 |
Într-o dimineață ca oricare alta, s-a trezit în beznă.
Bezna de crâncen a nopții. Bezna cea mai neagră.
Acolo unde întunericul, cu limba lui crotalică lovește cerul și-l transformă-n cărbune.
Se întunecase de ea.
Era la mile depărtare de EA însăși.
Cumplit sentiment.
Pentru cele doua EA.
Prima.
Un pui de animal abandonat în inima pădurii.
Devorat hulpav de întunecimea solzoasă.
Întunecimea asta, de aici, de pe pământ.
Pe care alții, cu ochii lor de oameni, o văd lumină.
A doua.
O pasăre care nu învățase să zboare.
Să scoată sunete.
Sau să vadă.
Era-n lumină, însă.
Prima.
A sfârtecat pădurea cu un schelălăit cumplit.
Strigând puiul de pasăre orb.
Și, în întunericul pamântos, a plâns cu un tremur de animal rănit.
A doua.
Și-a netezit penele.
Le-a ordonat, una câte una, așa, pieptănate.
Cu un cuțit zimțat.
Sperând, cumva, ca așa va căpăta un soi de forță interioară, care o va ajuta să ajungă la urlet.
Însă, nu știa de unde vine.
Cele două EA nu știau cum să ajungă una la cealaltă.
Oare se va mai întregi vreodată ?