recenzie prematură...

Mă cercetez intens din celălalt colț al camerei. Filistină și bovarică. Detașată și mărginită. Minora mea existență îmi spune că totul e la fel... iar scurta mea istorie nu-mi ascunde nicio capcană, nu-mi întinde nicio cursă în fața căreia aș putea oscila!

Câteodată am impresia că trăiesc în ani câinești (șapte cât alții într-unul)! Nu ar fi frumos ca oamenii să trăiască precum broaștele țestoase? Câte 300 de ani...??

E pe cale să mai treacă un an! Uitându-mă înapoi, am senzația că anul acesta a trecut cel mai repede dintre cei aproape 30 pe care i-am acumulat până acum.

În retrospectivele mele, mă aflu mereu în același moment, în același loc. Și de fiecare dată vreau să fiu în altă parte, în alt decor, mult mai elaborat... mult mai sofisticat... uitând necontenit de pacea și eutimia pe care mi le oferă locul în care mă aflu fix în acest/acel moment.

Sunt mereu nemulțumită... deseori ursuză și cu mintea plină de gânduri imunde. Car în spate demoni mercantili responsabili - de-a dreptul - cu excesele tinereții, pe care-o voi trăi mereu, indiferent de vârstă! M-am săturat să mă concentrez asupra sentimentului de fericire atât de intens, încât să nu-l simt când aleargă pe lângă mine... atât cât să-l scutur de guler...

"E totul minunat ", îmi repet în gând înaintea oricărei alegeri importante. Ca o mantra secretă. Afectiv palpabil și cu certitudinea că acesta este momentul în care fericirea începe. Inspir mirosul mentolat al tuturor posibilităților extraordinare care mă așteaptă.

Desigur... fericirea nu începe niciodată! Ea se consumă, se petrece și se trăiește chiar acum! Dar sunt mult mai tânără decât în următorii ani, ca să știu asta... Dacă peste timp voi retrăi asemenea momente, nici atunci nu voi avea convingerea că aș ști să le recunosc!

N-am făcut multe lucruri. Nu am făcut copii. Nu am fost în Filicudi, Alicudi, n-am ajuns în Montego Bay, Seychelles, Insulele Cayman sau Bahamas. N-am văzut Bali sau Hawaii... Nici Parisul sau "il grande" Rio de Janeiro. Și n-am să mă las până n-am să văd Bora-Bora, Bodhgaya și superbul Osaka, de la gura râului Yodo! I have all the time in the world...

Am alături de mine un om pe care-l ador pentru că știe că există patru tipuri de ten sau ce-i ăla roz fuchsia și galben magenta. Pe care-l apreciez pentru că nu-i atât de ipocrit încât să-mi spună că e înnebunit după Norah Jones sau Ray LaMontagne... Pe care-l iubesc pentru că știe să-mi mângâie obrazul atunci când sunt tristă sau tace și zâmbește la crizele-mi isterice! El e singurul care știe să facă lucrurile simple...

Și totuși, mereu ezit! Ezitarea este un act absolutamente dinamic. Ezitarea presupune temeri, oscilații, reveniri...
Am, în schimb, o certitudine!
Am bănuit întotdeauna. Acum sunt convinsă. Sunt episoade și întâmplări în viața mea pe care nu reușesc să le depășesc niciodată. Și ele devin entități specifice. Caracteristici individuale, cu care mă așez dimineața la o cafea cu frișcă, cu care fac baie și cu care adorm... aglutinate de piele!
Însă am învățat să trăiesc cu prelungirea dedalică a acestor amintiri.
Și mai știu că nu o să mă mai întorc...
Iar acum, când totul își pare suficient sieși, adun fragmente din mine pentru a deveni egală cu eu însămi.
Pentru că viața mea e un ritm de jazz, cu seri din dantelă metalică, ce miros a Lolita Lempika.

love story (11th scene)

locație: o stradă lungă și goală.
timp: orele 12.00, prânz.
coloană sonoră: Katie Melua - Piece By Piece

cadru: plan detaliu, tocurile ei groase se aud strident pe piatra cubică!

Era doar o coincidență, fără niciun dubiu! Ea nu credea în destin, toate lucrurile se întâmplă pentru că se întâmplă... Altă explicație nu există!
Era din ce în ce mai convinsă că doar o dorință și-o voință remarcabile sunt capabile să coordoneze întâmplările care compun o existență într-un Destin.

A plecat cu gândul la struguri. A trecut trei străzi. Era frig și-și strânse haina de piele mai tare, mănușile fără degete nu-i erau de niciun ajutor și avea senzația că nuanțele cerului prevestesc sfârșitul lumii.
"ți-e frig?"
"nu"
"vrei sa închid fereastra?"
"ihim!"
"acum ți-e mai bine? "
"nu știu... am visat că mă plimbam pe o stradă, și-mi era frig... iar cerul era de un gri închis și pustiu!"
"tu și visele tale stupide... "

El a plecat. Ea a rămas prea copleșită de consistența propriului ei trup, privindu-și rochia verde căzută la marginea patului...
A stat așa câteva ore... somnolentă, palidă, tristă și tăcută!
A avut câteva conversații bizare cu ea însăși și-a ascultat muzica depresivă a decedatului Jeff Buckley...
A băut ceaiuri peste ceaiuri, ascultând ploaia și căutând somnul rătăcit între așternuturile patului, între îmbinările parchetului, între pliurile umbrelei desfăcute-n hol... a căutat somnul între toate hainele aruncate și faldurile draperiei. Nimic. Inutil totul. Mai ales, ea!

... "fleur defendue"... obsesia și s-a îmbrăcat. A plecat cu gândul la struguri. A trecut trei străzi. Era frig și-și strânse haina de piele mai tare, mănușile fără degete nu-i erau de niciun ajutor și avea senzația că nuanțele cerului prevestesc sfârșitul lumii.

Erau unele locuri în care vroia mereu să se întoarcă... tocmai pentru că geografia lor frustă și rudimentară era comodă. Iar ea, era genul de femeie care purta tocuri destul de des și-i plăceau locurile cu o geometrie comodă.
S-a oprit în fața unei vitrine cu zeci de brioșe frumos ornate. Pentru o clipă i s-a părut că-i vede reflexia în geam, dar nu s-a întors! Știa că dacă o va face, el nu va fi acolo.... A preferat să-i privească imaginea, să i-o adulmece și s-o respire minute-n șir. Un gest greșit și ar fi dispărut!
Orașul mustea de instalații electrice și globuri mari, colorate prinse de cabluri și stâlpi...

Imaginea din spatele ei s-a apropiat, a luat-o în brațe și l-a auzit șoptindu-i în ureche "să mergem... vino!". Ritmuri de rumba răzbăteau din cutia craniană; i-a pus fularul lui, în jurul gâtului și a luat-o de mână.
Au făcut echilibristică pe cablurile electrice, au sărit pe acoperișurile blocurilor, au mâncat brioșe cu scorțișoară și fulgi de ciocolată, au râs, au aprins toate instalațiile și s-au jucat cu globurile... până le-au făcut particule de praf și le-au aruncat în capul trecătorilor! S-au sărutat. Mult. Umed. Fervent.

A ieșit cu o brioșă aromată și o cafea fierbinte. Îi era frig, însă nu mai avea cum să-și strângă haina de piele în jurul corpului. Avea mâinile ocupate, mănușile nu-i erau de niciun ajutor, însă paharul de cafea îi încălzea degetele. A privit din nou vitrinele cu zeci de brioșe frumos ornate. Reflexia nu mai era acolo și brusc a realizat un lucru simplu: în viață totul este despre alegeri. A râs...

Stupid din partea ei și-a vârstei, dar încă credea în acea dragoste ca-n filme, în care el traversează jumătate de continent ca s-o gasească si ea fuge de la propria-i nuntă ca să-i oprească avionul!

 

2012. și da... și nu!

Nu... nu am plănuit să văd 2012 din prima clipă în care am auzit de el. 

Însă, apariția lui Danny Glover în rolul Președintelui S.U.A, m-a chemat cumva.

Și apoi... mi-am zis că un film regizat de Roland Emmerich ("10,000 BC", "The Day After Tomorrow" și "Independence Day"), un "pro" când vine vorba de filme catastrofă, trebuie să fie un real blockbuster! 

Din punct de vedere vizual, al adrenalinei pe care ți-o dozează (tu fiind pe scaun) și al grandorii epice - filmul este de nota 10!

Scenariul, însă, lasă de dorit! cu siguranță putea fi mai bun... 

Situații și acțiuni total neverosimile, scene ce sfidează cu nerușinare realitatea! 

Un John Cusack pe care l-am remarcat, pentru prima oară la justa lui valoare, abia în thrillerul "1408". 

De data asta, el este un fel de super-erou, pentru că e mai tare la volan decât "șoferul iadului", face slalom cu ditamai limuzina printre dărâmături și plafoane imense ce cad din zgârie nori. 

Aleargă cu cenușa vulcanică în spate și o fentează la maxim și își ține respirația sub apă mai ceva ca peștișorul Nemo! 

Face sprinturi prin Himalaya precum ghepardul și se cațără a la Spiderman printre crăpăturile scoarței terestre cu lava pârlindu-i fundul! 

El, un scriitor obscur și fără niciun fel de pregătire "combat"... nush, dar mai degrabă îl vedeam pe Gerard Butler într-un asemenea rol. 

Dincolo de toate astea, prestația lui Cusack e destul de bunicică, deși nu-l "simt" în rol de "salvator al lumii". 

Woody Harelson (un rol scurt și rupt de peisaj) mă impresionează pe film ce trece. să vedeți cât de amuzant este în "Zombieland". 

Amanda Peet (soția lui Cusack) e ca și cum n-ar fi! 

Lui Oliver Platt i se potrivește de minune rolul lui Carl Anheuser, personajul semi-negativ. 

Chiwetel Ejiofor (în rolul cercetătorului care descoperă că scoarța terestră urmează să-și schimbe radical configurația) promite și pare-se că îl așteaptă o carieră îmbietoare la Hollywood. 

Rolul lui Danny Glover trece total neobservat, deși Președintele ar fi trebuit să fie un personaj cheie. 

Iar avântarea lui pe altarul sacrificiului, când decide să rămână la Casa Albă și să înfrunte calamitatea alături de poporul american, mi s-a părut o fabulă puțin perversă. 

Nu-l critic, dimpotrivă, filmul este cel mai reușit al lui Emmerich de la "Independence Day" încoace. 

Asta nu înseamnă că și cel mai bun, căci Emmerich se împotmolește în aceleași teorii clișeice de sfârșit de lume: calendarul mayaș, 21.12.2012, sfârșitul lumii.

Guvernul știe, ascunde totul, oamenii de rând mor neștiutori bla bla bla... 

Filmul nu duce lipsă de episoade lacrimogene destul de bine plasate, însă, 2012 este un film spectaculos datorită efectelor speciale și nicidecum dialogurilor sau intrigii! 

Sunt conștientă că pelicula este realizată pentru box-office și nu pentru un scenariu elaborat și filozofic sau interpretări de geniu! În concluzie, 2012 este o capodoperă a genului său, însă, cu 200 de milioane de dolari buget, cam astea erau și așteptările, nu?!?! Să sperăm că Emmerich va intra în curând pe profit. Vă recomand să-l vedeți la cinema. Nu cred că are același impact în fața laptopului!

 

trei adevăruri despre oameni...

1) oamenii așteaptă în permanență confirmări!
sa le întărești hotărârile, să le susții alegerile, să le cuantifici valorile, să le hrănești orgoliul!
toţi vor certitudini.
nimeni nu mai caută îndoiala. mi-e tot mai greu să întâlnesc persoane care să ezite, care să se îndoiască, aceasta dovadă deslușită a celui inteligent.
acest hulit "discurs despre metodă" și-acest "mă îndoiesc, deci cuget" descartian.
a șovăi înseamnă a revalorifica, a reestima, a reproba și-a reexperimenta.
toţi vor certitudini, însă, singuri, le este imposibil sa ajungă la ele!

2. oamenii se tem de schimbări.
de răsturnări de situaţie. de orice altceva decât ceea ce este normal!
toţi preferă clişeele. simplitatea şi confortul lor.
mă dezgustă teribil. şi-mi vine să-i părăsesc inoportun şi abrupt!
vreau să dau nas în nas cu acei oameni care să-şi pună mereu întrebări, să-şi ridice probleme şi să fie contrariaţi!
nimeni nu se mai pune la îndoială pe el însuşi, toţi trăiesc într-o permanentă siguranţă ineluctabilă.
şi când siguranţa lor se zdruncină puţin, sunt pierduţi!

3. oamenii se feresc să o spună "verde-n față"
se ascund cu mojicie după fețe false și plisate.
zâmbitoare și placide!
pot mima emoții la secundă şi pot arunca replici actoricești de duzina, având senzația că ești un spectator limitat.
se ascund în spatele unei priviri tâmpe şi retarde şi-a unui zâmbet făţarnic, te iau prin învăluire, de parcă ar trebui să decodifici misterul Sfântului Graal!
oamenii nu spun ceea ce gândesc de fapt. de aştia mi-e cel mai scârbă...