New Error

 

Într-o dimineață ca oricare alta, s-a trezit în beznă. 

Bezna de crâncen a nopții. Bezna cea mai neagră. 

Acolo unde întunericul, cu limba lui crotalică lovește cerul și-l transformă-n cărbune. 

Se întunecase de ea.

Era la mile depărtare de EA însăși.

Cumplit sentiment.

Pentru cele doua EA.

Prima. 

Un pui de animal abandonat în inima pădurii. 

Devorat hulpav de întunecimea solzoasă.

Întunecimea asta, de aici, de pe pământ.

Pe care alții, cu ochii lor de oameni, o văd lumină.

A doua.

O pasăre care nu învățase să zboare. 

Să scoată sunete.

Sau să vadă.

Era-n lumină, însă.

Prima. 

A sfârtecat pădurea cu un schelălăit cumplit. 

Strigând puiul de pasăre orb. 

Și, în întunericul pamântos, a plâns cu un tremur de animal rănit. 

 

A doua.

Și-a netezit penele. 

Le-a ordonat, una câte una, așa, pieptănate. 

Cu un cuțit zimțat. 

Sperând, cumva, ca așa va căpăta un soi de forță interioară, care o va ajuta să ajungă la urlet.

Însă, nu știa de unde vine. 

Cele două EA nu știau cum să ajungă una la cealaltă.

Oare se va mai întregi vreodată ?

"Would You Care For a Cup of Tea?"

Noaptea trecută m-am visat într-o rochie spectaculos de pornografică, Haya Al Houti.
Și-o adoram.
De la o vreme am vise, cel puțin, ciudate.
Eram pe Coasta de Azur, la volanul unui Simca Comete, de culoarea untului.
Monaco și în dreapta mea, Jean Dujardin. Je suis malade!
Da, iubesc rochiile Hayei. 
Nu, nu conduc și nici nu cred c-am să conduc vreodată.
Nu, nu mă dau în vânt după Jean Dujardin și nici nu cred că am s-o fac vreodată.

Sunt dependentă. Dependentă de vise.
În ele, evadez.
Acum câteva seri am visat un copil. Un copil frumos și blond.
Acum vreo două săptămâni am visat un dor! Un dor mai vechi, mut și surd. Nevăzut și neîntâlnit.

M-am împrietenit cu rutina și cumva, am ajuns să ținem atât de tare una la cealaltă, încât ne împărtășim secrete.
Este o chestie din specia aia rară, bazată pe dragoste și respect reciproc.
Suntem ca două boabe-ntr-o păstaie.
Mergem la aceeași sală, frecventăm împreună (de cel puțin două ori pe săptămână) aceeași plază și ajungem zilnic în aceeași băneasă. Bem aceleași ceaiuri mentolate, ne lăsăm cuminți pradă, aceleiași plăcinte cu mure și înghețată și savurăm cu evlavie aceleași mâncăruri libaneze. Nimic nou.

Pe lângă "The Wolf Of Wall Street", am văzut, recent, încă trei filme bune: "Blue is the Warmest Color", "Blue Jasmine" și "How I Live Now". 
Ce mă obsedează acum, în materie de muzică? Chet Faker.

no light, no light

Am pledat pentru fericire. Starea pe care ți-o induce vocea solistului de la Radiohead pe o instumentală de Telepopmusik. High! Delir și pace.

Senzația vederii unei rochii couture Emeryc Francois. Să o îmbraci și să faci dragoste în ea. Sălbatic, până o transformi în fâșii. Până buzele-ți crapă și coapsele-ți pocnesc de extaz.

Am pledat pentru un loc al meu. Numai al meu și-al fanteziilor mele bolnave. Un loc în care să devin o Lolită transparentă... adorată și adulată.

Un loc ce se scaldă într-o mare de maci roșii, respirânzi! În care epiderma mea e invadată de senzații divine și lumini colorate. Un loc în care, prin venele mele pulsează sirop de mentă sau brandy.

Am pledat pentru experiențe unice. Trăiri care să mă ardă precum o văpaie de băț de chibrit rahitic.  Am pledat pentru satisfacția cărnii în antiteză cu cea spirituală. Printre arome de mir și feromoni. Pentru că așa se întâmplă de fiecare dată când cealaltă "eu" vrea să spună ceva.

Zău dacă nu m-aș muta într-o ceainărie...

eseu despre couture...

Azi dimineață m-am supărat teribil pe rădăcinile nevopsite. Îmi stăteau pe creier. Practic, îmi stăteau! Lipsa calciului din unghii îmi leza retina și îi dădea de furcă ojei mele obosite...


Am visat frumos. Îl întâlneam pe Jean-Paul Gaultier și mă dojeneam că nu știu franceza, iar engleza lui era atât de ciudată, încât nu înțelegeam o boabă. Îi admiram colecția, pe acorduri de "Back To Black", urmărind modelele ce-o întruchipau pe Amy Winehouse. Toate defilau în cei mai sexy pants, îmbrăcate-n misterul voalurilor negre. Nu am avut nevoie de ceas!


Timpul s-a oprit pe un catwalk în doliu, cu urme de ruj roșu și tuș de pleoape.
Era visul meu măreț.


Probabil că așa se explică nemulțumirea amarnică pe care-am simțit-o când m-am trezit și m-am privit în oglindă.
Trebuie să mă vopsesc curând, să mă tund și nu mai știu ce...
Am o criză de identitate! Trec printr-o perioadă derizorie.
Ticsită cu zâmbete adorabile, însă derizorie.
Ce fac?

Sunt așa de departe de Gaultier. O să mă apuc de învățat franceza!
Printre stropi sidefii de glam și șoapte amețite de couture, trebuie să prelevez parfumuri. Parfumuri noi, disctinte.
Și să dansez pe "Moves like Jagger" cu solistul de la Maroon 5. Doamne, cât de frumos!
Da! Solistul!

eseu despre zăpadă...

M-am întrebat deseori ce aș face dacă aș putea să iau 10 minute de pauză de gândit?
Ce aș face în alea 10 minute?
Aș fugi departe? M-aș arunca în gol? M-aș evapora?
Aș trăi o senzație de bine precum cea dată de amfetamine?


Într-o zi, aș vrea să mă pot opri din gândit măcar pentru 10 minute.
Într-o zi, aș vrea să nu mai am asteptări atât de mari, ca să pot avea dezamagiri mai mici.
Într-o zi, aș vrea să o pot lua de la capăt, ca să mă remodelez… să-mi fie mai ușor să fiu eu.
Într-o zi, aș vrea să râd până o să mă doară stomacul.
Într-o zi, aș vrea să fac un “trade” cinstit. Să schimb lucrurile pe care le fac, cu cele pe care le ignor.
Într-o zi, aș vrea să-mi mai dau o șansă.

Într-o zi, aș vrea să nu mai fiu atât de dependentă de tot ceea nu pot avea vreodată!
Într-o zi, poate voi reuși să-mi scot inima din piept, să o scutur puțin, să o cert și ea să-mi răspundă.
Și-apoi să o așez la loc, ca nouă!
într-o zi, aș vrea să trăiesc.

DARK HOURS

În fiecare seară,
În umbra barelor
ce-mi liniază peretele celulei
ca pe o hârtie,
îmi târăsc sufletul pe ziduri
și pe podele, până când
lumina lunii se stinge
sau zidurile se topesc.

Timp de câteva ore întunecate,
îmi aduc aminte de mine.
Spre zori, iau fiecare cuvânt în palme
și-l modelez până capătă o culoare alb-untoasă.
Am învățat să nu mai simt nimic,
deși epiderma doare.

Șterg scârbită sângele
din palmele-mi murdare și tremurânde...
Tăcerea se adună, sufocându-mă.
Sper sa aflu o revelație
pe măsură ce noaptea mă-nconjoară.
Iar când voi deschide mâinile,
ele sa fie albe, palide și goale...
Se lasă noaptea și nu pot opri
aceasta moarte continuă.

(14 iunie 1999)

eseu despre luciditate...

Azi a picurat ușor. Aproape silențios. Și încă picură. Aproximativ frumos. Ploaia a lăsat în urma ei o boare cu iz de salcie și iasomie, un aer pe care îmi vine să-l respir eu tot. O briză, de care plămânii mei nu se mai satură și care, în combinație cu mirosul de lapte praf, mă face să mă simt într-o realitate unică. Nemaisimțită până acum. E un miros nou, pe care nările mele adormite îl sorb cu nesaț!

Întotdeauna am iubit ploaia. Deasă și rece. Rară și caldă. Rapidă și zgomotoasă. Indiferent de felul ei, am adorat-o! M-am imaginat dansând în ploaie de atâtea ori, însă nu am făcut-o niciodată. Îmi lipsește doza de nebunie. Locura. Poate că e vremea s-o fac. Lumea de la balcoane poate să se uite, căci o să vină o vreme în care n-o să-mi mai pese.

El urăște ploaia. De când îl știu, fuge și de cel mai mic strop. De parcă ploaia l-ar arde precum acidul sulfuric. Eu o iubesc, da! Am impresia că spală lumea de gri, de griji, de ceața de pe ochi și acrul de pe zâmbete, de praful din suflet și ura din vene. Ploaia spală asfaltul de amprentele pașilor rătăciți și palmele împiedicaților. Curăță zidurile de secrete murdare. Ploaia purifică. De asta am nevoie, să fiu purificată, ca să merit să țin în brațe această minune!

Mă gândeam așa...

... cum ar fi dacă nimeni pe acest pământ nu ar mai fi capabil să mintă!
Ca-n The Invention Of Lying!
Aș vrea să trăiesc pentru o zi într-un loc în care nimeni să nu știe ce-i minciuna!
Într-o lume în care minciuna să nu se fi inventat!
Să mă scald în replicile dure, acide și amuzante persistente și în film...


Update:
- acum citesc trilogia erotica 50 shades of Grey, dupa ce-am terminat exceptionalul White Tiger, al lui Aravind Adiga.
- am văzut recent 3 filme bune: To Rome With Love, The Words și Sleep Tight.
- sunt ahtiată după show-ul Tv A Haunting și după serialul Revenge.
- ador aroma exotico-erotică de mandarină cu suc de mango a lui Kenzo Jungle Elephant și delicatețea Lancome-ului, La Vie Est Belle!
- mă dau în vânt după Lana Del Rey, Adam Levine, Asaf Avidan, Florence and The Machines, Norah Jones (as allways) și a ei Happy Pills, Paloma Faith și, evident, The Cure!  Aaaaa... și-mi plac rău copiii ăștia de la Operator Please!

Hmmmmm.... cam atât, nu?

today I ask for forgiveness to my own heart

Azi am un oareșce "mood". Să scriu, să cânt, să dansez, să vorbesc despre spiritualitate, să mănânc delicatese, să iubesc, să fiu iertată, să adulmec, să fiu fericită, să trăiesc. Nu știu care din toate cele. Parcă fiecare, în egală măsură.

Casa mea cu balansoare, în mijlocul unui câmp de maci!
Mi-aș fi dorit să mă trezesc mai devreme ca să am parte de o dimineață lungă.
Atât de mult au început să-mi placă diminețile lungi cu Brubeck în surdină.
E liniștitor sentimentul că te afli exact acolo unde ar trebui să fii.
Să nu mai ai planuri mari. Doar mici.
Doar pentru sufletul tău și al celor pe care-i iubești.

Doar gândul că trebuie să devii o variantă mult mai bună a ceea ce ești deja.

Și-odată cu plecarea lupului de stepă din mine, din măruntaiele mele... și fericirea.

Am obosit. Nu o mai pot lua de la capăt cu nimic.
Mereu m-am întrebat dacă greșesc.
Nu și azi.
Nimeni nu poate să-ți dea un răspuns.
Sunt decizii pe care le iei și cu care trebuie să trăiești toată viața.
Orice drum durează.
Nimeni nu a construit poduri în trei zile.
Nici Roma n-a fost construită într-o zi.
Și când vine vremea să crezi în ceva, o vei face!

Astăzi îi cer iertare propriei mele inimi pentru câte am făcut-o să îndure, pentru toate neliniștile. Astăzi îi spun clar și precis că există și întrebări fără răspunsuri. S-a liniștit!

O nouă pasiune de-a mea, printre cele mai recente (alături de Fredrika Stahl si Elysian Fields).
Mr. James Blake și-al lui "Wilhelm Scream".

watch the "eyegasm"

Un video-mixing pentru Apparat și super-piesa lor "You Don't Know Me", de pe albumul "Walls", cu imagini din filmul "Octane", cu Mischa Barton si Jonathan Rhys Meyers .

MLH, ballerina bride!

Am mai spus (da?) că singurul designer de rochii de mireasă și de seară (de la noi) care mă dă cu adevărat pe spate e Maria Lucia Hohan?? Pentru că pastrează acel aspect girlie-parisian după care eu ma dau în vânt! Iată și cea mai recentă colecție de rochii de mireasă. Trebui să admit că e original lookul "a la Minnie"!

Rochiile și prețurile la care acestea pot fi achiziționate sunt disponibile începând cu martie 2011 în magazinul online www.mlh-shop.com, sectiunea BRIDAL si pot fi probate la showroomul din Carol Davila 26, Cotroceni – Bucuresti.

sublimes excès

Deși viețile astea netrăite încă... îmi mai curg prin vene, gata să se risipească!
Nimic nu e mai presus decât tot ce simt acum.
Decât cerul.
Am să iau toate emoțiile astea atât de discrete și-am să le închid într-un sipete.
Pe care am să-l deschid doar ca să le mai miros din când în când.
Sau să le pipăi pielea deshidratată.
Printre frunzele lor uscate, amețite de atâta fericire
și limbile lor de argint gata să-mi lingă orice rană din trecut.
Nimic nu mă mai atinge!
Nici amintirile mele mototolite, împăturite-n bagaje, amestecate, șifonate.
Nici măcar spiritul meu anarhic, apocatastatic.
Sau inegalitatea și mizeria propriei mele vieți.
Viscerală, ascetică și obsesivă.

Trăiesc echilibrat între punk și flamenco,
Iată cadoul meu pentru mine - sublimul excesului!
O altfel de poezie cu pâine.


Elysian Fields - Black Acres

Jean Paul, mon amour!

Dacă iubești Maracheck-ul și penajul colorat al păunilor ți-e imposibil să nu te îndragostești și de cea mai recentă colecție semnată Jean Paul Gaultier. Te trimite cu gândul la minunile orientului.

O coloristică și-o mixtură de materiale de neînțeles de seducătoare: tafta cu dantelă, tulle cu mătase sau și mai curajos de-atât: brocart cu saten. Love them all... în special rochia neagră cu trenă, și dantelă pe interior. Dar și rochia de mireasă transparentă cu mănuși negre. Viva "haute couture"!

                 

love story (18th scene)

 

Parcă ar fi fost o ulcică de emoții, pe care cineva o răstoarnă și umple spațiul cu întreg conținutul ei.

« Ce s-ar fi întâmplat dacă nu te-aș fi cunoscut niciodată? » a întrebat-o.

« Dar m-ai fi cunoscut, orice s-ar fi întâmplat! » Și-a amintit de o poezie sufită, în care se spune că, demult, tare demult, Dumnezeu a desenat un cerc exact pe locul în care stătea ea acum.

« Nu aveam cum sa nu fiu aici! Nu aveai cum să nu mă cunoști vreodată! »

A simțit răcoarea cu buricele degetelor aproape de buzele lui. Respirația lui îi lua amprenta în cel mai mic detaliu. Suflul lui îi scana și cea mai mică striație a vârfurilor degetelor ei. S-a cutremurat toată, urmărind desprinderea perfectă a respirurilor lui înghițite de pielea flămândă a degetelor ei! Și-a coborât pleoapele pentru câteva secunde, pentru a-și aminti.

« Deschide-ți ochii și privește-mă! » i-a spus… și ea s-a conformat trist.
« Sărută-mă ! » și ea s-a conformat… tristă. Îi știa până și starea de agregare. Astea erau momentele în care ea nu mai era deloc autonomă. Au făcut dragoste între șoaptele tuturor iubirilor rătăcite, zidite în matricele pereților camerei. Au făcut dragoste tăcut, în timp ce mâinile lui cu prelungiri tentaculare construiau proiecții de poduri pe planșe, peste apele ei imaginare... în timp ce buzele lui complet distorsionate, confecționau origami din pielea ei.

S-au privit lung și încă îi vedea culorile și... încă nu înțelegea nimic. Toate șoaptele iubirilor rătăcite-n pereți s-au potolit. Muzica s-a oprit. A revenit disperarea mută și strâmbă.

« Ce-aș mai putea să-ți spun? » a întrebat-o, netezindu-i rochia verde mototolită sub el.
« Nimic. »
« Aș putea să-ți spun multe, dar oare te-ar interesa? Sau poate că după ce te-ar interesa, mi-ai spune că de fapt nu te-a interesat niciodată? »
« Știi... (l-a oprit ea) când se vor apropia toate acele momente importante ale vieții mele, mereu mă voi întreba: și dacă ai fi fost tu!?!?!?! »

L-a lăsat râzând.
A închis ușa în spatele ei tragând pe nas ultimele rămășite ale cinematografiei cărnii lui. Cerul tatuat cu semne tribale văpăiatice roșii plutea desupra ei viu și sinuos. Și-a privit reflexia într-un geam de plexiglass. Au trecut peste ea, într-o secundă, sute de nuanțe de soare. Însă ningea deja... exact ca atunci când cerurile virau spre albastru electric. A tras aer adânc în piept. Era frig... credea!

« Am să mă întorc, aștept să te întorci... sau să ne întoarcem, nici eu nu mai știu... »

point of no return...

Uneori îți dorești să te întorci.
Nu în timp.
Nu înapoi.
Nu printre oameni.
Îți dorești să te întorci într-o anumită clipă, într-un anumit moment, atât cât să-ți dai seama de ceva.
Ceva simplu și clar.
Și atunci să ai o epifanie.
Unică și vividă.
Sacră și categorică.

Aș fi luat o altă decizie?
Întotdeauna i-am dmirat pe cei care spun că nu au niciun regret.
Am crezut mereu că sunt una dintre ei.
Cred că cei cu adevărat fericiți sunt cei care sunt dispuși să-și exerseze încercările.
Ei au un oareșce optimism. Pentru ei trecutul există ca și lecție de viață, ca ceva care ne face să ne definim, să ne schimbăm regulile, ca ceva pe care să construim.
Eșecul în luarea unei decizii este în decizie însăși.
Nu poți defini ceea ce ești în raport cu ceea ce alții așteaptă de la tine.
Nu poți să iei deciziile importante ale vieții din teamă, remușcări sau egoism.
Nu te poți îngropa pe tine însuți.
Nu-ți poți construi lumi "în siguranță", uitând că ele trebuiesc dărâmate ca să începi să o construiești pe a ta.

Fericirea asta e atât de efemeră și are degetele mai dezlânate decât ale unei păpuși din cârpe și ațe.
E variabil instabilă. Azi te strângi ca o moluscă-n cochilie, adunându-te tentaculă cu tentaculă, mâine ieși un fluture superb dintr-o gogoașă de mătase.
Și da, eu am știut dintotdeauna că fericirea mea este dependentă doar de mine, însă de multe ori nu m-a ajutat la nimic conștientizarea acestui aspect... căci, nu trăim singuri.
E bine să rătăcești pentru o vreme!
Atât cât să o înțelegi.

Îi aștept cu drag și dor pe cei de la Gotan Project. Ne vedem pe 28 februarie la Sala Palatului! Hai să ne delectăm cu "Rayuela", deși favorita mea rămâne tot "Diferente".

greater things are yet to come...

Am trecut peste un an. Aparte! Pe alocuri bun sau tendențios de rău, cu momente îngrozitoare și clipe magnifice.
Nu știu să zic dacă a fost bun sau rău, însă, cu siguranță, și-a făcut loc, împingând cu coatele în rutina ultimilor 10 dinaintea lui.

Nu știu ce se va întâmpla in 2011. În afară de faptul că în martie îmi voi schimba numele de familie, iar în mai voi deveni definiția unui cuvânt, care nu am crezut că pot fi vreodată!

Deși totul pare destul de în ceață, împacarea cu mine însămi a devenit o condiție "sine qua non".
Mi-am părăsit vechile prietene "depresia" și "nemulțumirea".
Am reușit să le alung din viața mea fără să-mi dau seama.
Tacit si definitiv!
Acum, probabil, sălășluiesc sub pielea altcuiva sau își țin una alteia de frig într-o gură de metrou părăsită.

Cântecul de noapte bună, sinucigașul Jeff Buckley și al lui superb "Hallelujah"!

despre noul an, rochii, cafea si suflet...

... După cum spunea cineva care s-a desfătat cu un Crăciun în Paradise Island! 

Așadar, am terminat cu totul: planuri, idei de amenajare, zugrăveală, uși, parchet, plinte și alte cele. 

Ne-am mutat cu tot cu vise, plante, rochii și stive de cărți din minuscula garsonieră din ANL-uri. 

Mai avem doar ajustările: să ne gândim la un nume și să ajungem la un consens, o perdea din organza la 55 ron/m, fotoliile-scoică imense de ratan din Kika, covorașul cu zulufi, biblioteca retro-cool în black & white și tablourile cu Marylin Monroe, James Dean si Audrey Hepburn. 

Ușor, ușor... ne rezolvăm și nevoile de contemplare și pășim cu dreptul într-un nou an și-o nouă viață. 

 Am terminat și cu talentele și cu miresele (aici provizoriu) și respir ușurată, împreună cu minunea de sub (odată) superbii mei mușchi abdominali. Mi-a dat de semn în Ajunul Crăciunului și de atunci o simt constant... și nu avem deloc program comun! 

La sfârșit de an, obișnuiam să fac recenzii. Și o listă de rezoluții. Nu pentru a-mi stabili țeluri, ci mai mult pentru a-mi demonstra mie că pot să-mi fac planuri concrete. Anul ce tocmai se pregatește să-și ia "la revedere" a fost groaznic, dintr-atât de multe puncte de vedere. Însă a culminat frumos, magnific și miraculos. Da, acum cred în miracole! 

Pentru că ai dreptate, dragă Ana, lumina se aprinde oriunde, indiferent de spațiu, timp sau loc. Iar Dumnezeu știe mereu când este momentul potrivit! Ce am învățat în acest an? 

Să îl țin de Dumnezeu mult mai aproape de mine. 

Că fiecare dintre noi avem un înger păzitor! 

Că nimic nu este întâmplător. 

Că nu e de ajuns doar să ceri, ci că trebuie să-ți dorești cu toată inima. 

Că în fiecare om există o lumină, indiferent de întunericul care sălășluiește acolo.  

Că dragostea dintre noi e cel mai puternic liant. 

Că cei dragi ție, cu care bei cafele la Starbucks, te călăuzesc cu lumina și căldura lor. 

Că doar tu ești resposabil de toți demonii care-ți sălășluiesc sub piele. 

Că fiecare dintre noi avem o menire, și odată descoperită, ea ne va face să fim mai buni. 

Că întotdeauna ești pregătit pentru un lucru pe care-l primești, numai că ai nevoie de timp ca să înțelegi asta!

slow like honey...

Călcam cu atenție iarba.
Pășeam pe acolo unde era deja strivită, astfel încât să nu-i modific alte structuri celeste.
Aș fi vrut să mă întind peste ea, cu degetele-mi apasându-i ușor pielea verde.
Rece și umedă! Am privit-o doar...

Luna era indecisă. Perfect și clar de indecisă.
Și râdeam, mergând cu spatele pe linia de tren.
Și privind stele de mare.

... urmărind atentă desprinderea perfectă,
dematerializarea elementelelor telurice și a mea la un loc cu ele.
și m-a izbit acel mov absolut. movul hipnotic.
excepțional, anarhic și inuman.
acel mov pe care-l iubeam atât de mult, când tu erai "agale precum mierea".
ți-l amintești?

nu-l mai privisem de atunci și nicicând, nicăieri în lume nu a mai fost privit cu aceeași intensitate ca în clipa în care am decis să merg cu fața pe linia de tren... "agale precum mierea".
îți amintești?

Fiona Apple "Slow Like Honey"

zen pe cinci voci

Sunt o femeie vagă. Vagă și transparentă. Și nu pentru că nu aș putea fi altfel, ci pentru că așa îmi place să fiu. Dar nu mai vreau să fiu filistină.
Mă aflu într-o perioadă a vieții mele care, ciudat, îmi place.
Nu-mi mai strâng nemulțumirile și nu-mi mai trăiesc viața ca și cum n-aș fi acolo. În ea.
Sunt zen. Sunt mulțumită. Nu mai sunt posacă.
Mi-a trebuit mult timp ca să o pot proiecta pe această nouă "eu". Și mai ales atunci când mă credeam fără resurse.
Și capul ăsta, sculptat din rubin limfatic nu mai cerșește. Acum doar mulțumește.
Așa cum ar fi trebuit să o facă dintotdeauna.

Chiar și acolo unde lâncezește falsul, escrocheria și răutatea poate sălășlui o rază de divinitate.
Ca-n madrigalele lui Carlo Gesualdo, un ucigaș care, în secolul al-XV-lea a scris cea mai pură muzică de pe pământ. Și-a omorât prima soție și pe amantul acesteia, iar ani mai târziu și-a omorât socrul depresiv și fiul, pentru că s-a îndoit de paternitatea lui. Totuși, Gesualdo a scris cele mai intense, expresive si dumnezeiești madrigale. Un geniu malefic.

Dacă am putea să ne deconturăm structurile memoriei ar fi o binecuvântare. Curată epifanie.

Crimă la Howard Johnson

Dacă vreți să vedeți o piesă bună-bună, nu ratați Crimă la Howard Johnson de pe 23 noiembrie, la Palatul Copiilor. Eu am prins premiera de săptămâna trecută, care s-a jucat cu o sală plină (aproape 1000 de spectatori) și mi-a plăcut teribil.
But... to keep things short. Avem trei personaje, trei destine comice, trei situații hilare, toate în trei acte diferite. Și mai avem trei trepte de înțelegere a unui fenomen atât de macabru și complex cum e moartea, ce finalizează cu o singură decizie. Și până la urmă, eterna morală: dragostea te faci să comiți sentințe nesăbuite. Prostia a cel puțin două personaje este omniprezentă, ceea ce stârnește un comic - uneori lejer, alteori grotesc. Bendeac este extraordinar, mai ales atunci când se simte înșelat, Diana Cavallioti este bine îmbrăcată în personaj și ridicol de pisicoasă, iar Emanuel Pârvu, din nou magnific. N-o să spulber deliciul aruncând prea multe chei, însă o să anunț că piesa în sine reprezintă două ore de terapie... magnifice.