că eu eram acolo - deasupra tuturor - ca o revelație! 

O cafea la Starbucks, în care brusc se afla toată fericirea mea. 

Câteva zâmbete, un sărut, ciocolatăăăăăăăă, "the pierces" și puțin jazz, 

O oră de aerobic magnifică și-o dezbatere-ntre fete, la saună! 

Aș fi vrut să fac baie în mare! ... și când te gândești că ziua asta putea fi perfectă!

 

recenzie prematură...

Mă cercetez intens din celălalt colț al camerei. Filistină și bovarică. Detașată și mărginită. Minora mea existență îmi spune că totul e la fel... iar scurta mea istorie nu-mi ascunde nicio capcană, nu-mi întinde nicio cursă în fața căreia aș putea oscila!

Câteodată am impresia că trăiesc în ani câinești (șapte cât alții într-unul)! Nu ar fi frumos ca oamenii să trăiască precum broaștele țestoase? Câte 300 de ani...??

E pe cale să mai treacă un an! Uitându-mă înapoi, am senzația că anul acesta a trecut cel mai repede dintre cei aproape 30 pe care i-am acumulat până acum.

În retrospectivele mele, mă aflu mereu în același moment, în același loc. Și de fiecare dată vreau să fiu în altă parte, în alt decor, mult mai elaborat... mult mai sofisticat... uitând necontenit de pacea și eutimia pe care mi le oferă locul în care mă aflu fix în acest/acel moment.

Sunt mereu nemulțumită... deseori ursuză și cu mintea plină de gânduri imunde. Car în spate demoni mercantili responsabili - de-a dreptul - cu excesele tinereții, pe care-o voi trăi mereu, indiferent de vârstă! M-am săturat să mă concentrez asupra sentimentului de fericire atât de intens, încât să nu-l simt când aleargă pe lângă mine... atât cât să-l scutur de guler...

"E totul minunat ", îmi repet în gând înaintea oricărei alegeri importante. Ca o mantra secretă. Afectiv palpabil și cu certitudinea că acesta este momentul în care fericirea începe. Inspir mirosul mentolat al tuturor posibilităților extraordinare care mă așteaptă.

Desigur... fericirea nu începe niciodată! Ea se consumă, se petrece și se trăiește chiar acum! Dar sunt mult mai tânără decât în următorii ani, ca să știu asta... Dacă peste timp voi retrăi asemenea momente, nici atunci nu voi avea convingerea că aș ști să le recunosc!

N-am făcut multe lucruri. Nu am făcut copii. Nu am fost în Filicudi, Alicudi, n-am ajuns în Montego Bay, Seychelles, Insulele Cayman sau Bahamas. N-am văzut Bali sau Hawaii... Nici Parisul sau "il grande" Rio de Janeiro. Și n-am să mă las până n-am să văd Bora-Bora, Bodhgaya și superbul Osaka, de la gura râului Yodo! I have all the time in the world...

Am alături de mine un om pe care-l ador pentru că știe că există patru tipuri de ten sau ce-i ăla roz fuchsia și galben magenta. Pe care-l apreciez pentru că nu-i atât de ipocrit încât să-mi spună că e înnebunit după Norah Jones sau Ray LaMontagne... Pe care-l iubesc pentru că știe să-mi mângâie obrazul atunci când sunt tristă sau tace și zâmbește la crizele-mi isterice! El e singurul care știe să facă lucrurile simple...

Și totuși, mereu ezit! Ezitarea este un act absolutamente dinamic. Ezitarea presupune temeri, oscilații, reveniri...
Am, în schimb, o certitudine!
Am bănuit întotdeauna. Acum sunt convinsă. Sunt episoade și întâmplări în viața mea pe care nu reușesc să le depășesc niciodată. Și ele devin entități specifice. Caracteristici individuale, cu care mă așez dimineața la o cafea cu frișcă, cu care fac baie și cu care adorm... aglutinate de piele!
Însă am învățat să trăiesc cu prelungirea dedalică a acestor amintiri.
Și mai știu că nu o să mă mai întorc...
Iar acum, când totul își pare suficient sieși, adun fragmente din mine pentru a deveni egală cu eu însămi.
Pentru că viața mea e un ritm de jazz, cu seri din dantelă metalică, ce miros a Lolita Lempika.

love story (11th scene)

locație: o stradă lungă și goală.
timp: orele 12.00, prânz.
coloană sonoră: Katie Melua - Piece By Piece

cadru: plan detaliu, tocurile ei groase se aud strident pe piatra cubică!

Era doar o coincidență, fără niciun dubiu! Ea nu credea în destin, toate lucrurile se întâmplă pentru că se întâmplă... Altă explicație nu există!
Era din ce în ce mai convinsă că doar o dorință și-o voință remarcabile sunt capabile să coordoneze întâmplările care compun o existență într-un Destin.

A plecat cu gândul la struguri. A trecut trei străzi. Era frig și-și strânse haina de piele mai tare, mănușile fără degete nu-i erau de niciun ajutor și avea senzația că nuanțele cerului prevestesc sfârșitul lumii.
"ți-e frig?"
"nu"
"vrei sa închid fereastra?"
"ihim!"
"acum ți-e mai bine? "
"nu știu... am visat că mă plimbam pe o stradă, și-mi era frig... iar cerul era de un gri închis și pustiu!"
"tu și visele tale stupide... "

El a plecat. Ea a rămas prea copleșită de consistența propriului ei trup, privindu-și rochia verde căzută la marginea patului...
A stat așa câteva ore... somnolentă, palidă, tristă și tăcută!
A avut câteva conversații bizare cu ea însăși și-a ascultat muzica depresivă a decedatului Jeff Buckley...
A băut ceaiuri peste ceaiuri, ascultând ploaia și căutând somnul rătăcit între așternuturile patului, între îmbinările parchetului, între pliurile umbrelei desfăcute-n hol... a căutat somnul între toate hainele aruncate și faldurile draperiei. Nimic. Inutil totul. Mai ales, ea!

... "fleur defendue"... obsesia și s-a îmbrăcat. A plecat cu gândul la struguri. A trecut trei străzi. Era frig și-și strânse haina de piele mai tare, mănușile fără degete nu-i erau de niciun ajutor și avea senzația că nuanțele cerului prevestesc sfârșitul lumii.

Erau unele locuri în care vroia mereu să se întoarcă... tocmai pentru că geografia lor frustă și rudimentară era comodă. Iar ea, era genul de femeie care purta tocuri destul de des și-i plăceau locurile cu o geometrie comodă.
S-a oprit în fața unei vitrine cu zeci de brioșe frumos ornate. Pentru o clipă i s-a părut că-i vede reflexia în geam, dar nu s-a întors! Știa că dacă o va face, el nu va fi acolo.... A preferat să-i privească imaginea, să i-o adulmece și s-o respire minute-n șir. Un gest greșit și ar fi dispărut!
Orașul mustea de instalații electrice și globuri mari, colorate prinse de cabluri și stâlpi...

Imaginea din spatele ei s-a apropiat, a luat-o în brațe și l-a auzit șoptindu-i în ureche "să mergem... vino!". Ritmuri de rumba răzbăteau din cutia craniană; i-a pus fularul lui, în jurul gâtului și a luat-o de mână.
Au făcut echilibristică pe cablurile electrice, au sărit pe acoperișurile blocurilor, au mâncat brioșe cu scorțișoară și fulgi de ciocolată, au râs, au aprins toate instalațiile și s-au jucat cu globurile... până le-au făcut particule de praf și le-au aruncat în capul trecătorilor! S-au sărutat. Mult. Umed. Fervent.

A ieșit cu o brioșă aromată și o cafea fierbinte. Îi era frig, însă nu mai avea cum să-și strângă haina de piele în jurul corpului. Avea mâinile ocupate, mănușile nu-i erau de niciun ajutor, însă paharul de cafea îi încălzea degetele. A privit din nou vitrinele cu zeci de brioșe frumos ornate. Reflexia nu mai era acolo și brusc a realizat un lucru simplu: în viață totul este despre alegeri. A râs...

Stupid din partea ei și-a vârstei, dar încă credea în acea dragoste ca-n filme, în care el traversează jumătate de continent ca s-o gasească si ea fuge de la propria-i nuntă ca să-i oprească avionul!

 

2012. și da... și nu!

Nu... nu am plănuit să văd 2012 din prima clipă în care am auzit de el. 

Însă, apariția lui Danny Glover în rolul Președintelui S.U.A, m-a chemat cumva.

Și apoi... mi-am zis că un film regizat de Roland Emmerich ("10,000 BC", "The Day After Tomorrow" și "Independence Day"), un "pro" când vine vorba de filme catastrofă, trebuie să fie un real blockbuster! 

Din punct de vedere vizual, al adrenalinei pe care ți-o dozează (tu fiind pe scaun) și al grandorii epice - filmul este de nota 10!

Scenariul, însă, lasă de dorit! cu siguranță putea fi mai bun... 

Situații și acțiuni total neverosimile, scene ce sfidează cu nerușinare realitatea! 

Un John Cusack pe care l-am remarcat, pentru prima oară la justa lui valoare, abia în thrillerul "1408". 

De data asta, el este un fel de super-erou, pentru că e mai tare la volan decât "șoferul iadului", face slalom cu ditamai limuzina printre dărâmături și plafoane imense ce cad din zgârie nori. 

Aleargă cu cenușa vulcanică în spate și o fentează la maxim și își ține respirația sub apă mai ceva ca peștișorul Nemo! 

Face sprinturi prin Himalaya precum ghepardul și se cațără a la Spiderman printre crăpăturile scoarței terestre cu lava pârlindu-i fundul! 

El, un scriitor obscur și fără niciun fel de pregătire "combat"... nush, dar mai degrabă îl vedeam pe Gerard Butler într-un asemenea rol. 

Dincolo de toate astea, prestația lui Cusack e destul de bunicică, deși nu-l "simt" în rol de "salvator al lumii". 

Woody Harelson (un rol scurt și rupt de peisaj) mă impresionează pe film ce trece. să vedeți cât de amuzant este în "Zombieland". 

Amanda Peet (soția lui Cusack) e ca și cum n-ar fi! 

Lui Oliver Platt i se potrivește de minune rolul lui Carl Anheuser, personajul semi-negativ. 

Chiwetel Ejiofor (în rolul cercetătorului care descoperă că scoarța terestră urmează să-și schimbe radical configurația) promite și pare-se că îl așteaptă o carieră îmbietoare la Hollywood. 

Rolul lui Danny Glover trece total neobservat, deși Președintele ar fi trebuit să fie un personaj cheie. 

Iar avântarea lui pe altarul sacrificiului, când decide să rămână la Casa Albă și să înfrunte calamitatea alături de poporul american, mi s-a părut o fabulă puțin perversă. 

Nu-l critic, dimpotrivă, filmul este cel mai reușit al lui Emmerich de la "Independence Day" încoace. 

Asta nu înseamnă că și cel mai bun, căci Emmerich se împotmolește în aceleași teorii clișeice de sfârșit de lume: calendarul mayaș, 21.12.2012, sfârșitul lumii.

Guvernul știe, ascunde totul, oamenii de rând mor neștiutori bla bla bla... 

Filmul nu duce lipsă de episoade lacrimogene destul de bine plasate, însă, 2012 este un film spectaculos datorită efectelor speciale și nicidecum dialogurilor sau intrigii! 

Sunt conștientă că pelicula este realizată pentru box-office și nu pentru un scenariu elaborat și filozofic sau interpretări de geniu! În concluzie, 2012 este o capodoperă a genului său, însă, cu 200 de milioane de dolari buget, cam astea erau și așteptările, nu?!?! Să sperăm că Emmerich va intra în curând pe profit. Vă recomand să-l vedeți la cinema. Nu cred că are același impact în fața laptopului!

 

trei adevăruri despre oameni...

1) oamenii așteaptă în permanență confirmări!
sa le întărești hotărârile, să le susții alegerile, să le cuantifici valorile, să le hrănești orgoliul!
toţi vor certitudini.
nimeni nu mai caută îndoiala. mi-e tot mai greu să întâlnesc persoane care să ezite, care să se îndoiască, aceasta dovadă deslușită a celui inteligent.
acest hulit "discurs despre metodă" și-acest "mă îndoiesc, deci cuget" descartian.
a șovăi înseamnă a revalorifica, a reestima, a reproba și-a reexperimenta.
toţi vor certitudini, însă, singuri, le este imposibil sa ajungă la ele!

2. oamenii se tem de schimbări.
de răsturnări de situaţie. de orice altceva decât ceea ce este normal!
toţi preferă clişeele. simplitatea şi confortul lor.
mă dezgustă teribil. şi-mi vine să-i părăsesc inoportun şi abrupt!
vreau să dau nas în nas cu acei oameni care să-şi pună mereu întrebări, să-şi ridice probleme şi să fie contrariaţi!
nimeni nu se mai pune la îndoială pe el însuşi, toţi trăiesc într-o permanentă siguranţă ineluctabilă.
şi când siguranţa lor se zdruncină puţin, sunt pierduţi!

3. oamenii se feresc să o spună "verde-n față"
se ascund cu mojicie după fețe false și plisate.
zâmbitoare și placide!
pot mima emoții la secundă şi pot arunca replici actoricești de duzina, având senzația că ești un spectator limitat.
se ascund în spatele unei priviri tâmpe şi retarde şi-a unui zâmbet făţarnic, te iau prin învăluire, de parcă ar trebui să decodifici misterul Sfântului Graal!
oamenii nu spun ceea ce gândesc de fapt. de aştia mi-e cel mai scârbă...

începuturile vin pe șine...

cumva memorezi gesturi, impresii, emoții, mirosuri...
și peste mult, mult timp, le retrăiești!
fără voia ta!

aveam patru ani.
o mână-n gips. cuburi de plastic și-o coadă la toaletă.
aveam cinci ani.
"crăiasa zăpezii" în limba rusă la "cinema doina". tata, care ne citește subtitrarea și deranjează tot rândul.
aveam șase ani.
parfumul mamei miroase a plăcintă cu mere și scorțișoară. mă ia în brațe și mă mușcă de-un obraz. dragostea doare...
aveam opt ani.
mozart, reqviem, lacrimosa, rachmaninov și toate plăcile de vinil ale tatei.
aveam nouă ani.
iau buretele și mă ofer să șterg tabla în locul lui andrei.
aveam paisprezece ani.
lenny kravitz. bon jovi. blugi tăiați cu foarfeca, pulovere largi și tuș de gene.
aveam șaisprezece ani.
o dimineață de crăciun, cadouri și toată casa miroase a cafea cu lapte.
aveam optsprezece ani.
visez la iubiri patimașe, declarații de dragoste și plimbări pe faleza.

nu știu de ce, toate aceste lucruri se leagă într-un sens străin și nou despre mine... eu cu mine!
însă, mai ales, noua mea viziune.
noua mea taină.
noul meu secret!

o structură simetrică spațială, o geometrie regulată de viață care vibrează, de emoție și reverie care pulsează.
care mă trezește, mă pândește, mă atacă și mă sfâșie cu lăcomie.
noua mea viață, cu toate convingerile ei. cu toate trăirile-i endemice.
trăiri care pot fi verificate matematic sau explicate prin formule de fizică cuantică.
dar eu... nu am fost niciodată bună la ecuații.
doar la metafizică de duzină!

Viva Liban! Zuhair Murad, designer of the week...

Bonnnnn! Umil, îmi cer scuze celor trei (pardon, patru cititori ai blogului meu) că nu am mai scris nimic în ultimul timp, însă, am fost extrem de ocupată. 

U know: job, sală, scris, prietene (cam așa se scurge mârșav și oacheș săptămâna). 

Găsesc răgaz, acum, să declar oficial că m-am îndrăgostit! 

M-am îndrăgostit de libanezul Zuhair Murad. 

E primul bărbat care trezește în mine pofta de a-mi dori/visa/aspira să fiu mireasă! 

Prezentarea colectiei designerului libanez Zuhair Murad la saptamana de modă din Paris (Paris Haute Couture Fashion Week A/W 2009/2010)!

 

și heineken...

parodie, marca Snoop Dogg a celebrei reclame "Walk in Fridge" de la Heineken!


și parodia celor de la Bavaria:

3 issues (despre comercializare și inimi din tafta)

1. În ultimul timp, am tot evitat să sciu chestii personale pe blog. 

 

Am vrut să-l comercializez considerabil, în ideea în care, uneori mi se părea că devin melodramatică, nicicum voit! 

Ci din porniri ce țin mai mult de feelings. cele actuale! 

Aici e locul în care dețin supremația, nu? recitind posturi mai vechi, am realizat că, indiferent de subtilitățile voalate, uneori mă expun în apogeul vulnerabilității mele! 

Nu-i sănătos. 

Mai ales atunci când ți-e oarecum dificil să-ți asumi mărturisirile, rictusurile, grimasele și sprâncenele ridicate.

Ale celor trei cititori ai blogului meu! Pardon, patru (scuze, Mădă!). uhhhhh... Cinci (sorry Mr. Caesar)!! 

Subtitilitatea nu-i decât o sabie cu două tăișuri! 

Și, din păcate, poate fi mirosită de la distanță chiar și atunci când dincolo de ceea ce spui, nu se ascunde nimic. 

2. A venit toamna. E cert. 

Mi-e dor de vară ca de-un "melon glace" la briza mării. 

Mi-e dor de soare arzător, pantaloni scurți, șlapi și miros de ulei de plajă. 

Mi-e dor de înghețată și sucuri ticsite cu cuburi de gheață. 

Mi-e dor de mare și de hotelul căruia-i scârțâiau treptele ca-ntr-un scenariu de film morbid. 

Mi-e dor de înserat la ora 21 și de rochii albe vaporoase. 

Mi-e dor de vară! 

Aștept încălzirea globală.

3. Nu e îngrozitor de rău sa fii om mare. 

Într-adevăr nu-i ca-n filme sau cărți. Nicicum! 

Nu-ți pierzi inocența, nu ratezi nimic. 

Doar capeți! 

Înțelepciune? Nu ! Doar o altfel de percepție asupra ta, voință. 

Câștigi un cap nou, mai facil de administrat și dornic de vise mari și noi. 

Plecări și călătorii. 

Planuri și recenzii. 

Capeți o inimă nouă, roșu-purpurie de-ametist sau tafta moale, pusă pe oferit la scară largă și primit în cantități colosale! 

Mă simt ca o gutuie mare și galbenă care coace de zor pe-o creangă! Vezi? 

Nu-i chiar așa de rău! 

P.S. Aș mai scrie cu drag, dar e musai să mă trezesc la 8.20 (cu 40 de minute mai devreme de ora perfectă pentru un tonus optim de-a lungul zilei!)

designer of the week: Pierre Valton!

Dacă Pierre Valton nu ar fi existat, nici unul dintre noi nu ar fi purtat astăzi chiloți! Urmează și explicațiile, imediat...

Totul începe în 1918. Pierre are 13 copii (da, este foarte religios) ce-l calcă pe nervi, mai ales când se apucă toți să cânte, și fals pe deasupra: "Maman les petits bateaux qui vont sur l'eau..."
Tatăl pune mâna pe o foarfecă, decupează izmenele copiilor... și așa apar chiloții!


Pierre se hotărăște să-și comercializeze invenția, botezând noua marcă în cinstea țâncilor: "Petit Bateau". Chiloțeii au un succes nebun! Nu numai că aceștia păstrează răcoarea, dar sunt și mai igienici și, pe deasupra, țin locului "cocoșelul", lucru imposibil în izmene sau pantalonași largi.

În 1937, Pierre se trezește că Expoziția Internațională de la Paris îi acordă "marele premiu" pentru invenția sa. Dar asta nu aduce destulă pâine pe masă pentru el și celellalte 13 guri. Trebuie să mai găsească ceva...
... Doi ani mai tâziu, tam-tam! Petit Bateau scoate primii chiloți colorați! Cifra de afaceri a societății se multiplică de 10 ori. Păcat că Pierre dispare exact în acel moment!


Evident, copiii preiau conducerea companiei și se poate spune că nu cârmesc chiar rău barca. În 1958, Petit Bateau pune mâna pe un contract cu armata franceză. Și flota are nevoie de suținere, nu...?

Marca se dezvoltă astfel până în 1988, dată la care îi este vândută lui Yves Rocher chiar înainte de a se scufunda după impactul cu legile comerțului de masă. Petit Bateau, salvată din valuri, se află din nou pe linia de plutire.

În 1994, Karl Lagerfeld o pune pe Claudia Schiffer să defileze în Petit Bateau. Se creează un adevărat tsunami. Marca face ocolul pământului în mai puțin de 80 de zile... până când apare în tabloidul "The Sun", pe fundul lui Sadaam Hussein. Tare, nu??

De atunci, Petit Bateau tot revine... În ianuarie 2009, Sonia Rykel (una dintre favoritele mele) readuce brandul într-o colecție unică:

nici colecția toamnă 2009 Petit Bateau, nu se lasă mai prejos: