slow like honey...

Călcam cu atenție iarba.
Pășeam pe acolo unde era deja strivită, astfel încât să nu-i modific alte structuri celeste.
Aș fi vrut să mă întind peste ea, cu degetele-mi apasându-i ușor pielea verde.
Rece și umedă! Am privit-o doar...

Luna era indecisă. Perfect și clar de indecisă.
Și râdeam, mergând cu spatele pe linia de tren.
Și privind stele de mare.

... urmărind atentă desprinderea perfectă,
dematerializarea elementelelor telurice și a mea la un loc cu ele.
și m-a izbit acel mov absolut. movul hipnotic.
excepțional, anarhic și inuman.
acel mov pe care-l iubeam atât de mult, când tu erai "agale precum mierea".
ți-l amintești?

nu-l mai privisem de atunci și nicicând, nicăieri în lume nu a mai fost privit cu aceeași intensitate ca în clipa în care am decis să merg cu fața pe linia de tren... "agale precum mierea".
îți amintești?

Fiona Apple "Slow Like Honey"

zen pe cinci voci

Sunt o femeie vagă. Vagă și transparentă. Și nu pentru că nu aș putea fi altfel, ci pentru că așa îmi place să fiu. Dar nu mai vreau să fiu filistină.
Mă aflu într-o perioadă a vieții mele care, ciudat, îmi place.
Nu-mi mai strâng nemulțumirile și nu-mi mai trăiesc viața ca și cum n-aș fi acolo. În ea.
Sunt zen. Sunt mulțumită. Nu mai sunt posacă.
Mi-a trebuit mult timp ca să o pot proiecta pe această nouă "eu". Și mai ales atunci când mă credeam fără resurse.
Și capul ăsta, sculptat din rubin limfatic nu mai cerșește. Acum doar mulțumește.
Așa cum ar fi trebuit să o facă dintotdeauna.

Chiar și acolo unde lâncezește falsul, escrocheria și răutatea poate sălășlui o rază de divinitate.
Ca-n madrigalele lui Carlo Gesualdo, un ucigaș care, în secolul al-XV-lea a scris cea mai pură muzică de pe pământ. Și-a omorât prima soție și pe amantul acesteia, iar ani mai târziu și-a omorât socrul depresiv și fiul, pentru că s-a îndoit de paternitatea lui. Totuși, Gesualdo a scris cele mai intense, expresive si dumnezeiești madrigale. Un geniu malefic.

Dacă am putea să ne deconturăm structurile memoriei ar fi o binecuvântare. Curată epifanie.

Crimă la Howard Johnson

Dacă vreți să vedeți o piesă bună-bună, nu ratați Crimă la Howard Johnson de pe 23 noiembrie, la Palatul Copiilor. Eu am prins premiera de săptămâna trecută, care s-a jucat cu o sală plină (aproape 1000 de spectatori) și mi-a plăcut teribil.
But... to keep things short. Avem trei personaje, trei destine comice, trei situații hilare, toate în trei acte diferite. Și mai avem trei trepte de înțelegere a unui fenomen atât de macabru și complex cum e moartea, ce finalizează cu o singură decizie. Și până la urmă, eterna morală: dragostea te faci să comiți sentințe nesăbuite. Prostia a cel puțin două personaje este omniprezentă, ceea ce stârnește un comic - uneori lejer, alteori grotesc. Bendeac este extraordinar, mai ales atunci când se simte înșelat, Diana Cavallioti este bine îmbrăcată în personaj și ridicol de pisicoasă, iar Emanuel Pârvu, din nou magnific. N-o să spulber deliciul aruncând prea multe chei, însă o să anunț că piesa în sine reprezintă două ore de terapie... magnifice.