"Marchizul de Sade" la Odeon

Deși piesa se joacă de mai bine de 4 ani (la Odeon), am reușit și noi s-o vedem abia astă seară. Indubitabil - de departe - magnifică!
Regia e "stupendo", frumos mânuită de Beatrice Rancea, o adevărată profesionistă. Și nu doar atât, căci Beatrice s-a ocupat (de data aceasta) și de mișcarea scenică și ilustrația muzicală. Elemente închegate sublim, sub bagheta unuia dintre cei mai buni regizori actuali ai teatrului românesc.

Florin Zamfirescu (în rolul marchizului) te lasă pierdut printre cuvintele desfrânate și epoca lui de Sade. Te uimește pentru curajul cu care-și expune goliciunea și prin nebunia savuroasă cu care-și interpretează rolul. Dan Bădărău (abatele Coulmier) este și el destoinic și moral - la început, iar la final - nebun și incompetent. Irina Ungureanu o interpretează dedicat și curat pe Madlene, mai ales atunci când îi citește mamei ei oarbe, nuvelele pornografice ale marchizului.

Distributia este mult mai bogată de-atât și fiecare personaj în sine, conturează exact elementele care au făcut celebră povestea marchizului de Sade. Tendințele filozofice și sadomasochiste ale marchizului, ce explorează violul, bestialitatea sau chiar necrofilia sunt transpuse semi-indecent, fără trivialități grețoase, ci mai degrabă în termeni "comico-tendențioși".

Deci, pentru cei care aşteaptă să vadă examinată-n lung și-n lat problema erotică fără pudoare, piesa nu este potrivită, căci nu-i concentrată în această direcție. Că mai intervin câteva expresii "ilicite" e normal, deh... e "Marchizul de Sade", nu "Mrs Dalloway". Doar vorbim de necumpătatul erou, chinuitul marchiz supus orbeşte sexului fără limite.
Evident, de Sade trece prin toate chinurile iadului când i se iau penele și începe să scrie cu propriul sânge pe cearșeafuri și haine. Dar cum spune și personajul "artistul prosperă în condiții nepotrivnice", mai ales când scrisul pentru marchiz reprezintă libertatea (el fiind tot timpul piesei după gratii). Pornografia lui se răspândește, în continuare, datorită surescitatei virgine Madlene. Lui de Sade i se smulge limba, este înlănțuit, torturat și la final, bântuit de demonii "creației" ajunge să scrie pe pereții celulei cu propriile-i excremente.
Povestea cutremurătoare a Marchizului de Sade (care a pus pe jar întreaga sa epocă prin operele care sfidau cu nerușinare tabuurile vremii) este o transpunere de calibru pe scena Odeonului. Costumele poartă semnatura lui Botezatu, arată bine (nu colosal) și autentic. Mişcarea scenică e vie, dinamică, decorul multifuncţional și adecvat scenariului. Un spectacol ce se încheagă coerent, cu o traducere curată și fluentă (Florin Sicoe).

Nu știu cum se face, dar acum am poftă de "Quills"-ul din 2000, cu Geoffrey Rush, Kate Winslet și Joaquin Phoenix. Poate așa "dau în marșarier" din alunecarea-n depresie provocată de-un telefon și rămân doar cu gustul apetisant al piesei!

nuntă à la Dita Von Teese...

Pentru mine, Vivienne Westwood este - de departe - mama mireselor. De când cu rochia pe care a purtat-o Sarah Jessica Parker în "Sex and the City: The Movie", m-am îndrăgostit (de Vivienne) iremediabil.

Rochia pe care Dita Von Teese a purtat-o la nunta ei cu Marylin Manson este (fără doar și poate) la crème de la crème. Albastrul dark electric pe pielea albă a Ditei și talia ei subțire arată demențial. O veritabilă "gothic sex kitten" care-și păstrează mereu un look "punk elegant"!

nu ne pierdem urma

Cine-a spus că nu poți călători în timp, s-a înșelat (parțial!)
Este posibil să nu poți călători în viitor, însă, există oameni care te pot purta în trecut, luminând sacadat și spastic cu farurile lor puternice, fiecare amintire.

Ca-ntr-un muzeu latent pe timp de noapte. Ca atunci când tablourile sunt luminate de fasciculul de lumină emis de lanterna paznicului. În unghere întunecoase, exact cât să distingi imaginea din pictură.

Oamenii sunt trenuri magice, ce pufăie ca nebunele și te transportă-n trecut cu repeziciunea luminii. E ca și cum nu ne-am pierde niciodată urma!

"39 de trepte" la nottara

Mă bucur să fiu prima (în lumea aceasta mare a internetului) care face o recenzie despre piesa "39 de trepte", care se joacă în fiecare duminică la Nottara.

Adaptare după pelicula "39 steps" (a lui Alfred Hitchcock din 1935), la rândul ei ecranizare a cărții "The Thirty-Nine Steps" (a scriitorului englez John Buchan, din 1915), piesa mi s-a părut excepțională.
Nu ea în sine (ca subiect) cât ea ca și transpunere, adaptare, regie, scenografie.
Ai senzația că privești o parodie realizată în paramentrii umorului britanic cu un puternic iz românesc.

Petre Bokor (regizorul) și Nina Brumușilă (scenografa) au făcut o treabă minunată folosindu-se de măiestria literară a lui Buchan, dar și inspirându-se din geniul creator al lui Hitchcock. Cu toate acestea, piesa nu transpune mecanic situațiile din sursa literară și nici cele din sursa cinematografică. Totul este filtrat prin rigorile limbajului pur românesc: "hai să spălăm putina", "te-a dus cu preșul", "te-a tras cu sania" sau replica de final a lui Mr. Memory: "un fleac, m-au ciuruit!". Echipa Nottara reușește cu succes să dea unei structuri polițiste precise, un suflu comic și o nouă strălucire. Tocmai pentru că totul este luminat altfel.

Coloana sonoră este sublimă, suntele (trenul, telefonul, păsărelele, motorul mașinii) sunt toate la locul lor și atunci când nu sunt, se întâmplă asta pentru un efect comic extrem de bine studiat și pregătit.

Cei patru protagoniști ai piesei își interpretează rolurile cu stoicism (gândiți-vă că piesa are peste 10,12 personaje). Fiecare interpretează cel puțin 3 roluri (la un anumit moment, în același cadru) prin schimbarea unui trench și-a unei pălării. Să vedeți un dialog dramatic între un singur personaj.
Este o fază extrem de amuzantă (la finalul piesei), când cele patru personaje sunt implicate într-o scenă intensă cu amenințări și împușcături, iar, de după cortină, apare o mână cu un pistol (al cincilea personaj). Atunci, unul dintre actori își întrerupe replica, se uită către ceilalți trei și spune: "Nu eram patru în piesa asta?" și încep să se numere.

Ei bine, acest efect de parodie autentică se păstrează pe parcusrul întregii piese, iar atunci când unul dintre detectivi se încurcă, celălalt îl ceartă pe "distrat", îi aduce scenariul ca să-i demonstreze că a greșit replica și îi dă cu scriptul în cap.

Nu mai vorbesc de mimă și pantomimă, prezente pretutindeni: să vedeți cum sare Mr. Hannay pe o fereastră, când fereastra nu este încorporată-n zid, ci o ține cineva cu mâna. Sau când Mr. Richard Hannay sare din trenul în mers și se cațără deasupra (în condițiile în care trenul nu există). Butaforia este un element cheie, care stârnește rafale de râs copios: paharul cu whisky, cel cu lapte sau sandwich-urile.

Mersul cu trenul, când Richard și ceilalți vecini de compartiment se bălăngăne la sincron sau fazele de slow-motion și schimbarea unghiurilor din care vedem camera în care se află personajele (prin mutarea unei uși pe role). Toate sunt magnifice.
Și pentru asta, regia și mișcarea scenică au 10+.

Scenografia, muzica, jocul actorilor, jocul de lumini și sunete, regia, sunt, fiecare în par­te, aidoma unor instrumente muzicale. Fiecare actor îşi interpretează partitura fără ezitare, fără eroare (la dublu, chiar triplu rol), iar întregul creează senzaţia unei perfecte armoni­zări. Intriga este cu măiestrie condusă. In ţesătura unor conflicte de interese, personajele se descoperă, se contu­rează, se definesc sau se întâlnesc întâmplător. Se caută, se con­fruntă, se urmăresc, se elimi­nă sau sunt eliminate. Însă, totul este perfect logic, deşi, de cele mai multe ori, imprevizibil.

Timpul și spațiul dau mereu senzaţia de situaţii limită, de capcane, toate transpuse parcă într-o mie de decoruri aflate în același decor. Precum în filmele lui Hitchcock, toate resorturile, com­ponentele și mecanismele acestui miraculos sistem sunt imprevizibile și neprevăzute, însă într-un sens logic, straniu și misterios.

Iată cum cinci femei total diferite (ca noi) au găsit piesa autentică și extrem de șarmantă. Bine... nici măcar la final (după două ore) nu aflii care este secretul celor 39 de trepte, dar parcă nici nu-ți mai pasă, la cât de copioasă a fost piesa.
Merită văzută, indubitabil. Se mai joacă și pe 29 ianuarie.

Prince of Persia : The Forgotten Sands

Cine și-a pierdut nopți întregi cu jocul "Prince of Persia: The Sands of Time", să ridice mâna!??!?
În 2004, cu acest joc, am înregistrat cele mai multe ore (consecutive, evident) nedormite: 42.
Ok, admit că acum mi s-ar părea boring, slow și neincitat, însă Ubisoft pregătește o supriză de proporții. Odată cu lansarea filmului lui Jerry Bruckheimer, "Prince of Persia: The Sands of Time", Jordan Mechner (creatorul Prince of Persia) aduce iubitorilor de prinți persieni al optulea joc al seriei, "Prince of Persia : The Forgotten Sands". Mai 2010 este luna premierelor.


Seria Prince of Persia:
1)Prince of Persia (1989)
2)Prince of Persia 2: The Shadow and the Flame (1994)
3)Prince of Persia 3D (1999)
4)Prince of Persia: The Sands of Time (2003)
5)Prince of Persia: Warrior Within (2004)
6)Prince of Persia: The Two Thrones (2005)
7)Prince of Persia (2008)
8)Prince of Persia: The Forgotten Sands (2010)

clișeele fac rău...

i-am zâmbit pentru că știa că prefer vorbele în variantă diluată.
cele siropoase, gesturile insignifiante.
"ar trebui să-ți fie rușine!" mi-a zis.

nu mai ninsese de ieri. natura moartă explora adâncimile pentru o fărâmă de căldură. rădăcinile plantelor înfrigurate sondau pământul înghețat ca niște ace, gata oricând să înțepe orice venă fierbinte.

"nu mai e nimeni aici, în afară de noi."
am ridicat ochii și-am văzut malurile pustii.
"de ce au oamenii nevoie de răspunsuri?"
poate pentru că întrebarea ar putea părea în curând stupidă?!
dar n-am spus nimic.

dintr-o boxă se aude Billy Holiday cântând "Lady sings the blues".
și-a trecut un deget peste buzele mele dezbrăcate.
s-a întins deasupra mea și m-a privit fără să-mi spună nimic.
minute-n șir...

am ales să zâmbesc și m-am mirat că el mă vede.
"sunt fericită", am spus.
nu ca să mă conving eu pe mine însămi, așa cum oamenii își spun lucruri dimineața în oglindă.
"sunt fericită",
am repetat ca să-mi amintesc asta și-n alte zile în care n-o să mai fiu așa. sau în cele în care voi uita.
ca să-mi amintesc asta în zilele în care va fi din nou frig, îmi va plesni capul de durere, iar eu nu voi avea mănuși și nici nurofen în poșetă.

zac posen - designer of the week

Colecția primăvară-vară 2010, Zac Posen pentru Target se va lansa online și în magazine (nu și la noi) pe data de 25 aprilie.

Catalogul, însă, spre deliciul iubitoarelor de fashion, tocmai a apărut.

Frumușelul designer american de doar 29 de ani, tinde să uimească de fiecare dată prin eleganța texturilor, prin rochiile cu un aer retro-chic.

De data aceasta, colecția aduce în prim-plan câteva jachete, costume de baie, fuste și chiar corsete.

Preferata mea este de departe prima rochie florală cu fundă imensă pe-o parte.


O parte din colecția primăvară-vară 2010 Ready-to-Wear, cu care designerul a participat la New York Fashion week. O mixtură de materiale și culori, chic-delicioasă!

love story (12th scene)

locație: interior, slab luminat.
coloană sonoră: take five "a bossa love"

cadru: plan întreg, plonje, ea doarme semi-dezvelită, cu capul atârnându-i pe marginea patului.

Era a șaptea dimineață.
A șaptea oară!
Cu un geamăt prelung se trezise așa, cu capul atârnându-i pe marginea patului și cu părul răsfirându-i-se pe iarbă.
Iar a visat că doarme pe-un teren de fotbal, pe linia din mijlocul gazonului.

A deschis ochii și a regăsit textura și spațialitatea timpului. A clipit de câteva ori, s-a întins… și-au venit: realitatea și memoria. S-a machiat în oglindă, surprinzându-și emoțiile.

În fiecare dimineață se simțea ca-n „Memento”, trebuia să caute semne, tatuaje, urme de ruj, degete pe geamurile aburite ca să-și amintească.

O cană cu ceai, jumătate plină. O mută în diverse locuri prin toată camera, precum o piesă de șah pe o tablă imaginară, numai de ea văzută. A căutat-o cu privirea ca să se asigure că au fost reale toate înlănțuirile de evenimente care au adus-o acolo.

A început să se îmbrace, mișcând lucruri. De parcă poziția lor ar fi trasat niște coordonate clare pentru ceea ce avea să se întâmple. De parcă poziția lor ar fi esențială într-un fel de stratagemă de care era sigură că nu există.

Înainte să iasă pe ușă, și-a amintit nevrotic de toate zăpezile prin care-a trecut și ce-a reprezentat pentru ea fiecare dintre ele. Cumva, ura iarna și iubea zăpada. Inexplicabil, toate amintirile ei frumoase aveau zăpadă în ele…

Era frig, auzea zăpada trosnindu-i sub cizme ca-ntr-o simfonie poetică. Ea nu era obișnuită cu afecțiunea. Nu era obișnuită să fie iubită. Era mereu în defensivă. Mereu atentă să nu fie umilită sau ironizată. Vulnerabilitatea, versatilitatea, acceptarea – Nu, n-avea să fie ea!
Nu vroia să se simtă inferioară nici măcar prin suferință.

S-au întâlnit la un ceai. Hotărâtă ca niciodată să accepte firesc finalul, despre care știa că nu e cu adevărat un final. Ea era convinsă că, de cele mai multe ori, lucrurile se succed în sensul spiralei. El n-avea de unde să știe că ea știe asta.

Era o vineri seară în ritm de jazz. Cu el. Același oraș forfotind, indiferent de anotimp. Aceeași muzică, aceiași oameni. Un alt el, în alt loc, cu alt zâmbet și numai două ore de somn noaptea trecută.

Și-a amintit apoi cum a privit același el, pe fiecare stradă, în oameni diferiți… în baruri și librării, în cinematografe și leagăne care se mișcă singure. El n-avea de unde să știe asta.

Nu și-au spus mare lucru, minute-n șir. Ninsoarea era ca un zgomot suav de balerini anunțând-o pe ea, primăvara, gata să apară la următorul colț de stradă. Și totuși… era mult prea devreme.
Devreme pentru primăvară. Devreme pentru el. Devreme pentru ei.
„Ești atât de frumoasă”, i-a spus el!

Ea a luat cuvintele și le-a ascuns în căptușeala hainei. Avea să le scoată afară, mai târziu, acasă, în intimitate. Ca un hoț de bijuterii care își admiră prada atunci când nimeni nu-l vede. A știut cumva pentru prima oară, că nimic legat de el n-a pălit. Că el are încă, culoarea sângelui ei.

A sărutat-o și în sărutul lui a regăsit toată complexitatea pasiunii. Iubirea carnală, dorința, desfrâul, păcatul. S-a deschis cu timiditatea unui mânz sălbatic, iar el a început o călătorie în josul spinării ei, trezindu-i fiecare terminație nervoasă. Plăcerea temerilor și-a anticipației. Plăcere care creștea în așteptare. Gesturile lui imitate ca-ntr-un joc mimetic. Febra anticipării.

Au ieșit afară, ținându-se de mână și traversând străzi în fugă, printre mașini și fulgi de zăpadă. Au intrat în visul lor și... S-au iubit acolo, meticulos și calm. De-afară, se-auzea Mozzart la un pian cu reverberații metalice. Deasupra, râsete abrupte și neterminate.
După ce-au făcut dragoste, au rămas în tăcere.
Toată plăcerea se consumase în suprapunerea dintre gesturi și dorințe. Și mai ales… între dorințele care-o ardeau și gesturile care-o desfăceau și-i abuzau vulnerabilitatea. Desfășurarea lor se făcea în alt timp. Independent de cel real.
A sorbit din cana cu ceai și a pus-o în același loc. De parcă poziția ei ar fi trasat niște coordonate clare pentru ceea ce avea să se întâmple. De parcă poziția ei ar fi fost esențială într-un fel de stratagemă de care ea era sigură că nu există.

Era a șaptea dimineață.
A șaptea oară!
Cu un geamăt prelung se trezise așa, cu capul atârnându-i, pe marginea patului și cu părul răsfirându-i-se pe iarbă. Iar a visat că doarme pe-un teren de fotbal, pe linia din mijlocul gazonului.

A deschis ochii și a regăsit textura și spațialitatea timpului. O cană cu ceai, jumătate plină. A căutat-o cu privirea ca să se asigure că au fost reale toate înlănțuirile de evenimente care au adus-o acolo.

Avea încă intactă atingerea mâinilor lui pe buze, pe sâni, pe coapse… pe carne și-n oase.

s-au lansat miresele...

www.miresedisperate.ro
Nu-i niciun dubiu. Cel mai tare portal pentru bridezilla's, mirese disperate, moderne sau tradiționale, meticuloase sau uituce, relaxate sau panicate.

Fiți alături de noi pentru cea mai aventuroasă "incursiune" în culisele unei nunți...

my early hours résumé

De când mă știu am fost incapabilă să iau decizii. Știu, tipic feminin. Însă nu despre asta e vorba. Mereu mi-a fost teamă de schimbări și m-am autoplasat într-un loc/situație chiar dacă la acel moment nu-mi era favorabil/ă.

De ce? Este simplu și derizoriu. Fug de hotărâri majore, mă zbat neputincios într-o mocirlă a incapabilității de a decide ce vreau cu adevărat și mi-e teamă de noi începuturi.
There, I've said it!

Ca femeie (sau ca mine - scuzați-mi lipsa de coerență!) ți se întâmplă frecvent să vezi lumea precum un hipermarket plin cu bomboane colorate. Însă într-una din zile acadelele dispar, se topesc, se scurg... și vezi o închisoare, iar tu ești pe lista condamnaților. Vrei să fugi, să țipi, să plângi, însă ceva te ține acolo.

Brusc, realizezi că viața ta este mai mult o poveste a unei povești despre ce ar putea fi!
Sunt și ceilalți o turmă de oi ce rumegă liniștită așteptându-și rândul la tăierea capetelor? Ori sunt tăcuți ca și tine, plănuindu-și evadarea?

Închid ochii și încerc să-mi zăresc viitorul. Nu-s prea multe direcții. În stânga văd imagini, oameni, amintiri, priviri mârșave, șoapte închipuite și secrete care ard și care nu vor să moară.
În dreapta, cerul albastru și pământul arid, alungindu-se înfiorător în infinit. Un superb și fără de sfârșit nimic.
Mă izbesc precum un fluture de lampă
... și cumva, mă simt eliberată.
E nevoie de o simplă discuție cu cineva ca să realizezi că te-ai rupt definitiv de un lucru. Să-ți dai seama pentru o secundă că ai un sens, deși nu știi care-i ăla! Însă, știi sigur că nu-i ăla pe care l-ai avut până atunci. O revelație și brusc lumea ți se pare mai frumoasă. Și asta doar pentru că nu realizai ce o făcea urâtă.
E exact ca atunci când tânjești după un lucru și tot ce ți-a mai rămas din el este amintirea a ceea ce a fost. Ai fost atât de ocupată jinduind, încât nici nu ai realizat că nu-l mai vrei. A renunța definitiv la ceva, nu înseamnă (neapărat) să capitulezi!

După ce trăiești statornic prin tăcere atât de mult, o scăpărare fugară de lumină te poate buimăci. Lucruri stranii încep să-ți bântuie mintea și ți-e imposibil să le ignori. Te întrebi dacă un destin special te strigă și tu ești prea ocupată ca să-l auzi? Este vreun mesaj secret în fața ta și tu nu-l bagi de seamă? Este singura cea mai bună șansă a ta? Ai s-o iei în mâinile tale, liberă și răzvrătită? Ori ai să pleci în mormânt cu atâtea vieți netrăite curgându-ți prin vene?

U2 360° Tour

De ceva zile mă tot chinui să găsesc bilete la U2, undeva mai aproape de țară, (evident) Viena sau Atena. Acuma mă bate gândul să încerc la Paris, la concertul de pe 18 septembrie 2010. Știu că biletele s-au pus în vânzare de anul trecut și sunt slabe șanse să mai găsesc ceva în Atena.

Câteva ponturi pentru fanii U2:
- cineva și-a luat bilete de aici și a dat 75 de euro/bilet pe gazon + 20 livrarea prin Fed-Ex.
- cică ar mai fi bilete pentru Frankfurt și Paris.
- altă variantă ar fi să le comanzi de pe siteul oficial. Dezavantajul este că trebuie să dai 50 euro ca să te înregistrezi, însă ești sigur ca nu iei țeapă și că apuci bilete unde vrei.
- așadar, la Viena, prețurile încep cu aproximativ 45 euro în tribună (spatele scenei), 71 euro pe gazon și aproximativ 85 de euro în tribuna de sus. În tribuna din vecinătatea scenei biletele sunt 150 euro. Se adaugă 35 euro taxe poștale și se pot lua maxim 4 bilete.
- am găsit azi pe siteul celor de la galaxseatravel o ofertă tare: 17-19 septembrie, 422 euro/pers. Tariful include: Bilet de avion Blue Air, bilet la concert intrare generala pe gazon, 2 nopti cazare in camera dubla cu mic dejun inclus la Hotel Timhotel St Georges 2* sau Hotel Alexandrine Opera 2* Paris.

Lista concertelor U2, pe 2010:
U2 6/8/2010 Stadio Olimpico Turin, Italy
U2 10/8/2010 Commerzbank Arena Frankfurt, Germany
U2 12/8/2010 AWD Arena Hannover, Germany
U2 15/8/2010 Casa Arena Horsens, Denmark
U2 16/8/2010 Casa Arena Horsens, Denmark
U2 20/8/2010 Olympiastadion Helsinki, Finland
U2 21/8/2010 Olympiastadion Helsinki, Finland
U2 25/8/2010 Luzhniki Stadium Moscow, Russian Federation
U2 30/8/2010 Ernst Happel Stadium Vienna, Austria
U2 3/9/2010 Olympic Stadium Athens, Greece
U2 6/9/2010 Ataturk Olympic Stadium Istanbul, Turkey
U2 15/9/2010 Olympic Stadium Munich, Germany
U2 18/9/2010 Stade De France Paris, France
U2 22/9/2010 K. Boudewijnstadion Brussels, Belgium
U2 23/9/2010 K. Boudewijnstadion Brussels, Belgium
U2 26/9/2010 Anoeta Stadium San Sebastian, Spain
U2 29/9/2010 Olympic Stadium Seville, Spain
U2 2/10/2010 Estadio Cidade de Coimbra Coimbra, Portugal
U2 3/10/2010 Estadio Cidade de Coimbra Coimbra, Portugal
U2 8/10/2010 Olympic Stadium Rome, Italy