și heineken...

parodie, marca Snoop Dogg a celebrei reclame "Walk in Fridge" de la Heineken!


și parodia celor de la Bavaria:

3 issues (despre comercializare și inimi din tafta)

1. În ultimul timp, am tot evitat să sciu chestii personale pe blog. 

 

Am vrut să-l comercializez considerabil, în ideea în care, uneori mi se părea că devin melodramatică, nicicum voit! 

Ci din porniri ce țin mai mult de feelings. cele actuale! 

Aici e locul în care dețin supremația, nu? recitind posturi mai vechi, am realizat că, indiferent de subtilitățile voalate, uneori mă expun în apogeul vulnerabilității mele! 

Nu-i sănătos. 

Mai ales atunci când ți-e oarecum dificil să-ți asumi mărturisirile, rictusurile, grimasele și sprâncenele ridicate.

Ale celor trei cititori ai blogului meu! Pardon, patru (scuze, Mădă!). uhhhhh... Cinci (sorry Mr. Caesar)!! 

Subtitilitatea nu-i decât o sabie cu două tăișuri! 

Și, din păcate, poate fi mirosită de la distanță chiar și atunci când dincolo de ceea ce spui, nu se ascunde nimic. 

2. A venit toamna. E cert. 

Mi-e dor de vară ca de-un "melon glace" la briza mării. 

Mi-e dor de soare arzător, pantaloni scurți, șlapi și miros de ulei de plajă. 

Mi-e dor de înghețată și sucuri ticsite cu cuburi de gheață. 

Mi-e dor de mare și de hotelul căruia-i scârțâiau treptele ca-ntr-un scenariu de film morbid. 

Mi-e dor de înserat la ora 21 și de rochii albe vaporoase. 

Mi-e dor de vară! 

Aștept încălzirea globală.

3. Nu e îngrozitor de rău sa fii om mare. 

Într-adevăr nu-i ca-n filme sau cărți. Nicicum! 

Nu-ți pierzi inocența, nu ratezi nimic. 

Doar capeți! 

Înțelepciune? Nu ! Doar o altfel de percepție asupra ta, voință. 

Câștigi un cap nou, mai facil de administrat și dornic de vise mari și noi. 

Plecări și călătorii. 

Planuri și recenzii. 

Capeți o inimă nouă, roșu-purpurie de-ametist sau tafta moale, pusă pe oferit la scară largă și primit în cantități colosale! 

Mă simt ca o gutuie mare și galbenă care coace de zor pe-o creangă! Vezi? 

Nu-i chiar așa de rău! 

P.S. Aș mai scrie cu drag, dar e musai să mă trezesc la 8.20 (cu 40 de minute mai devreme de ora perfectă pentru un tonus optim de-a lungul zilei!)

designer of the week: Pierre Valton!

Dacă Pierre Valton nu ar fi existat, nici unul dintre noi nu ar fi purtat astăzi chiloți! Urmează și explicațiile, imediat...

Totul începe în 1918. Pierre are 13 copii (da, este foarte religios) ce-l calcă pe nervi, mai ales când se apucă toți să cânte, și fals pe deasupra: "Maman les petits bateaux qui vont sur l'eau..."
Tatăl pune mâna pe o foarfecă, decupează izmenele copiilor... și așa apar chiloții!


Pierre se hotărăște să-și comercializeze invenția, botezând noua marcă în cinstea țâncilor: "Petit Bateau". Chiloțeii au un succes nebun! Nu numai că aceștia păstrează răcoarea, dar sunt și mai igienici și, pe deasupra, țin locului "cocoșelul", lucru imposibil în izmene sau pantalonași largi.

În 1937, Pierre se trezește că Expoziția Internațională de la Paris îi acordă "marele premiu" pentru invenția sa. Dar asta nu aduce destulă pâine pe masă pentru el și celellalte 13 guri. Trebuie să mai găsească ceva...
... Doi ani mai tâziu, tam-tam! Petit Bateau scoate primii chiloți colorați! Cifra de afaceri a societății se multiplică de 10 ori. Păcat că Pierre dispare exact în acel moment!


Evident, copiii preiau conducerea companiei și se poate spune că nu cârmesc chiar rău barca. În 1958, Petit Bateau pune mâna pe un contract cu armata franceză. Și flota are nevoie de suținere, nu...?

Marca se dezvoltă astfel până în 1988, dată la care îi este vândută lui Yves Rocher chiar înainte de a se scufunda după impactul cu legile comerțului de masă. Petit Bateau, salvată din valuri, se află din nou pe linia de plutire.

În 1994, Karl Lagerfeld o pune pe Claudia Schiffer să defileze în Petit Bateau. Se creează un adevărat tsunami. Marca face ocolul pământului în mai puțin de 80 de zile... până când apare în tabloidul "The Sun", pe fundul lui Sadaam Hussein. Tare, nu??

De atunci, Petit Bateau tot revine... În ianuarie 2009, Sonia Rykel (una dintre favoritele mele) readuce brandul într-o colecție unică:

nici colecția toamnă 2009 Petit Bateau, nu se lasă mai prejos:

3 issues

Locul ăsta reprezintă pentru mine, o oază de relaxare. cumva, aici dețin hegemonia. 

E aproximativ, singurul element din viața mea asupra căruia dețin controlul. 

Am fost extrem de ocupată, motiv pentru care am tot amânat deschiderea siteului (al meu și-al Cristinei). 

Ne-am fi dorit să ne numim www.fetedeoras.ro, în ideea în care siteul va fi unul de lifestyle feminin. 

Însă, există www.fetedeoras.net (un site de escorte)! 

Oficial www.citygirls.ro, ne aparține. 

Doar domeniul. 

Sperăm ca, până săptămâna viitoare, dacă reușesc să-mi fac puțin timp liber, să-l și lansăm! Până atunci, vreau să dezbat 3 chestiuni: 

1. What if life was made of numerous five dates and no expectations!!?! 

Știu! Sună stupid. 

Așadar, imaginați-vă următoarea chestie: Nu există "the right one"! 

Nu există o singură persoană pentru cineva. 

Și poate că oamenii nu-s făcuți pentru relații. 

Poate că ar trebui să învețe să se simtă extraordinar, iar când romantismul s-a dus, să meargă mai departe. Conform scenariului "I hate Valentine Days", romantismul durează fix 5 întâlniri. 

Aceste 5 întâlniri, se întâmplă să fie volumul temporal perfect, ca doi oameni să aibă maximul de distracție și romantism, fără durere, fără damages... 

Nicio așteptare = nicio dezamăgire.

E un joc fără reguli! 

Asta-i diferența. 

O relație e bazată doar pe reguli. 

O persoană vrea mai mult, alta mai puțin. 

Una simte mai mult, cealaltă mai puțin. 

Ce e de apreciat la o relație, când ea aduce doar nefericire? 

Cele 5 întâlniri sunt cheia fericirii! 

Știu, nu e natural... ai să spui. Dar, cine cunoaște cupluri fericite să ridice mâna. 

2. Not everyone is like you and me. 

Într-un sistem social haotic, aș prefera ca străduința pe care o storc eu pentru a-mi îndeplini unele promisiuni și îndatoriri, să se manifeste și la alții cu aceeași caznă. 

Tu ai niște obligații, eu am niște obligații. 

Eu mi le respect pe ale mele, respectă-le și tu pe ale tale! 

3. Have you googled him? 

"- Tocmai am cunoscut un tip!" 

"- Păi, l-ai căutat pe google?" 

"- Îhîm! Era grăsuț în școala primară, apoi a jucat fotbal în liceu și a reușit să slăbească. 

Mama lui e profesoară, tatăl lui vinde mașini la mâna a doua. 

Iar când ne-am întâlnit, i-am spus numele celui mai bun prieten din liceu și că ar fi extraordinar să-l numim așa pe primul nostru copil!" 

Sounds familiar? 

Am văzut acum câteva seri documentarul "Google Me", în care un tip obișnuit, Jim Killeen a dat un search pe google căutându-i pe toți cei care au numele identic cu al lui. 

I-a luat la rând, i-a interivevat și întâmplător și-a regăsit un văr "pierdut", pe lângă un preot în Cobh, un polițist în New York și un swinger în Denver. 

Să mai crezi porcăria asta cu numele care-ți influențează destinul... 

designer of the week: valentino garavani!

de ce?
păi... tocmai am văzut documentarul "Valentino The Last Emperor" (regizat în 2008, de Matt Tyrnauer - corespondent special pentru Vanity Fair). filmul vorbește despre colorata și dramatica "stingere" a carierei designerului, spune povestea vieții sale extraordinare și explorează multe alte subiecte referitoare la modalitatea în care Valentino a afectat business fashion-ul de astăzi.
interesant documentar, îl găsiți pe filelist.ro!

așadar, urmează să vorbesc, probabil, despre o perioadă necunoscută celor sub 20 de ani.
dacă astăzi, Valentino rimează cu bătrânicios și conservator, pe vremea lui, era un maestro: în 1962, prezintă prima colecție. trei ani mai târziu, este numit purtător de cuvânt al creațiilor haute-couture în Italia, înainte de a-i fi acordat premiul Neiman Marcus, altfel spus: Oscarul Modei. Mai târziu este numit "înalt cavaler al ordinului de merit" și, în sfârșit este încoronat "cel mai mare couturier al țării", după președintele italian.
nici un alt creator nu a fost atât de distins până atunci.

Valentino Clemente Ludovico Garavani, mai bine cunoscut sub numele de Valentino s-a născut în 1932, în Voghera, Pavia, Lombardy.
el a devenit interesat de moda feminină și masculină încă din școala primară, când sub ucenicia mătușii sale, Rosa și-a unui designer local, Ernestina Salvadeo, Valentino a învățat să facă schițe și să creeze modele. la vârsta de 17 ani, se mută la Paris pentru a-și urma destinul, îndrumat de mama sa, Teresa de Biaggi și tatăl lui, Mauro Garavani. aici, studiază la Școala de Artă și la Camera Sindicală de Modă Pariziană.
prima sa alegere în ucenicie va fi Jacques Fath, apoi Balenciaga. mai târziu, i se alătură lui Guy Laroche pentru 2 ani. aici, însă, multe dintre schițele lui sunt "pierdute".
în 1959, Valentino părăsește Parisul și se întoarce în Italia, împreună cu iubitul lui de la acea vreme, Gerald Nanty. deschide o casa de modă la Roma, pe Via Condotti, cu ajutorul tatălui său. sexualitatea lui Valentino, însă, rămâne ambiguă, căci zvonurile legate de atracția sa pentru bărbați se cam bat cap în cap cu relația de 12 ani, pe care-a avut-o cu o femeie.
chiar și așa, câteva hinturi par să reiasă din documentar, când Giancarlo Giammetti, partenerul lui (în afaceri, posibil- și-n viața reală), de mai bine de 50 de ani, declară: “să fii cu Valentino ca prieten, ca iubit, ca partener de afaceri... trebuie să fii înarmat cu multă răbdare!”

stilul Valentino îl putem rezuma într-un cuvânt: "rococo". Rochii lungi, bufante (și e încă puțin spus), cu o fundă mare la spate, fără a uita, bineînțeles, ștrasurile, paietele și cristalele pentru finisări (și nu doar ale creațiilor, ci și a unei eventuale vieți sexuale...)

Valentino rimează de asemenea cu "tupeist": "Se îmbracă vulgar, ca niște târfulițe!", spune el referitor la Julia Roberts și Cameron Diaz, ca să nu mai amintim de comitetul anti-Paris Hilton, înființat alături de Catherine Deneuve și Shirley Temple.
dar, mai presus de orice, valentino rimează cu "egocentrist":
- primo: e singurul couturier ce nu și-a botezat casa cu numele lui de familie (garavani), ci cu prenumele: Valentino (pentru a fi sigur că niciun urmaș de-al lui nu-și va asuma meritele înființării companiei)!
- secundo, tot ceea ce creează se numește "Valentino": colecțiile lui, boutique-urile lui, parfumul lui, cartea lui, Opera lui (da, și-a creat propria Operă!). chiar a inventat culoarea Valentino, care nu este altceva decât roșu!

- tertio: popularitatea lui rivalizează cu cea a Papei (așa susține el, bineînțeles!)
de-a lungul timpului, Valentino le-a îmbrăcat pe Jacqueline Kennedy Onassis (a realizat designul rochiei la nunta cu Ari Onassis), Audrey Hepburn, Elizabeth Taylor, Cate Blanchett și Julia Roberts (când aceasta a câștigat Oscarul, în 2001)!

numindu-l "momentul perfect de-a spune "la revedere"!", Valentino Garavani părăsește lumea modei în ianuarie 2007, la vârsta de 75, când își anunță retragerea în fața presei, a lumii modei și-a marilor nume pe care le-a consacrat: Naomi Campbell, Megan Fox, Claudia Schiffer și Eva Herzigova.
colecția, într-adevăr, una inedită, menită să ne lase cu un gust amar de dor...

I made peace with myself. Today.

Nu știu de ce, dar astăzi m-am trezit extrem de bine dispusă! 

Poate pentru că era ora 10, când am dezlipit ochii pentru întâiaşi dată. Poate pentru că soarele se strecura cald și luminos printre jaluzele. 

Poate pentru că spartanul meu pisoi torcea frenetic la picioarele-mi obosite de la sandalele pe care le-am purtat ultima oară pe anul acesta.

Poate pentru faptul că nu-mi amintesc în ruptul capului ce-am visat, deși știu sigur c-am visat ceva. 

Nu tocmai plăcut... 

Poate pentru că, în seara asta și mâine seară, am două ore de aerobic și două de fitness pe care abia le aștept! 

Poate pentru că, în sfârșit, mi-a trecut răceala! 

Poate pentru că mai am parte de 4 zile de leneveală, până să încep treaba... și câteva ore până să mă apuc de scrisul celor 60 de articole despre nunți.

Am în sfârșit impresia că reușesc să văd totul clar, paradoxal de clar. Exact ca atunci când, printr-un pulover de mohair vezi îmbinarea ochiurilor mărunte și pufoase, ca atunci când savurezi o carte și (pur și simplu) ajungi să citești printre rânduri. Subliminal! 

Exact ca atunci când, într-o radiografie vezi propriile-ți oase, oscioare, îmbinări și ligamente, care-ți devin brusc cunoscute și dragi. 

Ca atunci când lucrurile, ieri prea complicate, ți se par dintr-o dată simple. 

Să nu ne entuziasmăm! 

Nu e ca și cum bumerangul nu revine... 

Căci, doar azi, mintea mi-e odihnită. 

Mâine va fi mult prea surmenată de gânduri complicate. 

De analize mult prea elaborate asupra punctului întâi al gândului care mă va împinge să reacționez cumva și punctul doi al deciziei deja luate. 

Mâine, voi fi mult prea ocupată cu analiza amănunțită a acelui mecanism pe care-l voi crede sclipire, acelei erori pe care-o voi confunda cu pasiunea, acelui declic pe care-l voi simți inspirație sau acelui moment de rătăcire pe care-l voi crede instinct. 

Instinct de autosabotare în cea mai primară formă. 

Căci mâine, voi fi iar certată cu mine însămi! 

De cele mai multe ori mă simt precum Tomo, protagonista romanului lui Fumiko Enchi (în Ani de așteptare), care decide sa trăiască, deși asta înseamnă a rezista brav luptelor cu ea însăși (restul poveștii ei nu mi se-aplică). 

Astăzi însă, reușesc să mă complac tot mai puțin în acel moment în care eram și Iisus și Iuda. 

Și totuși, eminamente tangibil.

Vânătorii de zmeie...

(Dap... Tocmai l-am vizionat, deși vreau să-l văd de-un an jumate, cartea am citit-o acum vreo patru ani și-a fost magnifică!) 

"The kite runner" este genul de film care nu te lasă să-ți lipești pleoapele, oricât de somn ți-ar fi. 

Este genul de film care te provoacă la tot felul de întrebări existențiale. 

"The kite runner" este o poveste despre trădare, dar și mântuire. 

Este dreptul fiecăruia dintre noi la o a doua șansă. la posibilitatea de a îndrepta lucrurile. 

Pe scurt, în "The kite runner", se vorbește despre Afganistan şi despre răscumpărarea greşelilor trecutului. 

Povestea începe în 1979, în Kabul, cu puțin timp înainte ca armata rusească să invadeze Afghanistanul. (Fac o paranteză: am fost profund mirată de cât de frumos era Kabulul în 1978, sacru și sublim, familii fericite, copiii aveau copilărie. Este incredibil de trist să vezi ce prejudicii-i poate aduce războiul unei țări, cât de devastator poate fi el pentru oameni. Personal, filmul asta mi s-a părut ca un fel de "peeping" (tras cu ochiul) la o metamorfoză rapidă și neanunțată a vieții unui întreg popor, afganii). 

Mă întorc la poveste, însă... 

În Kabulul anilor 1978-1979, Amir și tatăl lui sunt o familie înstărită. 

Amir este prieten la cataramă cu Hassan, băiatul slujitorului de la curte. 

Amir nu știe ce înseamnă un "băiat Hazara" și nici nu înțelege de ce întregul oraș urăște acest grup etnic, mai ales că Hassan este el însuși un Hazara și este cel mai bun prieten al lui Amir. 

Amir simte că tatăl lui, Baba îl învinuiește pentru moartea mamei lui, survenită la naștere și că îl preferă și îl iubește pe Hassan mai mult decât pe el. 

Chiar și așa, cei doi copii cresc împreună în casa lui Baba și pe străzile liniștite ale Kabulului. 

Pasiunea lor este să înalțe zmeie, iar legătura puternică dintre cei doi se frânge brusc în ziua în care Amir și Hassan câștigă un concurs de înălțat zmeie. 

Hassan, care și-ar fi dat și viața pentru Amir (celebra replică: "pentru tine, de 1000 de ori!") este sodomizat de niște afgani care îi urau pe Hazara. 

Întregul episod se petrece sub ochii lui Amir, care, din lașitate, nu intervine cu nimic. 

De teamă, Amir ascunde totul și încearcă să-l alunge din casă pe Hassan și pe tatăl lui. 

E copil, se simte vinovat că nu și-a putut apăra prietenul și în naivitatea lui, crede de îndepărtarea este cea mai bună soluție. 

Toată viața, însă, va regreta greșeala făcută. 

Și după cum ne-am obișnuit, trecutul întotdeauna revine... 

20 de ani mai târziu, alungați de ruși încă din 1979, Amir și Baba (tatăl lui) s-au stabilit în America. 

Acum, Amir tocmai a lansat o carte și este un scriitor de succes, exact așa cum i-a prezis Hassan în copilărie. 

Trăiește cu amarul secret al propriei laşităţi. 

Este căsătorit cu Soraya, o femeie afgană și nefericirea lor este că nu pot avea copii. 

După moartea lui Baba, Amir primește un telefon de la Rahim Khan (un prieten vechi), care-i dezvăluie un secret tulburător despre familia lui și despre Baba. 

Amir este astfel, forțat să se întoarcă în Peshawar, Pakistan, în orașul răscumpărării și-al regretului, într-o călătorie ce-i va schimba viața și-l va face să îndrepte lucrurile. 

Nu voi dezvălui continuarea, pentru a nu strica surpriza, însă voi vorbi despre un moment remarcabil din film: scena în care Amir, speriat, găsește o Moschee, intră, se descalță, îngenunchează și se apropie pentru prima oară de Dumnezeu. 

Exact în acel moment atinge podeaua cu nasul, eliberat de vina cu care-a trăit atâția ani, eliberându-și sufletul și dezvăluindu-se în fața Divinității. 

E o scenă care, cu siguranță, va imorima acest film în mintea mea pentru totdeauna. 

Frumos și momentul de final, în care Amir aleargă după zmeie, tot repetând: "pentru tine, de 1000 de ori!" dincolo de interpretarea puțin fadă și nenaturală a copiilor, până și dincolo de stângăcia cu care regizorul se străduieşte să umple de realism magic peisajul pietros al Afganistanului, filmul are marele atuu al poveştii. 

Printre plăcile dure ale timpului care duce cu sine, îngropate, secrete dureroase, filmul lui Marc Forster recreează, ca o ţesătură discretă, atmosfera Afganistanului de dinainte de 1979, anul invaziei ruse, pe cea apocaliptică de sub ocupaţia talibană, dar şi viaţa afganilor strămutaţi în America. 

Tabloul marilor greşeli ale istoriei e intim legat de cele ale destinelor personale, greşeala eroului (neasumată şi neîmpărtăşită) perpetuându-se ca un blestem. 

Într-un final, Amir va găsi mântuirea. 

Stare de...

Aș vrea să plâng... 

 Nu știu de ce întotdeauna, venirea toamnei și-a ploilor hectice coincide perfect de bine cu un moment nefast din viața mea. 

Sau invers!

 

designer of the week: jeanne lanvin!

Născută la Paris, pe 1 ianuarie 1867, Jeanne e fiica cea mare într-o familie cu 11 copii. Toți sunt extrem de săraci și locuiesc într-un apartament minuscul, iar chiria o plătește, de cele mai multe ori, prietenul familiei, Victor Hugo... dap, chiar autorul romanului "Mizerabilii"!
Pe lângă faptul că este foarte săracă, Jeanne este și urâtă, cât despre îndemânarea ei vis-a-vis de orice, la vremea adolescenței este vazută ca fiind totalmente inutilă. nu știe să facă absolut nimic!

La 13 ani, micuța Jeanne, devine curier la un pălărier parizian, Madame Félix, unde primește porecla "microbuz", fie pentru că îi ia o grămadă de timp să livreze pălăriile, fie pentru că are un fizic întocmai. nu se știe... însă, plictisită de curierat, Jeanne, pleacă în același an ca ucenic al unei modiste, prima dată în Franța, apoi în Spania, ajungând să-și multiplice salariul de 100 de ori!
să vorbim despre ambiție, huh?!?! (până atunci câștiga 25 de franci pe lună!)
La 18 ani, se întoarce la Paris pentru a-și face un viitor. Pălăriile-voaletă pe care la crează îi fac inamici (nu erau vreo sfârâială, mie-mi par de-a dreptul hidoase - în poză), dar o ajută puternic să-și deschidă și prima casă de modă, în 1889, în Franța. Imediat după, se căsătorește cu un conte: Emilio di Pietro, un nobil italian, cam lefter, alegere nu tocmai inspirată!
... căci ea își pierde timpul întreținându-l, în timp ce el și-l petrece cheltuindu-și banii cu alte femei.
Dincolo de toate astea, Jeanne îi face un copil, dar nu înainte de a-și alunga soțul, cu haine cu tot (în 1903).
(în poza, Margueritte, fetița lui Jeanne)
Lanvin lansează apoi linia de îmbrăcăminte pentru copii. După unii, nașterea lui Margueritte este momentul în care urâțica Jeanne se va metamorfoza în stilata Jeanne Lanvin.
Într-adevăr, Jeanne Lanvin își va demonstra adevăratele talente într-ale designului vestimentar, îmbrăcându-și propria-i fiică, fiecare ținută - un talbou încântător. Toți clienții vor haine ca ale micuței Margueritte pentru copiii lor. Imediat după bebei, Jeanne va îmbraca mămicilie și de aici începe succesul.

În 1907 se recăsătorește. De data aceasta cu un consul, de care divorțează la scurt timp după aceea. Jeanne abordează atunci și moda feminină și fondează propria casă de haute-couture în 1909.
13 ani mai târziu, deține trei imobile în Paris și șapte sucursale în Europa, ceea ce n-o împiedică să-și petreacă tot timpul cu fiica ei. Margueritte însă, are destinul mamei ei: părăsește țara imediat ce se căsătorește, prima dată cu nepotul lui Clemenceau în 1917, apoi cu prințul Polignac în 1924.
In 1920, Lanvin se extinde considerabil și deschide buticuri cu articole destinate decorului de interioare, bărbaților și nu în ultimul rând, lenjerie de cea mai bună calitate. Însă, în 1924, dă lovitura de grație și precum majoritatea caselor de renume de la acea vreme, lansează parfumul ce poartă semnătura lui Jeanne. Urmează faimosul Arpège în 1927, aromă inspirată de sunetul pianului fiicei ei care exersează zilnic (Arpège înseamnă arpegiu). După ce Albert-Armand Rateau îi decorează lui Jeanne apartamentul din Paris și două case la țară, acesta devine managerul liniei Lanvin-Sport și va fi cel care crează designul sticluțelor de parfumuri Lanvin.

În 1946, la 79 de ani, Jeanne moare, iar Margueritte își face aparația și preia totul.

Dincolo de viața ei, prea puțin excentrică, Jeanne a fost una dintre cele mai influente femei designer ale anilor 20-30, destul de îndemânată cât să intrige acele timpuri, destul de virtuoasă cât să arate lucrurile clar și precis dincolo de rigorile vremurilor și cea care a făcut culorile florale să devină marca Lanvin... și astăzi, simbolul eleganței și-al senzualității feminine.

*să nu uităm totuși de aroma Oxygene (lansată-n anul 2000), care timp de doi ani mi-a fost îmbrăcăminte, precum Chanel no.5 lui Marylin Monroe.

the boy in the striped pyjamas

Tocmai l-am terminat de vizionat! 

Magnific, emoționant, cutremurător... unic! 

Filmul, în sine este o călătorie tulburătoare în era Holocaustului, ce vizează tragedia inocenței, profitând la maxim de viziunea unui copil de 8 ani supus unor zbuciumuri psihologice devastatoare. 

E un film ce te expune radical și abuzează de vulnerabilitatea ta până-n ultimul moment, ca apoi să-ți dea un pumn, knock-out-ul perfect, către final. 

Și cu toate astea, pelicula este o piesă de artă educațională mai mult decât o dramă profundă. 

Recunosc semeț că ultimele 15 minute am lăcrimat mai ceva ca icoana din Siliștea. 

Amărăciunea micului Bruno că tatăl lui, ofițer german, a fost relocat cu îndatoririle față de țară într-o zonă rurală a Germaniei, este nicicum estompată de noua și imensa casă. Își pierde prietenii, iar aici, la țară, nu prea are ce să facă. Mama și sora lui se adpatează mult mai repede, căci femeile găsesc întotdeauna ceva de făcut. 

Visul lui este să devină explorator, astfel micul Bruno se aventurează dincolo de curtea pe care-i este interzis s-o părăsească. 

De la geamul camerei lui, zărește o fermă, însă oamenii de-acolo îi par cam ciudați. 

Toți poartă pijamale vărgate. 

Dispus să-și facă prieteni noi cu orice preț, Bruno găsește locația lagărului de muncă, însă, în naivitatea lui, crede că sârma ghimpată este pusă acolo pentru a nu permite animalelor să iasă afară. 

Stând în afara presupusei ferme, Bruno îl întâlnește pe Shmuel, un băiețel evreu de 8 ani care se ascunde după un maldăr de caramizi de la îndoririle-i zilnice. 

Cei doi se împrietenesc imediat și între ei se stabilește o legătura unică și emoționantă: băiețelul evreu și fiul ofițerului german, însărcinat cu supravegherea lagărului și gazarea celor de dicolo de sârma ghimpată. Naiva interpretare a întregii situații este cu atât mai pătrunzătoare cu cât Bruno își aprovizionează zilnic prietenul cu prăjiturele și sandwichuri și nu înțelege de ce bietul băiat în pijamale vărgate mănâncă pe nerăsuflate. 

Faptul că Bruno se strecoară în fiecare zi cu mâncare, șahul, glumele și scurtele atingeri pe care le au printre sârmele ghimpate, devin cele mai bune momente din viața celor doi băieței. 

Drama se dezlănțuie în momentul în care mama lui Bruno află de la ce provine fumul urât mirositor care se ridică deasupra lagărului. 

Realizează, la scurt timp, ce lucruri monstruoase a ascuns soțul ei până acum fața de familie și decide să ia copiii și să plece la o mătușă lângă Berlin. 

Vestea plecării cade ca o piatră pe umerii lui Bruno, căci acum are un prieten, dincolo de sârma ghimpată. Decide să-și mai vadă prietenul pentru ultima oară și îi promite acestuia că-l va ajuta să-și găsească tatăl, dispărut de câteva zile. 

Într-un puseu "exploratoric", Bruno sapă și trece dincolo de gard. promisiunea-i promisiune și trebuie să-l ajute pe Shmuel să-și găsească tatăl... 

Evident că trebuie să se camufleze și micul Shmuel îi face rost de-o pereche de "pijamale". 

Regizat de Mark Herman, filmul este o poveste umană care plănuiește de la bun început să evoce natura inocenței pure analizând naiv suflul răului absolut. 

Dacă vreți, "The boy in the striped pyjamas" este un salt periculos pentru Mark Herman, care-și permite provocarea de a crea o situație care atinge cele mai înalte cote ale ororilor umanității, în timp ce-i rămâne optimismul și încercarea de a ne duce cât mai aproape de inima pură a tânărului Bruno! 

Cândva, Irina Petrea mi-a spus cât de extraordinară este cartea. (filmul este o adaptare a romanului lui John Boyne). 

Categoric o voi citi... încă ceva: Asa Butterfield (puștiul Bruno) este magnific.