Acum o săptămână m-am visat asasină.
Nu e un new-entry, ci o postură a mea ce-mi tulbura visele cu frecvența spoturilor la detergenți.
Dar nu ca acum...
Acum comiteam o crimă pe o canapea albă, iar sângele victimei improșca pernele imaculate și covorul mic din blana bej. Încercam din răsputeri să restrâng aria de raspândire a sângelui. Și îmi era teamă că se vor descoperi urmele cu ajutorul aparaturii criminalistice de specialitate sau cu luminol.
Victima, o femeie trecută de prima tinerețe, se zbătea. În vis, sunt mereu letargică, nu am tonusul și energia din viața reală. Mă mișc asemeni morților vii din filmele lui Romero.
Sadismul cu care executam tranșarea fiecărui mușchi este și acum prezent în mâinile mele. Iar părul ei blond prins în coadă, cu rădăcinile îmbibate în sânge, mi-a rămas pe retină. Nu și fața. Nu știu cine era, dar o uram. Cu toată ființa mea. Disecam pasional fiecare deget, tibie, femur... încet, calculat și minuțios. Ca și cum aș fi avut tot timpul din lume doar pentru asta.
Am reușit să termin și am înfășurat-o în covorașul din blană bej. Sângele se îmbibase și în etichetă.
Iadul pe pământ într-o etichetă de covor blănos.
