stare de...

cum să spun "NU"?

într-una din zilele astea, nu stiu cu exactitate când, m-am hotărât să devin filistină.
opacă.
pasivă și mărginită.
mi-am propus asta, cu certitudinea că altfel nu mai pot supraviețui.
vreau să reduc totul la convenții artificiale, perfect mecanice și să-mi păstrez mie ceea ce cred și ceea ce vreau cu adevărat.
nu-i vreme să împărtășesc, nu mai e vreme să-mi fie virtute sinceritatea.


cine mă cunoaște, știe că mi-e imposibil să spun "NU"!
mi-e la fel de imposibil ca înotul (nu știu să înot din pricina unei fobii ce-am dobândit-o la 6 ani!!!)
am încercat deseori să spun mii de "NU", în fața oglinzii. am repetat mimica feței, am reprodus privirea negativistă și gesturile din mână în semn de NU. datul din cap.
am repetat de nenumărate ori în minte toată sceneta.
însă, nu știu cum se face că, de fiecare dată când cineva îmi cere ceva (care, să presupunem, că-n acel moment mi-e imposibil de realizat) eu spun "DA".
mai grav este că imediat ce spun "DA", mă dedic acelui lucru fără ca eu să am de câștigat, ceva, orice din asta.

nu există oameni față de care m-aș putea confesa, căci invariabil am senzația că vor să găsească în mine un produs finit, un vestibul al imaginației lor, al impresiei pe care ei și-au creat-o despre mine...
eu nici măcar nu m-am decis cine sau mai exact ce vreau sa fiu de acum încolo, căci îmi aparțin cu adevărat mie. n-aș suporta în nicio circumstanță fie ea cât de delicioasă, un supliciu precum lipsa de libertate.

vreau să învăț să spun "NU"!
să spun "NU" celor care nu mă vor așa cum sunt, celor cărora nu le pasă, celor care cred că li se cuvine totul, celor haini și haotici, celor care se dau ceea ce nu sunt. am nevoie doar de-un radar (ca să-i depistez)...

iar atunci când nu pot spune "NU", voi fi mută.
asemeni unui actrițe, care atunci când celelalte personaje rostesc replicile, ea este prinsă între ea ca ființă autentică și ea ca personaj al unei piese.
în era egoismului absolut, adevărata potență constă în arta de a spuna "NU"!

designer of the week: hermès!

1. Thierry Hermès (în poză) se naște în 1801, în Germania și, în perioada aceea, nimeni nu îi prea tolera pe protestanți. Așa că Thierry imigrază în Franța în 1828, învață șelăria și își deschide mica întreprindere (ce nu va cunoaște niciodată criza) în 1837...

2. În 1878, Thierry moare, iar Charles Émile, fiul lui, îi succede. Prima decizie a lui Charles: mutarea (căci așchia nu sare departe de trunchi). Antrepriza are o cifră de afaceri excepțională, dar fiul lui Thierry negociază timp de doi ani cu bancherii înainte de a se muta pe strada Faubourg St. Honore. O idee bună (oricum mult mai bună decât aceea de a-și numi fiul Adolphe).




3. Adolphe și Émile-Maurice Hèrmes, fiii lui Charles devin moștenitorii de drept ai casei Hèrmes în 1902, pe vremea când calul încetează să mai fie un mijloc de transport. Adolphe începe astfel, să fabrice caroserii... și de ce nu, să le vândă dincolo de granițe, inventând astfel exportul!

4. În 1914, Émile-Maurice, fratele lui Adolphe, pleacă în Canada. Un pas profitabil, dacă stăm să ne gândim că de acolo aduce fermoarul! O dovadă că spiritul afacerist se transmite genetic.
Dacă și inteligența ar fi fost genetică, Adolphe nu s-ar fi lăsat dat la o parte de fratele său iubit. Iată cum, imediat și pe cont propriu, Émile-Maurice inventează eșarfa de mătase ce îi va aduce faima (o astfel de eșarfă se vinde la fiecare 20 de secunde!!!)

5. În 1951, Jean-Rene, fiul lui Émile, preia frâiele casei Hèrmes, devenită acum (după trei generații) o casă celebră. Niciodată Hèrmes nu are mai mult succes și nu lucrează mai bine decât în această perioadă. Toată lumea are câte o eșarfă Hèrmes: Grace Kelly, Ingrid Bergman, Jackie Kennedy și chiar Regina Angliei. Destul de greu la acea vreme, mai ales că cei mai buni competitori erau: Chanel, Gucci, Louis Vuitton și Christian Dior!

6. Jean-Louis (în poză), nepotul lui Jean-Rene, preia conducerea casei Hèrmes în 1978 (exact cu doi ani înainte ca eu să mă nasc!). Diversifică (după un secol și ceva) oferta: îmbrăcăminte, argintărie, porțelan, cristal... Se descurcă extrordinar, căci în 2001, cifra de afaceri a casei Hèrmes ajunge la 1227 miliarde de euro! Până în acel moment, nimeni pe pământul ăsta nu făcuse mai mult (mai ales că era anul cu World Trade Center).
Imediat după, Jean-Louis, longevivul director executiv al Hermès, a încălcat însă tradiția de succesiune a gigantului din industria modei și parfumeriei prin desemnarea unui outsider, Patrick Thomas, 60 de ani, care fusese directorul executiv al Hermès International din Paris. Însă această schimbare nu a fost de bun augur, profiturile companiei neridicându-se la nivelul înregistrat din timpul conducerii urmașilor lui Thierry Hermès, fondatorul afacerii.

7. Pierre-Alexis Hermès (în poză, fiul lui Jean-Louis), 40 de ani, împreună cu Pascale Mussard, de 52 de ani, au rămas în sânul companiei ca directori ai departamentului artistic, investitorii punându-și toate speranțele în capacitatea lor de a revigora afacerea. Cu toate acestea, există tot mai multe zvonuri conform cărora gigantul din industria modei va fi scos la vânzare, procesul de preluare al acestuia fiind îngreunat și de numărul mare de membri ai familiei fondatoare care dețin acțiuni în cadrul companiei. Aproape 60 de urmași ai fondatorului au, fiecare, mai puțin de 5% din totalul de acțiuni ale companiei evaluate la peste 11 miliarde de dolari (8,2 miliarde de euro).

Astăzi, după mai bine de 170 de ani, Hèrmes reprezintă una dintre cele mai celebre case franțuzești de high-fashion, specializată în: mătase de primă clasă, piele, ready-to-wear outfit, accesorii luxoase, parfumuri pretențioase, haine de cea mai bună calitate. În tot acest timp, Hèrmes și-a câstigat renumele în lumea fashionului prin calitatea produselor, reputație și preț (nu oricine-și permite un Hèrmes).
Paris Hilton, Nicole Kidman, Julianne Moore, Elle MacPherson, Elizabeth Hurley și Madonna sunt câteva dintre cele pentru care logoul cu trăsura și calul reprezintă un mod de viață.
Să sperăm, totuși, că Hermès va rămâne a deținătorilor de drept, căci pare-se, faimoasa casă nu are succes în mâini străine!

love story (scene 10)

locație: un pat cu cearșafuri albe, într-o cameră cu o singură sursă de lumină: o veioză difuză!

timp: orele 20.00, într-o seară de vineri.

coloană sonoră: Sarah Vaughan - I ll Be Seeing You


cadru: plan întreg, ea între cearșafuri (filmată de sus - plonje), își privește palmele în lumină!


"în mine nu se mai aude nimic de tine... nu se mai vorbește despre tine!", așa își spunea în fiecare seară, exact înainte să adoarmă.

își repeta deseori această incantație, ca pe-un ritual, așa cum unii își beau cana cu ceai sau își spun rugaciuni, iar alții șoptesc "noapte bună!" persoanei din același pat.
problema ei era că nu reușea să adoarmă. îi era somn, însă, chiar și atunci când ochii de sub frunte i se închideau, se deschideau întotdeauna alții. pe obraji, pe sâni, pe mâini, pe spate, pe coapse, în buricele degetelor, pe glezne.
o mulțime infinită de ochi în așteptare, în înflăcărare, în presimțire.
ochi care stateau la pândă și nu vroiau să se închidă.
ochi care așteptau chibzuit mâinile ce se vor așeza peste ei, asemeni unor pleoape ce nu-i vor închide.
și-apoi ar fi urmat acea stare de împlinire. ca atunci, în intersecție.

acolo s-au revăzut prima oară, după mult timp.
într-o intersecție.
imprevizibilitatea emoțiilor, acea joie de vivre, mașinile, cărțile, cafenelele, extravaganța și jazz-ul. ah! jazz-ul...
intersecția unor priviri într-un moment hectic.
el părea atât de frumos și ea părea atât de tânără!
aceeași atingere clandestină. studiată. coruptă.
ea aștepta să se facă verde, căutând cu privirea un taxi.
între ei era acea legătură cinematografică, nu mai era nevoie ca el să spună nimic.
și oriunde ar fi fost, ea nu trebuia să mai întoarcă capul, căci știa cine îi vorbește.
era mereu în spatele ei.
grav, misterios și filmic.
așa apărea el mereu, în acel context filmic, pentru a o salva de la propriile ei decizii.
decizii incapabil de luat în asemenea circumstanțe.

i-a zâmbit atunci, prefăcându-se aproape fals că nu-l recunoaște.
s-a așezat pe-o bancă, iar el s-a strecurat cu totul sub umbrela ei. multă vreme au zâmbit. știau amandoi asta, chiar dacă nu se priveau.
"nu te-ai schimbat deloc!" sparse el tăcerea.
"da."
"ești fericită?"
"da!"
și s-a facut verde.
el, a rămas pe banca de pe troturar, ea, în noapte, pe trecerea de pietoni, era mult prea mică sub umbrelă.
la scurt timp, s-a trezit cu el în spate.
s-au oprit în fața casei lui.
el, fericit, ea speriată, precum Alice în pragul Țării Minunilor.
saxofonul se auzea clar, ritmuri pregnante și imprevizibile, note înalte și alerte, voci senzuale, joase și teatrale.
mirosul de scorțișoară și pudră vanilată, parfumul lui, parfumul ei, izul insățiabil, șoapte imitând cromatici melancolice.
perdeaua din pânză bej cu imprimeuri ciudate și vântul care-o mișca încet, rodii frumos mirositoare și cești de ceai portocalii.
toate o așteptau...

a plecat dimineața, când toate străzile miroseau a-ncins, în aburul apei care uda trotuarul...
"ce-ai să faci acum, când totul s-a terminat?" întrebă o voce din ea.
"am să-mi pun cerceii rubinii, sandalele cu cele mai înalte tocuri și-o să merg mai departe ca si cum nu l-aș fi întâlnit niciodată..."
a urmat o stare de împlinire. ca atunci, în intersecție.

lista de cosas que quiero hacer...

doar dacă nu mă rup sau frâng...

"everybody’s changing and I don’t feel the same", spune o piesa (a celor de la "keane") care mie-mi place teribil de tare!
cam așa simt și eu. parcă în ultimul timp, totul se schimbă și nu se schimbă nimic.
toate lucrurile se modifică și toate stau pe loc.
am momente vagi de pre-depresie (căci sunt o fire veselă, și mă scutur cu zâmbete și râsete până să intru-n hipotimie) în care nu am nici cea mai vagă idee încotro mă-ndrept!
am atâtea vise, dorințe și scopuri precise, însă, la o analiză atentă, realizez că-s atât de împrăștiate-ntr-o mie de zări, încât luate împreună n-au nici cel mai mic sens.
alteori nu vreau nimic!
pur și simplu nimic...
aș fi zis că odată ce mă apropii de 30 de ani, lucrurile se vor schimba, voi știi ce vreau, voi fi mai rațională. dar.... nu!
sunt fix la fel.
sunt mai serioasă, am altă postură și totuși sunt fix la fel.
nicio emoție, nicio trăire în plus.
și Doamneee! Ooooooo Doamneeeee cât tânjesc!

două lucruri sunt certe, însă: n-am să mă transform niciodată-n bărbat și nici n-am să știu vreodată ce vreau!
știu mult prea puțin.
spre exemplu, știu că vreau pasiune, dar nu mai vreau trăiri interioare care să mă zbuciume.
vreau să răspund mai des cu: ”da. bineînțeles că sunt fericită, dar de ce mă întrebi?”
vreau ca serile de duminică să fie la fel de pline de proiecte elaborate ca cele de sâmbătă, și cumva planurile alea să se și materializeze.
apoi, vreau zile în care să n-am chef de planuri, zile în care să nu fac nimic și să am senzația aia atât de dulce ”je m'en fichistă”!
vreau să știu că o pot lua în orice direcțe, fără să-mi pese de căi greșite.
să-mi permit să sun la sonerii și-apoi să fug.
vreau entuziasm,
să devin un mandarin înțelept, care stă pe-o rogojină și spune fabule în timp ce alții-l ascultă cu gura căscată.
să am o ceainărie cu cele mai bune ceaiuri cu mentă și scorțișoară.
să sărut cel mai bine.
vreau să mă pot învârti în viața anumitor oameni,
vreau să fiu mamă, deși acum, cred că mi-ar fi imposibil, instinctele mele materne lasă de dorit!
să am cea mai înaltă floare de regina nopții din lume, căci mi-amintește de când eram copil, și-i sorbeam mierea...
și mai vreau să nu mă mai supăr niciodată pe viață.

unele lucruri se întorc mereu...

u know how...
ca atunci când te duci într-un club și probabil ai o seamă de persoane bifate-ntr-o listă, persoane pe care speri sau categoric n-ai vrea să le întâlnești.
și le întâlnești!

ca atunci când iei fetele și-ți zici că-i un concert pentru muieri și că irevocabil, masculii nu-l adoră pe lenny kravitz.
iar ei, în mod bizar, o fac!

aproximativ ca atunci când te pregătești să pleci undeva și începi brusc să te întrebi: "oare-ar putea fi acolo?"
și te întrebi de ce te întrebi asta, și-ți înfigi o agrafă mai adânc în păr!

cam ca atunci când tu, mama perfecționiștilor, comiți o eroare de mesaj, lucru care ți-e invariabil imposibil și dup-aia te-ntrebi: "ce face coincidența să fie într-atât de perfectă, căci am o agenda cu 587 de numere!??!"

mai precis, ca atunci când tu nu crezi în destin, semne sau coincidențe și te găsești peremptoriu întrebându-te: "dar dacă..."

aș putea fi ispitită să cred că lucrurile merg în cerc, dar, de cele mai multe ori ele se succed în sensul spiralei.
așa începe toamna de obicei!

designer of the week: introducing Coco Chanel

(19 august 1883 – 10 ianuarie 1971)
fără să se fi născut la sânul unor aristocrați, Coco a reușit să devină UNICA femeie pe care era obligatoriu s-o cunoști în anii 1930.
născută Gabrielle Chasnel, căci agramații de la Oficiul Evidenței strecoară din greșeală un "s", Coco crește într-o casă săracă din Correze.
când avea doar 12 ani, mama ei moare de tuberculoză, iar tatăl, speriat, își părăsește cei cinci copii la doar câteva zile.
Gabrielle ajunge într-un orfelinat din Aubazine, iar vacanțele și le petrece cu niște rude îndepărtate, de la care învață să croiască și să coasă.
la 18 ani, Gabrielle părăsește orfelinatul și se angajează ca asistentă într-o croitorie. acolo îl cunoaște pe playboy-ul milionar Étienne Balsan, care o ademenește cu promisiunea averii, a bijuteriilor și a hainelor scumpe.
se mută împreună.

Gabrielle începe să-și creeze propriile ei pălării, și după ce Balsan îi cumpără un apartament luxos în Paris, ea îl părăsește.
cu capul plin de vise, tânăra (ce-avea să devină marea Coco) vroia să cânte.
însă, se îndrăgostește și Arthur "Boy" Capel, cel ce-avea să-i devină iubit o sfătuiește să-și deschidă un atelier.
(în poză, o pălărie creație Chanel din 1912)
în 1909, la un an de la deschiderea primului ei boutique de pălării inaugurat, Gabrielle, devenită Coco începe să producă și îmbrăcăminte. momentul succesului, căci la scurt timp, Coco devine una dintre cele mai bogate femei din Paris.
În 1915, ea începe revoluția în lumea modei. era epoca femeilor înfășurate, încorsetate, garnisite cu tot felul de funde și fundoaie.
Coco le propune să se elibereze... și nu doar un pic!
modelele din prima ei colecție poartă jerseuri la o ținută de zi, material destinat până atunci doar lenjeriei intime.
Coco, însă, nu se oprește aici! îndrăznește mai mult și în 1920, manechinele sale au părul scurt, tuns băiețește și poartă pantaloni. era prima oară când femeia îmbrăca haine masculine. câteva luni mai târziu, creatoarea inventează minijupa. adevărata lovitură!
... dar povestea nu se termină aici:
1921, anul parfumului, când Coco devenită Mademoiselle Chanel, îi cere nașului țarului Rusiei să-i producă 20 de eșantioane de arome. alege Chanel no.5, și gustă succesul absolut, când Marylin Monroe declară: "cu ce mă îmbrac atunci când dorm? cu câteva picături de chanel no5!"

începe cel de-al doilea război mondial, iar Coco, neavând simț politic, își închide casa sub o toană de moment și își aruncă toți muncitorii în stradă.
renumită pentru relațiile ei amoroase deloc calme, în 1939, Coco se mută la Ritz, unde va trăi în toată perioada ocupației, cu Hans Gunther von Dinckl, un ofițer german de informații. șase ani de iubire nebună, exact cât durează războiul, după care-l părăsește și pe acesta.
deșteaptă femeie!
prin patul ei au trecut doar somități ale vremii, căci Coco a știut întotdeauna cum să-și croiască o manta pe timp de vreme rea: Ducele de Westminster (cel mai bogat bărbat din Anglia), marele duce Pavlovici (vărul țarului Rusiei, Stravinsky (cel mai mare compozitor-șef de orchestră al secolului său), Reverdy (poetul cu cele mai mari datorii din lume), Diaghilev (fondatorul arhi-ruinat al baletului rus) și Nijinsky (singurul dansator care va sfârși într-un azil)!
în 1945, Coco se retrage în Elveția, unde stă până în 1954, când se întoarce la Paris și în lumea modei. colecțiile ei, însă, nu se bucură de succesul de altădată, din cauza relației pe care-a avut-o cu spionul nazist. totuși, este aclamată și iubită de britanici și americani.
în ianuarie 1971, la 87 de ani, Coco moare, în urma unui atac de cord, în camera privată a hotelului Ritz (care timp de 30 de ani i-a fost casă).
dincolo de viața ei amoroasă tumultoasă, Coco a reprezentat pasul important al femeii spre recunoașterea propriilor merite.
și astăzi, stilul Chanel reprezintă curentul femeii curajoase, al femeii care nu se supune rigorilor societății și care este în permanentă aspirație întru succes și dragoste.
ea a inventat termenul de "flapper": femeia elegantă, care poartă fuste scurte, își tunde părul sau îl tapează, ascultă new jazz, dansează charleston, conduce automobile, fumează sau bea alcool și este ea însăși vânătoarea propriului partener.

love story (9th scene)

locație: o cameră obscură, plină cu pânze pictate, acuarele şi uleiuri.

timp: orele 20.00, într-o luni seară.

coloană sonoră: Cesaria Evora "Tiempo y Silencio"

cadru: plan întreg de doi, el pictează, ea, se află în spatele lui, şi-i priveşte desenul peste umăr.

"desigur, citește!
apoi arde-o cu un gest neafectat, cum uneori, mă strângi în brațe.
pe hârtia asta albă, sunt cuvinte scrise cu cerneală albastră.
cuvinte scrise de mâna mea...

degetele mele care te ating febril sau te zgârie uneori,
care te iubesc sau te urăsc, doar ca să se asigure că încă mai exiști, ca să simtă și să posede, ca să își creeze ferestre din carne spre lăuntrul tău...
te rog, citește atent, căci nu vei mai citi astfel de cuvinte, niciodată.

ţi-aş scrie mereu, uneori cu degetele, alteori cu cerneală, cu dinţii sau cu limba direct pe piele... poate-aşa vei înţelege!"

a aruncat mirat foaia de hârtie. ar fi putut să jure că nu-și amintește cum a ajuns acolo! în palmele lui.
şi-a luat pensula şi a continuat desenul.
renunțase la creioane, căci întotdeauna a avut senzația că dau lucrurilor o reprezentare naivă. altfel, își elibera subconștientul.
rezultatul era mai profund.
"frumoasele tale aripi de sidef... departe! departe! departe!"

ea stătea nemişcată în fața tabloului pictat în ulei.
în spatele lui.
îl privea ca să uite, ca să iasă din ea însăși, și din miile din ea care-o terorizau.
nu căuta chestii profunde.
brusc, a început să plângă.
dârele uleioase de acuarelă sidef o duceau cu gândul la deșertul saharian pustiu și arid, la patimile arabilor berberi care luptau pentru dragoste şi familie împotriva supunerii marocanilor.
lacrimile-i curgeau șiroaie și ochii ei împăienjeniţi priveau în continuare spatele lui, tabloul lui, deşertul, patimile lui...

el s-a întors şi a privit speriat, minute-n şir, acea străină cu ochii-nlăcrimaţi.
a strâns-o în braţe și i-a șoptit:
"haide să plecăm de aici!"
a luat-o de mână și a purtat-o aproape levitând printre străduțe strâmtorate, pavate cu piatră cubică.
se-auzea doar respiraţia lor.
"vrei să dormi în noaptea asta alături de mine?"
ea a râs: "să dorm lângă tine?"
"da! aş vrea să închid uşa, pentru totdeauna! poate mă ajuţi tu..."
"atunci, haide să rămânem înăuntru!"
el i-a dat o şuviţă de pe ochi şi a privit-o dezgolit şi vulnerabil:
"nu am iubit niciodată cu adevărat!"
ea a râs din nou, lubric şi timid: "nici eu!"

s-au sărutat infinit, nemărginit, impudic, obscen, acolo... în mijlocul străzii.
la scurt timp, s-au mutat în casa din ceruri,
cu grădină lângă mare,
cu ţipete cât să le spargă pieptul.
şi un nou început.
s-a mutat în insula din patul lui,
insula cu răsărit, timp şi linişte,
lacrimi şi cântece, ceruri şi săruturi
şi-au trăit aşa o vreme. hedonistic.
făceau dragoste la prânz şi dansau beom la asfinţit.

într-o noapte, el s-a trezit şi-a găsit-o rătăcită şi înspăimântată.
a încercat multă vreme să-l ferească de angoasele ei nocturne.
de dureri şi de spasme.
el a făcut-o mică şi-a strâns-o-ntre palme!
i-a sărutat fruntea, trupul şi-a iubit-o.
au adormit ghemuiţi.
când s-a trezit, ea nu mai era acolo.
dispăruse definitiv!
a găsit doar biletul de la ea:
"desigur, citește..."

departe, deasupra deşertului saharian, fâlfâind din aripile albe de sidef, ea şi-a amintit de mâinile lui uşor aspre.
s-ar fi dat lor ca să se transforme într-o fiinţă brută, s-ar fi oferit de bună voie acelor instrumente de exfoliat, acelei senzaţii de bine,
acelei linişti şi-acelei siguranţe din ea care semăna invariabil de limpede cu moartea!
a despăturit biletul de la el:
"fără materie nu suntem nimic. sufletul nostru are sens doar cu ajutorul biologiei. ştii!! aş vrea să trăim pentru totdeauna, noi doi! nu te pot iubi, știind că la un moment dat tu sau eu nu vom mai fi. vreau să găsesc maniera de a face biologia să dureze, atunci, te voi căuta din nou..."
ea nu credea în reîncarnare, însă, ştia că toate din ea şi-n miile ei de vieţi, fie fecioară, pasăre, aviatoare, exploratoare, femeie arabă sau zeiţă indiană, l-a căutat şi l-a iubit la fel!

stare de...

vreau să plec departe...

îmi doresc o rochie fără bretele cu multe falduri, de un indigo intens, pe care să o îmbrac cu o pereche de teniși, gen converse și să aleg printre maci.
... ca o nebună.

îmi doresc o plantă miraculoasă cu puteri psihico-tămăduitoare cu care să vorbesc în fiecare dimineață și seară!
... ca două prietene vechi.

îmi doresc o vacanță departe, departe și-un ceai în doi.
... ca niște îndrăgostiți.

îmi doresc să trag un fum, adânc, în piept. sau poate iarbă!
... deși nu fumez.

îmi doresc să nu mai aud în mine zgomote vagi, ca aripile libelulelor de noapte care se zdrobesc de neoane incandescente.
îmi doresc să nu mai simt izul arsurii.
ci doar miros de iasomie,
toată viața.

love story (8th scene)

era una dintre diminețile pierdute, acele dimineți în care se trezea incredibil de greu și în casă era răcoare, iar ea mergea să-și facă o cafea îmbrăcată numai cu cearșaful. răcise, de la ploaia de-aseară...

locaţie: un bar slab luminat, în stilul jazzy al anilor '30.
timp: ora 22, joi, o seară de august
coloană sonoră: Thomas Haardell "Blow Your Mind" 

cadru: plan întreg, ea stă cocoţată pe un scaun de bar şi bea un cocktail.

cu o seară în urmă...
și-a sprijinit coatele ușor de bar, încet, lasciv, cu mâinile ușor desfăcute, aproape ca pe-o invitație între palme. când și-a dat seama, s-a răsucit violent, cu tot cu scaunul barului, în direcția opusă.
s-a lovit brusc de imaginea unei femei reflectată într-o oglindă imensă cu rame arămii.
"ar fi trebuit să porți sutien sub aceasta rochie!", și-a zis, în timp ce asculta involuntar o ceartă între îndrăgostiți.
o deranja atât de tare monologul bărbatului, încât ar fi vrut să se insinueze în mijlocul discuției doar pentru a-i spune că este un buhai de baltă și că oamenii nu se despart în baruri.
dar lacrimile și rugămințile femeii pe cale de-a fi părăsită, au făcut-o să se oprească.
"poate, totuși mai există o șansă pentru ei!"
uneori e nevoie de-o coincidență simplă, câteva momente într-un bar și totul devine clar.

10 minute mai târziu...
pe fereastra taxiului, culorile electrice ale orașului se îmbinau haotic.
stropii de ploaie de prelingeau ușor fără o direcție precisă, ca-ntr-un dans grotesc.
"dar ce frumoasă despărțire pentru cei doi necunoscuți, cu străzile sclipind în ploaie ca pielea neagră a unui cal!"
preţ de-o clipă l-a văzut și a oprit taxiul!
stupoarea lui direct proporțională cu stupoarea ei, că-l vede așa, printre vaporii de apă.
și-l imaginase de mii de ori.
îi uitase trăsăturile și-acum rememora totul, fiecare iris, fiecare rid, fiecare curbură a feței.
cu ochii și-apoi cu palmele.
au făcut dragoste acolo, cu zeci de mașini trecând alarmate printre corpurile lor.
au făcut dragoste printre claxoane și stropi mari de ploaie ce-alunecau pe porţinui de trup încinse şi pleoape rimelate.
au făcut dragoste printre tramvaie şi troleibuze, ce-aşteptau încordate, la semafor, finalul unei atingeri prelungite.
sau al unui sărut ludic.
imprecis. electric.
metrourile migrau sub faldurile rochiei ei,
stâlpii de telegraf le susţineau trupurile,
culorile semafoarelor le dansau pe pielea udă
... cablurile electrice li se încurcau în păr.
au făcut dragoste printre tunete şi descărcări electrice.

"sunt frumoasă?" l-a-ntrebat şi buzele lui au urmărit calea picăturilor de ploaie.
trupul lui a vânat curbura trupului ei...
şi mainile lui au ocolit maşinile, tramvaiele, troleibuzele şi i-au răspuns mergând ele însele pe şine.
prin staţii şi puncte de oprire.
pe rute mereu ocolitoare...
au căzut cu claxoanele, semafoarele şi luminile oraşului în spate.
"vreau să-ţi zbor minţile!" i-a şoptit

a doua zi dimineaţă...
dimineaţa era invariabil perfectă, ca şi noaptea din ea, care se mişca violent ca un peşte mic, plesnind din coadă peste organele ei interne, toate amintirile amestecându-le, distrugându-le, deformându-le...

răcise, de la ploaia de-aseară!

  

genți, genți și iar genți...

despre pasiunea mea pentru genți am tot vorbit.
despre faptul că urăsc vuittoanele am mai vorbit.
despre faptul ca nu-mi place dolce și gabanna, cu siguranță am mai vorbit.
n-am vorbit, însă, despre alexander wang, marc jacobs, chloe sau despre acei creatori de genți care mi se par de-a dreptul originali...

Alexander Wang este un nou-venit în lumea designului genților. de fapt, prima lui linie de accesorii a fost lansată abia anul trecut, și spre surpriza mea, tipul are doar 25 de ani! modelele lui au un design echilibrat (deloc extravagant) cu suflu sexy, modern și luxos. exact așa se numește și colecția: "luxury". (poate și pentru prețurile piperate)
geanta vestă este una dintre favoritele mele (834 E)
Marc Jacobs și gustul lui pentru genți este unul autentic. iubește extremele, ca și mine, de altfel!
geanta mare, încăpătoare în culori vii, uni. sau geanta plic, minusculă, chic și extravagantă.
geanta "party girl" din stânga este adorabilă, hilară și autentică. îmi amintește cumva de orele de lucru manual în care lipeam anapoda litere din hârtie colorată. tre' să ai un spirit hippie! se găsește la prețul de 389$ (știu, destul de mult!!)
Gucci, geanta din nylon, deși vara e pe sfârșite, iată și o magnifică geantă de plajă. ediție limitată a geniilor Dooney & Bourke, pe care casa gucci i-a cooptat cu succes astă-vară! ciudat, totuși, că deși în magazinele Dooney & Bourke geanta se făsește la prețul de 385$, la reprezentanța Gucci se poate cumpăra cu 795$ (adik dublu)! oricum, nu merită, o poți purta doar 3 luni pe an și cineva m-a învățat odată că valoarea unui obiect vestimentar se cuantifică în funcție de preț raportat la numărul de purtări.
James Piatt, am mai vorbit despre el și despre trăznăile numite genți. e unic, extravagant și delicios.
când am văzut pentru prima oară gențile "tinkerbell" sau cele în formă de armă am scăpat un "wow" lung. am fost intrigată pentru că, în general, admir unicitatea, inovația... și este incredibil de greu ca într-o lume a designului vestimentar atât de saturată să mai aduci ceva nou. ei bine, piatt este extrem de original și fiecare geantă are povestea ei.
prima lui creație este "peacekeeper" (în 2004) și este produsă pe scară largă și astăzi.
cea mai recentă versiune a genții "peacekeeper" este "peacekeeper 400" (în imagine) și diferența este că nu are barete pentru umăr sau toarte, ci, pur și simplu are 4 inele metalice, prin care să-ți poți strecura degetele.
despre geanta "tinkerbell", piatt spune că a fost inspirată din modul în care paris hilton își tratează animalele de companie și că modelul face parte dintr-o campanie împotriva folosirii micuțelor viețuitoare pe post de accesorii. reacțiile stârnite sunt de două feluri: fie-ți plac gențile lui piatt, fie nu!
superbul portofel Chloe. extrem de încăpător și multi-funcțional. culoarea este excepțională și în tendințe.
eu am o pasiune aparte pentru chloe. preț: 325$ și e disponibil pe mov închis și negru.
Yves Saint Laurent și portofelul plic poștal. trebuie să le recunosc ingeniozitatea și să mai adaug încă o pasiune pe listă, lângă parfumul "Cinema YSL".
Colecția Y-Mail a făcut furori la mijlocul acestui an, imaginați-vă cum ar arăta pe alb!!
prețul este unul rezonabil pentru ceva semnat YSL, 175$.
controversata Judith Leiber și colecția ei de plicuri din cristale. o colecție luxoasă de genți lucrate manual, în formă de fructe sau animale simpatice.
colecția ei a atras atenția atât de tare, încât o parte din piese sunt incluse ca exponante permanente la Muzeul De Artă Metropolitan și Smithsonian!
de asemenea, gențile ei au fost considerate cele mai originale piese couture din toate timpurile.
așa se întâmplă cu operele de artă. inutil să mai precizez vreun preț!

celebra casa Valentino și unul dintre cele mai mari treduri ale verii ce tocmai a trecut: geanta floare, de dimensiuni mari, culori acide și printuri luminoase.
Colecția vine în trei dimensiuni cu diverse modele de flori aplicate frontal. Iinterpretarea modernă a trandafirilor în culori vii a fost un fel de trademark, anul acesta pentru lookul Valentino.