audrey hepburn complex

mesajul lui către ea:
"e o zi de duminică. iubesc duminicile. sunt cele mai frumoase. ele dețin stropul de tristețe care vine din orice lucru frumos care este pe sfârșite. mă fac mereu să le apreciez, să le adulmec, să le gust și să le trăiesc altfel.
noi nu am avut niciodată zile de duminică, zile scăldate în lumină aurie. poate că nici nu ar fi trebuit să avem duminici, căci sunt mult prea scurte. pentru orice.
aș vrea să luam micul dejun împreună!
mă uit la "breakfast at tiffany's". audrey hepburn îmi amintește mereu de tine și de obsesia ta pentru ea.

în această zi de duminică, am încercat să-mi amintesc cum ai apărut, de unde?
chiar nu știu...
ai apărut mult prea brusc cu toate lucrurile tale: gesturile uneori copilărești și tâmpe, rochiile ciudate și pantalonii mult prea scurți, agrafele de păr cu winnie the pooth, norah jones, etta james și muzica ta franțuzească (cine mai ascultă astăzi edith piaf???), tabieturile tale, băile tale lungi și delicios de leneșe, ceaiurile de vanilie cu scorțișoară, felul în care savurai o tartă cu fructe, răsfățurile dulci și tânguirile melodioase, parfumurile, cărțile, cd-urile, pasiunile tale pentru india și japonia (deși nu ai fost niciodată acolo), pentru arta egipteană, pentru biografiile criminalilor în serie, pentru poeziile lui e.e. cummings, revistele și filmele tale vechi sau de neînțeles pentru mine (până la tine nu am auzit de kim ki-duk, chan-wook park sau kar wai wong, iar tarantino și almodovar nu m-au fascinat niciodată!)
ai apărut dintr-odată cu toate obsesiile tale...
am realizat imediat cât de banală a fost existența mea până atunci, cât de perimat și de prăfuit era totul.
stăteam lângă tine și te-aș fi ascultat ore întregi vorbind. n-am mai întâlnit pe nimeni ca tine, care să vadă și să simtă ca tine, care să trăiască, să iubească și să se exprime așa.
aveai mereu ceva de spus. de obiectat. aveai o părere pentru absolut orice. nimic nu-ți era indiferent. păreai mereu neliniștită, pentru ceva... pentru cineva.
chiar și atunci când erai teribil de relaxată și-mi spuneai că suferi de-o melancolie vagă, existențială, aveam senzația că minți, doar de dragul scenariului, doar pentru a impresiona.
erai ca o actriță vagă și veselă, melancolică și dezolată, imorală și cumpătată. erai câte puțin din fiecare. erai precum audrey hepburn în "breakfast at tiffany's", fascinantă și imprecisă.
până la tine nu am știut că oamenii-și cheluie și ultimii bani pe chestii inutile: o carte, o placă de vinil, o jucărie decorativă sau un pampon (pe care cu siguranță nu l-ai folosi nicodată)!
mă enerva teribil un lucru: că întodeauna înainte de a cumpără o carte, deschideai la ultima pagina și citeai sfârșitul. doar dacă finalul era satisfăcător, citeai cartea. nu puteai să-ți pierzi timpul inutil pentru ceva care avea să se termine prost. nu am înțeles niciodată de ce...
spune-mi! dacă ai fi putut să citești ultima filă a cărții noastre, ai mai fi trăit povestea?"

răspunsul ei: "da"

love story (7th scene)

locație: undeva, într-un apartament din bucurești.

timp: ora 4, după-amiaza.

coloană sonoră: Luz Casal - Piensa En Mi

personaje: ei doi.

ca-ntr-un film de-al lui kar wai wong, ea este mult prea tristă și rece... el, mult prea emotiv și aparent indiferent!
au fost câteva momente ludici.

acum, el stă întins în pat, fumând.
cumva, disolut, poziția asta îl avantajează. de oriunde l-ai privi.
e perfect rațional, nu face niciun gest stângaci sau inexact.
tace și ei îi place.


momentele intime rezidă acum în schimbul de parfumuri din pielea fiecăruia.
ea bea un capuccino și se gândește involuntar la maimuțele capuchin din continentul sud-american, mamifere pentru care are o afinitate aparte. cea mai inteligentă specie de primate!
cândva va avea și ea un capuchin. câte lucruri va avea să-l învețe...
râde.
lui i se pare stupid. de ce nu un câine?

într-un colț de oglindă, se vede o parte din ea, cu părul încă ud de la ploaia care a prins-o pe drum.
își îmbracă rochia umedă și i se lipește de corp...
neobișnuită și exotică, după cum apreciază el.
privește confuză de după jaluzelele de nuanțe hiacint.
dacă s-ar opri ploaia, ar putea să plece.

într-un târziu el începe să vorbească. încearcă să o electrizeze printr-un amalgam de cuvinte și gesturi îmbinate perfect, fraze aparent indiferente și vagi, distante și reci. absurdizează acromatic. ei îi place. o fascinează confuziile.
îi răspunde inegal și accesibil, ca și cum ar vorbi despre altcineva. nu are nimic de pierdut. ea nu minte, nu aberează. nu-i irațională, prostească sau stupidă.

îi revine obsedant în minte scena lui almodovar din "carne tremula", în care david și elena stau goi, întinși unul cu picioarele la capul celuilalt și își îmbrățișează posesiv trupurile. și toate celelalte despre trădare, eliberare, pasiune și răzbunare. pleiada emoțiilor. intensitatea lor. actorii. carnea crudă...

se intinde pe canapea, adulmecând leneșă parfumul discret și fermecător al unui barbat care îi vorbeste despre madrid și flamenco.
o atrage rezonabil gândul autodistrugerii. înecarea în excese, violențe și abuzuri. lipsă de cumpătare. desfrâu. trupul amorțit de substanțe și creierul de nesomn.
"totul trebuie sa înceapă de undeva. de ce nu acum? aici, în noaptea asta, chiar dacă afară plouă!"
"aș vrea să plouă mai des" îi răspunde ea...
și el, dar nu-i spune.

los abrazos rotos - îmbrățișările frânte ale lui almodovar!

"cum te numești?
- harry caine!
înainte nunele meu era mateo. eram regizor de filme. încă de mic, m-a tentat ideea de a a fi ceva mai mult decât eu însumi. a trăi o singură viață nu mi-a fost suficient niciodată. așa că am inventat un pseudonim - harry caine! un aventurier care şi-a înfruntat destinul şi a devenit scriitor. de atunci, toate lucrările mele au fost scrise sub acest nume. în timp, mateo blanco şi harry caine au devenit una şi aceeaşi persoană. eu!"

aşa începe pelicula, dar, pe scurt...
lena este o tânără secretară care visează să fie actriță și se implică într-o relație comfortabilă, doar pentru că banii acelui bărbat îi tratează tatăl de cancer.
ernesto, un bărbat putred de bogat și decrepit, dar atât de obsedat de ea încât își pune fiul să o urmărească și să o filmeze peste tot, mai mult... angajează un specialist în cititul pe buze, ca să-i redea toate replicile pe care ea și cei din jurul ei le rostesc.
mateo este regizorul unui film în care ea deține rolul principal, de care lena se îndrăgostește și pentru care vrea să-l părăsească pe ernesto.
un accident stupid de mașina o omoară pe lena și îl lasă pe mateo fără vedere. tot atunci, mateo devine harry.

14 ani mai târziu, mateo trăiește în întuneric. devenit acum harry caine, el supraviețuiește numai datorită scenariilor pe care le scrie cu ajutorul credincioasei sale asistente, judit, care, alături de fiul ei diego, îi servește drept secretară, dactilografă și ghid.
de când a decis să traiască numai pentru a spune povești, harry e un foarte activ și atractiv bărbat orb care și-a dezvoltat restul simțurilor pentru a se bucura de viață, însă nu poate uita faptul că nu a fost găsit niciun vinovat pentru ceea ce s-a întâmplat cu 14 ani în urmă. deși are certe bănuilei, harry nu poate dovedi nimic...

o poveste superbă, în care almodovar nu are cum să te dezamăgească, o idilă nebună, dominată de fatalitate, gelozie și trădare, a cărei unică reprezentare fizică este o fotografie ce infățișează doi iubiți îmbrățișați, mateo și lena. o fotografie pe care cineva a rupt-o într-o mie de bucăți.

india, actrița și portocaliul

stăteam printre rochii, pantofi, sandale, pudriere, farduri de pleoape, poșete, cercei și brățări.
am realizat că totul poate fi ușor confundat cu garderoba unui carnaval.
piese de teatru, scenarii, replici, desfășurătoare...
tatararaaaaaaa... îmblânzitoarea de lei.
dresoarea de șerpi.
înghițitoarea de flăcări.
and so on...

poate că impresiile nu mint.
poate că-i adevărat.
nu sunt nimic altceva decât un actor.
zilnic interpretez alt personaj.
urmez scenarii, improvizând din când în când...
femeia în verde, femeia în albastru, femeia în voal, femeia în dantelă, femeia în mătase, niciodată-n latex...

deghizări de dragul misterului, al farsei, al conspirației, de dragul șarlataniei și-al minciunii.
fac compromisuri. iubesc portocaliul, căci portocaliul este "compromisul" dintre galben și roșu. "compromisul" dintre aurul celest și roșul vieții, dintre spirit și libido, dintre reverlația iubirii și emblema desfrâului.
portocaliu, ca piatra lacint, la fel de portocaliu precum veșmintele călugărilor budiști.
visez în portocaliu spre lumi indiene...
m-aș refugia în templele budiste din sanchi sau bodh gaya și nu știu dacă m-aș mai întoarce vreodată!

stare de...

nu suntem nimic...

sunt convinsă că nu știu a trăi altfel decât așa, lacom, profund dedicată propriilor mele plăceri, improbabil capabilă să mă mulțumesc cu mai puțin decât astfel de lucruri, zile și nopti...
vara bucureștiul este un oraș cosmopolit. doar vara!
impulsul ștrengăresc, dar deloc adecvat vârstei mele, mă face să iubesc desenele pe asfalt, trasul cu urechea la discuțiile altora și alergatul/efortul/dansul/ritmul bătăilor inimii orașului meu de vară.

mă simt câteodată asaltată de un fel de "joie de vivre", o stare impulsivă, derizorie, inegală și imposibil de descris în cuvinte.
daniel mereu îmi spune "ești asemeni unui copil!"
prin diverse locuri, m-aș aseza la mesele oamenilor pe care nu-i cunosc, doar așa... ca să-i întreb lucruri elucubrante: "iubiți ploaia? eu... da!" "dar păpădiile?", "nu visați nisipurile fierbinți și apa cristalină din bora bora?", "care-i ultima dată când ați urlat cât v-au ținut plămânii?", "dar când ați jucat șotronul?"
mereu însă, păstrez totul pentru mine, cu o neliniște expansivă care-mi precipită respirația.
spuneam odată că-s precum miss dalloway: indecisă și exuberantă, în condiții total inexplicabile.
câteodată totul este burlesc și carnavalesc, alteori trist ca o ploaie de toamnă, în alte cazuri, seducător și grotesc...
dar, de obicei, toate lucrurile rămân în urmă, la fel de indescifrabile precum desenele cu cretă pe asfalt, după o ploaie torențială...
nimeni nu mai reprezintă nimic.

every girl wants to get married...

din fragedă pruncie, micile noastre capșoare au imprimată în cotlonul imaginației, ziua nunții (nu-i valabilă și-n cazul meu, însă mă introduc hapsân în majoritate pentru a-mi facilita discursul)!!
toți părinții, indubitabil și fără nicio excepție de la regulă, își visează fiica/fata/fetița pășind fericită spre altar, într-o superbă rochie de miresă.
chiar dacă găsim leacul pentru cancer, panaceul universal, viață pe marte sau inventăm teleportarea și avioanele supersonice, important e să fim căsătorite!
o condiție sine qua non...
atunci primim laurii și magna cum laude!
ceea ce vine natural odată cu presiunea asta de-a te mărita, este sentimentul de vinovăție pe care-l ai (de cele mai multe ori) față de mama ta, că nu ești măritată încă.
și sentimentul crește odată cu fiecare an ce trece fară o zi a nunții stabilită-n calendar.
am cel puțin două cazuri (apropiate zic eu!!!) care s-au măritat conform teoriei de mai sus.
la fiecare întâlnire/masă/reuniune de familie suntem obligate să ascultăm detalii în amănunt (construcție pleonastică voită, pentru a sublinia) despre fiecare rudă/cunoștintă/prietenă care urmează să se căsătorească.

suntem deseori forțate să inventăm scuze cât mai credibile pentru a răspunde inevitabilei întrebări: "Auzi, dar tu când ai de gând să te măriți??!!"
găsim timid răspunsuri precum: "Vreau să-mi termin cursurile de specializare în managementul afacerilor! "
sau amuzant: "Am făcut un pact cu o foarte bună prietenă, cum că nu ne vom căsători niciuna înaintea celelilalte, iar ea încă n-a găsit the right man!"
ori răspunsuri pe termen lung: "Vreau o casă superbă, cu o grădină imensă și dup-aceea poate mă voi gândi la căsătorie și la copil!"
pe toți îi amuză răspunsurile astea.
excepțiile de la cursul natural al vieții ori amuză, ori contrariază!

nu! nu știu să gătesc și nici nu cred că voi știi vreodată, însă nu ăsta-i motivul pentru care nu m-am măritat până acum.
o voi face probabil în următorii trei ani, spre fericirea maică-mii și-a prietenei mele, mirela, care are deja doi copii (minunați, evident!)

altă chestie ce ne aruncă acolo (în "patima" căsătoriei) direct din scutece este bagajul constant de imagini pe care-l urmărim cu proprii noștri ochi întreaga viață:
1. Barbie - simbolul frumuseții și-al succesului neîntinate, simbolul fericirii și-al perfecțiunii în superba ei rochie albă de mireasă. o barbie care pășește grațios în condurii ei de cristal către superbul ei mire, Ken.
2. Cenușăreasa, Albă-ca-Zăpada, Frumoasa din Pădurea Adormită și toate aceste personaje de poveste al căror sigur țel este găsirea mirelui pentru o nuntă perfectă. eternul "happily ever after" (care, să fim serioși, în societatea actuală, de cele mai multe ori se transformă în "happily till the divorce")

De la Cenușăreasa și Prince Charming (adik Prințul Fermecător sau Încântător) și până la povestea "romanțoaso-sexualo-materialistă" dintre Monica Gabor și Irinel Columbeanu suntem bombardate de conceptele care se-nvârt fluid în jurul unei singure idei: nu putem fi cu adevărat fericite până când nu vom găsi bărbatul care ne este destinat și cu care ne vom căsători.
recunosc, mă pronunț într-o oarecare necunoștință de cauză (căci în permanență am avut o relație), însă nu cred că o femeie singură, o femeie care nu are un bărbat alături de ea este nefericită.
totul este un cult de controlare a minții, un fel de teorie a conspirației care ne guvernează destinul din clipa în care am reușit să rostim cuvintele: "Da!" ("I Do!")

chiar dacă bărbații tratează acest subiect destul de superficial, pentru femei, deceniile de presiune, vină și marketing le-au adus răbdarea pe marginea prăpastiei. într-adevăr regula asta nu se aplică tuturor, însă se aplică majorității.

conform statisticilor, cei care își unesc destinele înainte de a împlini vârsta de 22 de ani, divorțează în mare proporție, iar cei care au depășit 35 de ani și sunt necăsătoriți, ajung în mare parte să nu se mai căsătorească.
așadar, studiile arată că există o vârstă când relația a doi oameni ar trebui pecetluită. măcar biologic, căsătoria are limitele ei temporale.
astfel, femeile ar trebui să aibă un copil până-n 30-33 de ani, pentru că după această vârstă apar modificări hormonale și genitale ce îngreunează iremediabil fecundația și sarcina. în plus, părinții trebuie să aibă o vârsta la care încă să fie activi atunci când copiii lor trebuiesc propulsați în societate.
dincolo de toate astea, nunta este un pas extrem de important în viața unui om, pentru că totul se schimbă colosal (mai ales dacă realizează că alegerea nu a fost una corectă).
unele cupluri (și cazul meu), consideră că pentru a se căsători și a avea aun copil trebuie să aibă o stabilitate financiară, o casă cu tot confortul, iar "ziua de mâine" să nu reprezinte o amenințare.
din punctul meu de vedere, căsătoria este asumarea existenței.

până la urmă cred că orice om simte nevoia de siguranță și securitate (nu doar noi, femeile). chiar dacă femeia din ziua de astăzi este capabilă să facă aproximativ toate lucrurile pe care poate să le facă și un bărbat, ea simte nevoia să fie protejată. Și cine poate face asta mai bine decât un bărbat!??!
dintr-un motiv sau altul, de fiecare dată când ne trece prin minte gândul că o să trăim singure, un fior cutremurător ne trece pe șira spinării și ne scuturăm crâncen capul. nicio femeie nu vrea să fie "mătușa Maria", fata bătrână, căreia-i plâng toți de milă!
cred că femeile nu se mărită pentru că vor. cred că ele se mărită pentru că asta așteaptă societatea de la ele. nu știu, însă, dacă femeile ar trebui să lupte împotriva acestei presiuni masive. și nu știu nici dacă bărbații ar trebui să cedeze. până la urmă e problema noastră, nu a lor (a bărbaților)!
poate că fiecare femeie visează să fie mireasă!
eu, însă, de când mă știu am visat să fac stive de bani și să schimb lumea.
deocamdată n-am făcut nimic din toate astea!

introducing... Alexander McQueen

Cea mai controversată colecție de anul acesta, la Paris Fashion Week 2009: rochii vintage-corpse, pălării din capace de pubelă sau umbrele voluminoase si un machiaj desprins din filmele hard-core horror.
Acesta este Alexander McQueen.

Colecția toamnă-iarnă 2009/2010 în viziunea lui Alexander McQueen i-a oripilat pe unii, i-a îngrozit pe alții, însă în mare parte, a fascinat. Dincolo de șocul inițial, mesajele lui McQueen sunt amuzante, terbiliste și eco. Umbrela încetează să mai fie umbrelă, acum devine pălărie. Dozele de suc se recilează, folosindu-se pe post de șepci, iar pentru simpatizantele contesei Bathory, cu obsesia buzelor mereu pline și roșii și-a tenului mereu tânăr există machiajul "zombi".

Înainte de-a derula firul pictogramic al poveștii, trebuie să menționez un singur lucru: întreaga colecție lui Alexander McQueen este adânc "înfiptă" în realitatea actuală: nimic nu se aruncă, totul se transformă/se refolosește.
culorile predominante: roșu și negru. pasiunea și moartea. dragostea și tenebrele.
eu găsesc extrem de interesantă și originală întreaga colecție.
i rest my case.



Întreaga colecție stă sub semnul jocului cu dimensiunile și formele: talie cambrată - guler sau trenă supra-dimensionate, forme haotico-arhitecturale, imprimeuri imense alternate cu printuri minuscule, pălării ce cresc porporțional cu mărimea rochiei.
Un autentic Alexander McQueen, mult prea extravagant pentru o colecție pret-a-porter...

P.S: Eu am plecat pe meleaguri maritime autohtone, însă pentru cei care rămân peste weekend în București, în seara aceasta, pe terasa Princess, începând cu orele 23.30 are loc un eveniment monden cu machiaj și coafuri, îmbinate cu cele mai bune beat-uri (menit să celebreze ceea ce a însemnat Michael Jackson în inimile tuturor).
Duminică, de la orele 19.00, pe stadionul Tineretului, se vor proiecta pe ecrane gigantice cele mai importante momente din cariera lui Michael, precum și concertul artistului susținut în 1992 în România. Voi da și eu o fugă dacă mă voi întoarce în timp util...
Și pentru cine se află în Brașov, mâine dimineață începând cu orele 11.00 va avea loc un marș în memoria lui Jacko.
Un weekend înroșit... pardon, însorit tuturor! Eu cu siguranță-l voi avea!