25 ianuarie 2012

eseu despre zăpadă...



M-am întrebat deseori ce aș face dacă aș putea să iau 10 minute de pauză de gândit?
Ce aș face în alea 10 minute?
Aș fugi departe? M-aș arunca în gol? M-aș evapora?
Aș trăi o senzație de bine precum cea dată de amfetamine?


Într-o zi, aș vrea să mă pot opri din gândit măcar pentru 10 minute.
Într-o zi, aș vrea să nu mai am asteptări atât de mari, ca să pot avea dezamagiri mai mici.
Într-o zi, aș vrea să o pot lua de la capăt, ca să mă remodelez… să-mi fie mai ușor să fiu eu.
Într-o zi, aș vrea să râd până o să mă doară stomacul.
Într-o zi, aș vrea să fac un “trade” cinstit. Să schimb lucrurile pe care le fac, cu cele pe care le ignor.
Într-o zi, aș vrea să-mi mai dau o șansă.

Într-o zi, aș vrea să nu mai fiu atât de dependentă de tot ceea nu pot avea vreodată!
Într-o zi, poate voi reuși să-mi scot inima din piept, să o scutur puțin, să o cert și ea să-mi răspundă.
Și-apoi să o așez la loc, ca nouă!
într-o zi, aș vrea să trăiesc.

10 ianuarie 2012

DARK HOURS



În fiecare seară,
În umbra barelor
ce-mi liniază peretele celulei
ca pe o hârtie,
îmi târăsc sufletul pe ziduri
și pe podele, până când
lumina lunii se stinge
sau zidurile se topesc.

Timp de câteva ore întunecate,
îmi aduc aminte de mine.
Spre zori, iau fiecare cuvânt în palme
și-l modelez până capătă o culoare alb-untoasă.
Am învățat să nu mai simt nimic,
deși epiderma doare.




Șterg scârbită sângele
din palmele-mi murdare și tremurânde...
Tăcerea se adună, sufocându-mă.
Sper sa aflu o revelație
pe măsură ce noaptea mă-nconjoară.
Iar când voi deschide mâinile,
ele sa fie albe, palide și goale...
Se lasă noaptea și nu pot opri
aceasta moarte continuă.

(14 iunie 1999)