despre noul an, rochii, cafea si suflet...

... După cum spunea cineva care s-a desfătat cu un Crăciun în Paradise Island! 

Așadar, am terminat cu totul: planuri, idei de amenajare, zugrăveală, uși, parchet, plinte și alte cele. 

Ne-am mutat cu tot cu vise, plante, rochii și stive de cărți din minuscula garsonieră din ANL-uri. 

Mai avem doar ajustările: să ne gândim la un nume și să ajungem la un consens, o perdea din organza la 55 ron/m, fotoliile-scoică imense de ratan din Kika, covorașul cu zulufi, biblioteca retro-cool în black & white și tablourile cu Marylin Monroe, James Dean si Audrey Hepburn. 

Ușor, ușor... ne rezolvăm și nevoile de contemplare și pășim cu dreptul într-un nou an și-o nouă viață. 

 Am terminat și cu talentele și cu miresele (aici provizoriu) și respir ușurată, împreună cu minunea de sub (odată) superbii mei mușchi abdominali. Mi-a dat de semn în Ajunul Crăciunului și de atunci o simt constant... și nu avem deloc program comun! 

La sfârșit de an, obișnuiam să fac recenzii. Și o listă de rezoluții. Nu pentru a-mi stabili țeluri, ci mai mult pentru a-mi demonstra mie că pot să-mi fac planuri concrete. Anul ce tocmai se pregatește să-și ia "la revedere" a fost groaznic, dintr-atât de multe puncte de vedere. Însă a culminat frumos, magnific și miraculos. Da, acum cred în miracole! 

Pentru că ai dreptate, dragă Ana, lumina se aprinde oriunde, indiferent de spațiu, timp sau loc. Iar Dumnezeu știe mereu când este momentul potrivit! Ce am învățat în acest an? 

Să îl țin de Dumnezeu mult mai aproape de mine. 

Că fiecare dintre noi avem un înger păzitor! 

Că nimic nu este întâmplător. 

Că nu e de ajuns doar să ceri, ci că trebuie să-ți dorești cu toată inima. 

Că în fiecare om există o lumină, indiferent de întunericul care sălășluiește acolo.  

Că dragostea dintre noi e cel mai puternic liant. 

Că cei dragi ție, cu care bei cafele la Starbucks, te călăuzesc cu lumina și căldura lor. 

Că doar tu ești resposabil de toți demonii care-ți sălășluiesc sub piele. 

Că fiecare dintre noi avem o menire, și odată descoperită, ea ne va face să fim mai buni. 

Că întotdeauna ești pregătit pentru un lucru pe care-l primești, numai că ai nevoie de timp ca să înțelegi asta!

slow like honey...

Călcam cu atenție iarba.
Pășeam pe acolo unde era deja strivită, astfel încât să nu-i modific alte structuri celeste.
Aș fi vrut să mă întind peste ea, cu degetele-mi apasându-i ușor pielea verde.
Rece și umedă! Am privit-o doar...

Luna era indecisă. Perfect și clar de indecisă.
Și râdeam, mergând cu spatele pe linia de tren.
Și privind stele de mare.

... urmărind atentă desprinderea perfectă,
dematerializarea elementelelor telurice și a mea la un loc cu ele.
și m-a izbit acel mov absolut. movul hipnotic.
excepțional, anarhic și inuman.
acel mov pe care-l iubeam atât de mult, când tu erai "agale precum mierea".
ți-l amintești?

nu-l mai privisem de atunci și nicicând, nicăieri în lume nu a mai fost privit cu aceeași intensitate ca în clipa în care am decis să merg cu fața pe linia de tren... "agale precum mierea".
îți amintești?

Fiona Apple "Slow Like Honey"

zen pe cinci voci

Sunt o femeie vagă. Vagă și transparentă. Și nu pentru că nu aș putea fi altfel, ci pentru că așa îmi place să fiu. Dar nu mai vreau să fiu filistină.
Mă aflu într-o perioadă a vieții mele care, ciudat, îmi place.
Nu-mi mai strâng nemulțumirile și nu-mi mai trăiesc viața ca și cum n-aș fi acolo. În ea.
Sunt zen. Sunt mulțumită. Nu mai sunt posacă.
Mi-a trebuit mult timp ca să o pot proiecta pe această nouă "eu". Și mai ales atunci când mă credeam fără resurse.
Și capul ăsta, sculptat din rubin limfatic nu mai cerșește. Acum doar mulțumește.
Așa cum ar fi trebuit să o facă dintotdeauna.

Chiar și acolo unde lâncezește falsul, escrocheria și răutatea poate sălășlui o rază de divinitate.
Ca-n madrigalele lui Carlo Gesualdo, un ucigaș care, în secolul al-XV-lea a scris cea mai pură muzică de pe pământ. Și-a omorât prima soție și pe amantul acesteia, iar ani mai târziu și-a omorât socrul depresiv și fiul, pentru că s-a îndoit de paternitatea lui. Totuși, Gesualdo a scris cele mai intense, expresive si dumnezeiești madrigale. Un geniu malefic.

Dacă am putea să ne deconturăm structurile memoriei ar fi o binecuvântare. Curată epifanie.

Crimă la Howard Johnson

Dacă vreți să vedeți o piesă bună-bună, nu ratați Crimă la Howard Johnson de pe 23 noiembrie, la Palatul Copiilor. Eu am prins premiera de săptămâna trecută, care s-a jucat cu o sală plină (aproape 1000 de spectatori) și mi-a plăcut teribil.
But... to keep things short. Avem trei personaje, trei destine comice, trei situații hilare, toate în trei acte diferite. Și mai avem trei trepte de înțelegere a unui fenomen atât de macabru și complex cum e moartea, ce finalizează cu o singură decizie. Și până la urmă, eterna morală: dragostea te faci să comiți sentințe nesăbuite. Prostia a cel puțin două personaje este omniprezentă, ceea ce stârnește un comic - uneori lejer, alteori grotesc. Bendeac este extraordinar, mai ales atunci când se simte înșelat, Diana Cavallioti este bine îmbrăcată în personaj și ridicol de pisicoasă, iar Emanuel Pârvu, din nou magnific. N-o să spulber deliciul aruncând prea multe chei, însă o să anunț că piesa în sine reprezintă două ore de terapie... magnifice.

insanity...

M-am trezit și mirosea puternic a portocale.
Era ultima fiolă de Salvador Dali spartă, iar steaua mea lipsea de pe noptieră.
Ceva din mine-mi șoptea-n acorduri braziliene, de Joao si Bebel Gilberto.
N-am mai scris niciodată de atunci, deși credeam c-am sa mai scriu.
N-am mai iubit niciodată, deși credeam că am să iubesc mereu.
Și nu am mai plâns niciodată, deși nici nu am mai râs.
Nu am mai făcut niciodată nimic, decât să aștept tacit în fața ușilor închise.
Și de atunci, am rămas fără de contur.
Nu m-am mai putut coagula-n-tro forma... oricare.



Și am privit cerul după fiecare ploaie.
(Știai că are culoarea ochilor de pisică?)
M-am hrănit cu flori de coacăz negru și frunze de mentă
(Știai că sunt dulci și-ți colorează dinții?)

Zilele nu au mai existat,
căci nu le mai trăise nimeni înaintea mea.


Nu, nu mi-a plăcut "Wall Street", însă mi-a plăcut ce a spus Michael Douglas (citându-l pe Benjamin Franklin sau Albert Einstein... încă se dispută):
"The definition of insanity is doing the same thing over and over and expecting a different result."
Sunt nebună în toată regula!

géométrie d'un rêve

Acum o săptămână m-am visat asasină.
Nu e un new-entry, ci o postură a mea ce-mi tulbura visele cu frecvența spoturilor la detergenți.
Dar nu ca acum...
Acum comiteam o crimă pe o canapea albă, iar sângele victimei improșca pernele imaculate și covorul mic din blana bej. Încercam din răsputeri să restrâng aria de raspândire a sângelui. Și îmi era teamă că se vor descoperi urmele cu ajutorul aparaturii criminalistice de specialitate sau cu luminol.
Victima, o femeie trecută de prima tinerețe, se zbătea. În vis, sunt mereu letargică, nu am tonusul și energia din viața reală. Mă mișc asemeni morților vii din filmele lui Romero.
Sadismul cu care executam tranșarea fiecărui mușchi este și acum prezent în mâinile mele. Iar părul ei blond prins în coadă, cu rădăcinile îmbibate în sânge, mi-a rămas pe retină. Nu și fața. Nu știu cine era, dar o uram. Cu toată ființa mea. Disecam pasional fiecare deget, tibie, femur... încet, calculat și minuțios. Ca și cum aș fi avut tot timpul din lume doar pentru asta.
Am reușit să termin și am înfășurat-o în covorașul din blană bej. Sângele se îmbibase și în etichetă.
Iadul pe pământ într-o etichetă de covor blănos.

"storia d'amore" by Kalle Gustafsson

Ar fi minunat dacă viața ar fi ca în fototgrafiile lui Kalle Gustafsson. Dacă ar păstra aceleași nuanțe, aceeași cursivitate, aceeași emoție, același "retro feel"! Ar fi minunat dacă aș putea agoniza în fotografiile lui Kalle Gustafsson, în acel nostalgic "aer al timpului". Ar fi minunat dacă aș putea trăi drama perfectă. Drama de a nu mai fi niciodată ce am fost și de a uita!

love story (17th scene)

"M-am trântit în pat, dar m-am topit printre cearșafuri și perne. 

M-am scurs pe tot parchetul și m-am făcut lac până la picioarele respirânde ale șezlongului din balcon. 

M-am prelins pe pereții ivorii ai clădirii și m-am împrăștiat în tot orașul. 

M-am trezit desculță pe stânca noastră, acolo, sub aceeași umbrelă!"

 
SEND 

Mail stupid.

Era prea târziu acum, îl trimisese deja! Un zgomot aproape apocaliptic a făcut-o să tresară. 

Totul începuse să se cutremure. 

Cărțile cădeau din rafturi. 

Cafeaua se vărsa din ceașcă și toate cuvintele răsturnate din cărți pluteau. 

Își agramau literele și formau alte cuvinte. 

Triste. Urâte. Negre. 

Pereții crăpau și scuipau varul alb în toate direcțiile. 

Păpușa japoneză din ceramică și sticlele de parfum zăceau asasinate pe parchet. 

Toate personajele din poze se volatilizau până ce rămâneau doar hârtii lucioase goale. 

Iar șiragul de mărgele roșii sângera bilă cu bilă către șezlongul din balcon. 

Toți macii muriseră. 

"Este doar un glob de păpădie care s-a lovit de fereastră" i-a spus el. 

 

3 ANI MAI TÂRZIU

INBOX 

A avut o tresărire ciudată, ca atunci când regăsești o poză sepia fără colțuri cu bunica bunicii tale din 1888, când fotografierea era un procedeu complex. 

Un mail de acum 3 ani? 

L-a șters cu un singur click, fără să-l citească. 

S-a așezat la fereastră cu toate planetele gravitând în jurul lui. 

Două rezervoare de revelator curgeau peste mințile lui, developând colecția de negative "untitled". 

Rămăsese în el o fotografie cu ea din trecut, așa cum era în noaptea aceea, în lumina absurdă a veiozei, speriată de-un cutremur. 

Când îi dispăruseră toate culorile și-i rămăsese doar coraiul artificial de pe unghii. 

Iar el citea în fumul scrisorilor arse de ea. 

Un amestec de mentă, fasciculi portocalii și pepene galben. 

 Era un gând acru. 

A vrut să citească mailul. Însă dăduse empty trash.

pauză...

E pauză!
Carton, pământ, apă, lemn, sevă uscată, lumini difuze, iarbă, nisip.
Și iarăși pauză... aceeași pauză.
Mă doare capul.

E pauză dintr-o prea mare dezordine a gândurilor.
Care mă împiedică să scriu, să gândesc.
... Să vreau să intru aici.
În oaza mea.
Nu-mi place deloc!

Aștept.
Cu pasiunea dezlânată și salivândă a gemenilor lui Cărtărescu.
Nu-mi mai este dor de lucrurile care s-ar fi putut întâmpla.

E pauză.
De temeri, de emoții, de feelinguri, de carton, de pământ, de lemn și sevă uscată.
De mine.
ANESTEZIE.

E pauză de dragoste.
O pauză imuabilă de mâini și piele.
Recunosc frivolitatea ființei ascunse între cearșeafurile cobalt.
O pauză de degete ce lâncezesc în eterna lor căutare de raze.
Pauză de ochii ce pândesc ocazii.
Pauză de pleoape ce clipesc un dram de speranță.
O pauză nesfârșită pentru cei care-au iubit.

Pauză de vise, de vieți, de aer și soare.
Retine casante dopate cu vid.
Mirosuri arhetipale.
Și rațiuni care nasc monștri.

E pauză de fericire.
Pare ușor să agonizezi când renunți la tot.
Dar ți-e imposibil să scapi de insomnii.

Doar șase săptămâni de vid lesnicios.
Nimic nu se mai agață de carne.
Nu mai e decât un pumn noduros ce înghesuie totul undeva în neant.
E pauză.
Întotdeauna îmi va fi imposibil să înțeleg moartea!

P.S.
E pauză de diacritice și dispunerea lor coerentă,
Căci Macbook-ul meu are tastatura în franceză.
E pauză de liniște.
Căci el e plecat și aștept să se dezghețe ananasul uitat la congelator.
E pauză de somn
Căci urăsc să dorm singură...
Mai ales acum
Când e pauză!
De tot.

... Dar nu și de fotografii.

those dancing days are gone...

și da, viața mea acum e strâmbă și nu-mi place să fiu în ea!
totuși, azi am să rămân în pat...
și da, există un Dumnezeu dar și El stă zile întregi între așternuturi.
ursuz și lipsit de chef.
disperarea asta mută și strâmtă îmi face gura pungă ca un pahar de campari fără santal de portocale roșii.
structurile memoriei mi se fisurează de la verbină, fumul de salvie și temeri.
urăsc bananele. pe toate!
și dacă momentele astea n-or să treacă, mă voi scufunda de tot...

îmi doresc o sinucidere cel puțin strălucitoare. intensă, cataclismică, apoteotică.
m-aș izola într-o cameră ticsită de crini și aș aștepta ca cele 3 sepale, 3 petale, 6 stamine și-un pistil ale fiecărei flori să mă sufoce.
păcat că preferații mei sunt macii.
dar ei nu-s făcuți să ucidă.
doar să sângereze.

aștept sunetul victoriei.
acel moment groaznic de efemer când totul este cu acuratețea cea mai profundă tot ce îți dorești!
și nu e nimeni să-mi șoptească în ureche "va veni, va veni, va veni!"

"Those Dancing Days Are Gone" Carla Bruni

"I carry the sun in a golden cup, the moon in a silver bag"
i feel like i´m carring nothing!
only sorrow.

Doctori de femei

Am ajuns aseară la piesa "Doctori de femei". Îmi cumpărasem biletele cu o lună înainte, căci la reprezentația de pe 17 aprilie m-am trezit târziu.

Demențial Mihai Bendeac, superbă Cristina Cioran, spectaculos Adrian Titieni, amuzantă Anca Sigartău, tare-tare Emanuel Pârvu. Am râs în hohote! 

Comicul situațiilor și starea de coincidență permanentă sunt covârșitoare. 

 Rosa, soția lui Bassinet, care este de fapt amanta militarului Antoine Aubain, care este de fapt soțul lui Suzanne, amanta doctorului Moulineaux, care este de fapt căsătorit cu Ivonne, a cărei mamă, Madame Aigreville este confundată cu Regina Groenlandei... și tot așa. 

 Pe lângă toate aceste personaje aflate într-o permanentă stare de confuzie și inducere în eroare, mai există alte două: Etienne (majordomul ce înnădește coniacul cu apă) și Pamponette (diva cu vestă strâmtă care nimerește la asociatul croitoresei), personaje care nu fac altceva decât să creeze și mai multe (și colosale) confuzii.

Chiar dacă situația se lămurește spre final, când Bassinet - de altfel, singurul personaj corect și fidel - refuză să mai ia parte la asemenea mascaradă, piesa nu sfârșește nicicum mai prejos decât nucleul ei. Merită văzută, e magnifică... și te face să uiți de criză și de discursul lui Băsescu... cel puțin pentru două ore!

la femme...

issues

Și pentru că șederea cu un bărbat îți fură insiprația și-ți ucide muzele, mă transform și eu într-o publicație bilunară.

Sau presimt una săptămânală? 

Dar presentimentele nu schimbă niciodată cursul evenimentelor!

Revin cu trei dileme de luat în seamă, cel puțin acum, la ora asta târzie când masculul doarme "covrig" la 15 cm, ceaiul cu mentă își împrăștie mirosul, bățul cu opium arde în voia lui și "Sex and The City: The Movie" rulează pe HBO.

issue no. 1 - Realistically, how many guys do women really hit it off with?

Acum câteva seri, revedeam (pur întâmplator) un episod prăfuit din "Sex and the City". Nu citez din filmul asta ca și cum ar fi vreo biblie și departe de mine imaginea de feministă convinsă, însă mi-a picat urechea pe-o discuție interesantă între Carrie și Charlotte:

Dânsele cunosc doi tipi într-un club, în Atlantic City, iar Carrie nu acceptă să-i însoțească la un cocktail, motiv pentru care Charlotte se supără. De aici și dialogul.

"Charlotte: Couldn't we have one drink? What's the harm in having one drink?

Carrie: I can't believe you're still upset about that. 

What role did you think those guys were gonna play in our lives?

Charlotte: Who knows? We might have hit it off.

Carrie: Oh, co-me on!! Let's look at the odds. Realistically, how many guys do we really hit it off with? Very few! And even if we do, those relationships don't last. And even if they did, men die first, so we're right back where we've started. I say we skip all the drama and just enjoy each other's company. Now.

Charlotte: But I don't wanna skip all the drama! That's life, that's everything.. That's relationships, and anniversaries and kids. And I want all that, in addition to my friends!

Carrie: Well, that sounds wonderful, but don't bank on it happening!"

Bon. De ce avem nevoie unii de alții?

Cine și de ce ne-a complementarizat?

De ce nu putem procrea polenizând flori? Dacă despre asta-i vorba...

De ce nu ne reproducem asexuat, prin spori sau prin diviziune.

Cu sau fără fecundație? That is the question.

Dar nu asta era ideea. 

Ci alta.

De ce nu ne înțelegem chiar atât de bine cu bărbații noștri (deci, excluși amici/prieteni/whatevă')? 

issue no. 2 - Volumul "The Abnormality of Being Normal", Capitolul "When I say I do, I do it!" (nu-i pe sistemul "eu când vreau să fluier, fluier")

Pentru mine "dead-line-ul" e "dead-line". De ce credeți că-i zice "dead-line"? Așa-l și văd: ca pe-o linie trasată de moarte. 

Spre exemplu, am avut un proiect de predat dumincă la prânz (să zicem), căci persoana care trebuia să-l primească intra pe mail duminică, între prânz și după-amiază. M-am dat de trei ori peste cap și l-am terminat duminică la 10 dimineața. Totodată, duminică trebuia să aștept un feed-back de la persoana aia, cum că l-a primit și că e ok. Feed-back-ul îl primesc luni, către după-amiază. De ce dracu mi-am futut eu sâmbătă noaptea când puteam s-o cocktail-esc la un mojito și-un embassy și să scriu duminică ziua? 

Nu înțeleg, băi nene! Dar pentru mine "dead-line-ul" e "dead-line" și promisiunea, promisiune! 

Trebuie să devin filistină, mărginită și pasivă, căci normalul e decis de majotritate. Cine sunt eu să spun că "așa-i normal". 

Dar, pentru mine, "dead-line-ul" tot "dead-line" este.

issue no. 3 - Why my mom egg cells were fertilized in this country? 

Embrion tricolor ce sunt! 

Acum vreo două săptămâni am cunoscut doi catalani. El, Jorge, este un catalan stilat și erudit pe la vreo 30 și ceva de ani, un adevărat cuceritor. Ea, Valeria - iubita lui - este o ucreaineancă stabilită în Spania în urmă cu 6 ani. O blondă superbă la maxim 30-32 de ani. 

M-au fascinat oamenii ăștia. Ei și lumea rochiilor de mireasă Raimon Bundo, pe care mi-au prezentat-o. Și poveștile despre provincia (aflată la granița cu Franța) în care locuiesc. 

Cât de fascinant este să cunoști un bărbat care are pasiune pentru mâncare și pentru gătit. De ce-i așa? Pentru că provin dintr-o lume cu vederi limitate și deprinderi sexiste, în care masculii sunt crescuți de mici sub principiul "bărbații nu au ce căuta la bucătărie"? 

Cât de minunat este să cunoști oameni noi, cu alte principii de viață, decât cele de "gherțoi de bloc". Oameni care aduc un suflu nou, exotic, alte cutume și metalități de care îți este atât de ușor să te îndrăgostești. Și care-mi amintesc mereu că orașul meu trăiește într-o colivie. Și sufăr. Că nu mă văd trăind aici, când fie ea Barcelona, Osaka sau Londra... există.

Nu-mi mai rămâne decât să mă fac și eu covrig, să adorm și să visez la New York!

 

jean-paul gaultier - designer of the week

Când spun Jean-Paul Gaultier, îmi vin în minte trei chestii/imagini: tricou marinăresc (și implicit viespi), Madame (unul dintre parfumurile mele preferate) și excentricitate (aka teribilism, nebunie). De departe favoritul meu (fără a-i omite pe Zuhair Murad, Elie Saab și Prada - dar ei îl secondează), Jean-Paul este un guru țicnit al modei.

Are atât de mult succes în rândul clienților săi filipinezi încât, într-o călătorie în arhipeleag, Guvernul nu a vrut să-i acorde viza pentru a se întoarce în Franța, decât după încheierea unui acord între cele două țări ca să-l păstreze...

Când era mic, Jean-Paul vroia să devină brutar. Pasionant, nu? Ca și cugetările lui, deloc devenite clișee:

"Nu trebuie să-ți fie rușine de faptul că ești diferit, de originile tale."
"Manechinul gândește, vorbește, simte și are o opinie."
"Descoperirea celuilalt începe printr-o întâlnire."

Dacă există un designer căruia nimeni nu-i contestă talentul, acela este Jean-Paul Gaultier. Totuși i s-a spus mereu "copilul teribil al modei". De ce?

"Copil", sigur. Pentru faptul că a început de tânăr. 18 ani!
"Al modei", e normal. Lucrează în domeniu dintotdeauna.
Dar "teribil" poate avea mai multe înțelesuri...

Prima chestie teribilă pe care Jean-Paul a făcut-o în 1979: o linie de bijuterii electronice. Trebuiau scoase înainte de duș, altfel exista riscul electrocutării.
A doua chestie, în 1985: Fusta pentru bărbați. Numele colecției: "o garderobă pentru doi" care, așa cum exprimă și numele îți permite să faci ceva economii. Pentru a merge la psiholog, cred!
A treia lovitură, în 1989: un disc în engleză. "How to do that" ("Cum să faci asta..") și totul e spus.
Al patrulea teribilism, 1990: sublimele sutiene conice făcute celebre de Madonna sau... care au făcut-o celebră pe Madonna. Who knows?
A cincea operă de artă, în 1992: o colecție de mobilier... MOBIL! Da. Mobil.

Și, în sfârșit a șasea excentricitate (acum trei ani): Machiajul pentru bărbați.
Ca să nu mai punem la socoteală întregile colecții care se adresează unor consumatori elitiști și oarecum "nebuni". Așa... ca el!
Colecție de colecție reușește să mă impresioneze (la fel de tare ca recent decedatul Alexander McQueen) categoric și impulsiv. Ei bine, mă declar iremediabil îndrăgostită de Jean-Paul.

După ce am văzut totul, cred pe bună dreptate că Jean-Paul e țicnit. Dar, cum spunea și Aristotel: "Nu există geniu acolo unde nu există și un grăunte de nebunie!"

Și mai ales când aflăm că, în 1990, Jean-Paul avea o cifră de afaceri de 6 milioane de euro și că, peste 10 ani, cifra asta era de cinci ori mai mare, mă gândesc că poate nu-i chiar așa țicnită viespea (albă și albastră)!

2010 Spring Haute Couture Jean Paul Gaultier
Anul ăsta a luat-o pe drumul Mexicului! Tot drumul... A avut-o un band mariachi, gauchos, sombreros, haine mexicane în dungi, jeanși, șaluri spaniole și țigarete. Un fel de fiesta mexicană la Paris!
A avut un moment sublim cu un conquistator în armură și apoi a călcat apăsat în junglă. Dar, o junglă futuristă, cu ferigi imense și indigeni, gen Avatar. Azteci, turquoise în stil Moctezuma, tatuaje amazoniene și motive tropicale. Iată mesajul tribal eco: