Music is my sanctuary, Music is my blanket

Îmi simt carotida pulsând în afara mea, pe ritmuri de Imogen Heap și Urban Species! 

Îmi amestec solzii cu ghimpii. 

Sunt din nou ceva de nedefinit. 

Într-un anotimp sofisticat. 

Frustrările mele nu au legătură cu începutul verii, ci cu sfârșitul ei. 

Emoțiile, trăirile. 

Toate mi se întâmplă deseori, necontrolat, discret, insesizabil, aleatoriu. alteori, acustic, dramatic, convulsiv, cinematografic. 

Acum tac. 

Poate pentru că, în sfârșit, am învățat să devin egoistă. 

Poate din desfătarea gândurilor deocheate și a fantasmelor pe care nu le împărtășesc nimănui, sau poate pentru că, preț de câteva momente, pot fi și eu fericită. 

Vreau să dansez lasciv, deșucheat, aproape pornografic! Like a private dancer...

matrioska... the russian puppet

10... 9... 8... 7... 6,
numărătoarea se oprește aici.
deschid ochii malițios și dulce într-o matinală euforie, dar încă noctambulică!
ea stă în fața ferestrei cu pielea transparentă.
ține-n mână o ceașcă de cafea aburindă!
și tace...
fiecare temere i se oglindește-n oasele de sticlă: absolut, integral, definit!
fiecare vertebră, mușchi, venă, arteră! văd cum îi pulsează sângele.
sub ochii mei împăienjeniți, e goală de secrete.
pleoapele mi se lipesc. numărătoarea continuă.
5... 4... 3... 2... 1.
GATA.
m-am trezit. ea nu mai este!
fereastra-i goală.
pentru o clipă m-am panicat. aveam o senzație imundă de rătăcire eternă a ei.
dacă s-a sinucis? dacă a plecat pentru totdeauna?
am privit în mine, și am aflat unde este. aș putea să merg să mă caut.
pardon... pe ea! s-o caut!
undeva, după trei blocuri, două intersecții și un parc, am gasit-o pe eu-ea pe-o alee.
stătea pe-o bancă și toată lumea se holba indiscret la goliciunea ei.
la ea nu mai e dimineață. fusul ei orar e diferit de-al meu.
e cu vreo două-trei ore înaintea mea.
e transparentă. toată! îi văd dinții sticloși încleștați.
mă văd în ei. dn cap până-n picioare. întreagă. plină. reală. consolidată.

mă apropii și cu glasul gâtuit, încerc să-i vorbesc.
mai mult în șoaptă.
"de ce ai plecat?"
eu-ea nu spune nimic. stă tristă cu capul între palme și are pielea de găină de la răcoarea dimineții.
trecătorii au început să se deplaseze care-ncotro.
îi dau șalul meu și eu-ea îl strânge înfrigurată în jurul umerilor.

o aud caustică-n cutia cranină: "nu mai vreau sa fiu cu tine, vreau liniște. tu mă tulburi. nu-mi dai pace. te urăsc!"
noi două comunicăm telepatic.
eu o văd mai frumoasă decât știe ea că este.
dar nu-i spun.
mă privește cu ochii ei mari precum cireșele-n pârg și știe.
eu și ea nu putem trăi separat!
am luat-o de mână. s-a ridicat și a intrat la loc. nu s-a opus!
m-am uitat în jurul meu, nu mai era dimineață, nici zi, nici noapte.
nici oră, nici minut, nici secundă... era un timp inexistent.
un timp pe care eu-ea nu l-a terminat de inventat.
cu inima cât un purice mi-am privit reflexia în toate geamurile clădirilor, nu a mai ieșit. probabil era obosită și a adormit.
am plecat spre dimineața mea boemă!

știu sigur că mâine o voi găsi în mijlocul camerei, cu picioarele în sus, îmbufnată și apatică, doar așa de dragul aparenței.
dar o să-i pun jazz și-o să-i treacă...

love story (scene one)

Locație: interior bar, slab luminat.

Coloană sonoră: Renee Olstead - "Taking A Chance On Love"

Timp: prânz, în jurul orei 12.

El și ea la o masă. 

Stau fața-n față. 

El poartă un tricou roz cu imprimeuri, deloc masculin și ea un maoiu alb și o pereche de blue-jeans.

Are părul prins în agrafe și arată ca un copil rătăcit. 

El pare extrem de sigur, iar ea privește obsesiv în gol, ferindu-se de privirea lui neagră-petrol.

Îi zâmbesc sinistru și fad.
"ești tristă!", spune el abătut.
nici măcar nu este o întrebare, ci o afirmație certă a unui individ despre care nu știu nimic.
colțurile gurii mi se ridică până la urechi și încerc să descopăr rapid o modalitate de a schimba ireversibil subiectul.
ochii lui negri mă sferedelesc, parcă au raze x, văd prin mine, mă descos, mă descoperă.
close-up: ochii bărbatului o cercetează intens.
mă supără vulnerabilitatea asta și îl intreb: "de ce crezi asta?"
"e ceva schimbat la tine. când cânți, dansezi, gesticulezi, zâmbești, vorbești rapid sau te entuziasmezi... parcă tot tristă ești."
nu spun nimic. mă uit în paharul pe jumătate gol. trei felii de lime. două fire de mentă proaspătă. iau paiul și mă joc enervant în gheața pisată!
plan detaliu: pahar, filmat plonje.
el își așează mâna încet peste a mea într-un gest sublim, pe care-l voi găsi mereu perfectul absolut, mai presus de orice alt gest pe care l-ar putea face un bărbat cu mine. un gest profund uman, înțelegător, un gest hedonist, senzual deseori, mai mult decât un sărut intens. mă emoționez brusc, îmi calmează nevroze și-mi adoarme arici mereu treji, mă cucerește aproape hipnotic, de parcă mâinile noastre ar avea ochi, buze, de parcă s-ar vedea, s-ar iubi, s-ar săruta și-ar face dragoste acolo pe masa barului.
plan detaliu: două mâini suprapuse.
panoramare: distanță de la el la ea. surprinde reacțiile fiecăruia.
nu știu dacă știe asta, probabil simte, și chiar și așa nu pot să-i spun nimic, căci n-am niciun răspuns.
"nu-s tristă" îmi vine să-i țip! sunt asemeni lui anais nin, o femeie veșnic nemulțumită. îmi vine să urlu cât mă țin plămânii: "vreau extaz, vreau să mă pierd, să mă regasesc și iar să mă pierd. vreau un bărbat care să mă iubească până-i pocnesc creierii. vreau să cânt, să dansez goală și să fumez iarbă. vreau perversitate, vreau să fiu intimă cu alte trupuri, vreau să mușc cu poftă din viață și-apoi să fiu sfâșiată cu putere de ea".
dar tac, nu spun nimic din toate astea!
close-up: ochii ei triști și verzi.
mereu visez și tânjesc la chestii imorale. mereu păcătuiesc cu gândul, cu mintea, cu vrerea și cu dorința.
nu rănesc pe nimeni, căci nu s-a născut cel care să mă poate face fericită.
mă ridic brusc, și picioarele scaunului scrijelesc mocnit podeaua.
cadrul se lărgește până la plan întreg, ea se ridică de la masă.
afară a-nceput să plouă, dar am senzația că ploaia nu mă udă... mă ocolește!
el iese după mine și mă strigă. aud vag, printre picăturile de ploaie ropotind certărețe pe asfalt: "o să te mai văd vreodată"?
detaliu strop în slow motion. filmat raccoursi (de jos în sus).
mă uit la el zâmbind și-i spun o ultimă replică, ca la sfârșit de lume.
"poate. în desfrâu!" îi țip în timp ce urc în taxi.
îi urmăresc ochii negri, sublimi, preț de câteva momente în oglinda retrovizoare. închid ochii și-am viziuni spasmodice scurte cu ochii, buzele, mâinile și pielea lui, dinții, limba, sânul meu, palmele lui, buzele mele, degetele lui, mâinile mele, părul lui, spatele lui..
montaj slow motion în cut-cut pe heartbeats cu imagini separate prin fade-uri.
taxiul pleacă, deschid ochii și-l privesc. el râde cu gura până la urechi.
plan detaliu: gura lui.

Moments i want back...

Există un feeling specific imediat după ce pui o întrebare.

O zvâcnire ce nu te lasă să respiri până nu auzi răspunsul. 

Căci speri ca micuța tentativă de "hold your breath" să ceară ceva, să aducă un anumit răspuns pe care tu vrei să-l auzi. 

Nu ai cum să schimbi lucruri care, oricum știi că se vor întâmpla. 

E inutil!

În weekend, am fost să-mi văd bunica. 

Spre rușinea mea nu am mai văzut-o de doi ani, pentru că, realmente, nu am avut când și cum. 

Nu că asta ar fi o scuză! 

Bunica nu e bine. 

Buni, care atunci când eram mică îmi făcea bulz pe plită sau orez cu lapte și mă dojenea blând de fiecare dată când veneam cu rochița ruptă sau murdară, acum, cu greu, și-a amintit de mine sau de fratele meu. 

Și, după ce ne-a recunoscut, preț de 5 min, a ațipit, s-a trezit și iar ne-a uitat! 

Nu știam dacă să râd sau să plâng atunci când s-a uitat fix la mine, și după rătăciri de câteva momente, mi-a zis serioasă: "Mirelă, ia-ți mamă niște sosete-n picioare, că răcești"! 

Bunica mea a avut întotdeauna o memorie de elefant. 

Fară dubiu, își amintea perfect zilele de copil speriat în pragul celui de-al doilea război mondial, rochia de cânepă şi nopţile petrecute ascunsă-n hambar. 

Acum, are momente în care nici nu mai știe cum o cheamă. 

Trist. 

Mi-e dor de ea care-mi povestea cu lux de amănunte ce prostii făceam eu și fratimi-miu când eram mici. 

Mi-e dor de ea care, atunci când venea în vizită la noi, lua telecomanda și muta la seriale argentiniene, iar când o întrebam cine a mutat acolo se uita la mine ca un copil nevinovat și-mi spunea că nu ea! 

Mi-e dor de ea care, în vacanțele noastre la țară, ne înfofolea în straturi de haine, precum cepele ca să nu cumva să ne prindă vreo răceală. 

Mi-e dor de ea care mânca câte 3 ciocolățele Kinder și spunea că-s prea dulci, dar, chiar și așa, le mânca pe toate. 

Mi-e dor de bunica, pe care au trecut-o toate căldurile, atunci când mi-am rupt mâna și m-a dus repede la spitalul din Focșani, ca să mi-o pună-n gips. 

Mi-e dor de ea care-a stat o săptămână la capul meu cu supe și lapte clad, atunci când am fost răcită. 

Mi-e dor de bunica mea.

Mi-e un dor de ea de nedescris! 

Urăsc această stare permanentă de "probă a oglinzii", momentele în care te priveşti atent, îţi pari ţie însăţi familiară şi totuşi e altcineva. 

Momentele în care poţi deveni oricând o persoană total nouă cu alte valori, cu alte preferinţe sau alte plăceri şi întrucâtva, chiar şi cu o altă istorie. 

Schizofrenie! 

Urăsc aceste episoade zilnice în care ţi-e dat să vezi oameni alături de care ţi-ai trăit viaţa, iar ei au dispărut de ceva timp. 

"Comunică cu morţii", ar spune mătușa mea, în căutarea unui răspuns nicicum teluric. 

Urăsc "rătăcirile minţii" şi sper să nu ajung să le experimentez vreodată.

i long for the perfect day...

visez la o zi sublimă cu:
- o baie lungă la primele ore ale dimineții (nu mai devreme de 9)
- muzică relaxantă a la renee olstead sau peggy snow!
- un mic dejun cu tartine, fructe, cafea și lapte
- o pereche nouă de sandale galbene și un ruj roșu aprins
- un prânz pe straduțele vechi din centru cu je ne sais qui...
- o plimbare în picioarele goale prin nisip fiebinte
- o mare mare cu miros de alge în care să intru îmbracată
- un film cu audrey hepburn la cinemateca
- flori albe și blue velvet
- o seară cu vânt cald răvășindu-ne părul
- o cină cu prieteni dragi și vechi
- zbenguială și mojito până la 5 dimineața, pe acorduri de lenny și david guetta
- dragoste cu un bărbat care iubește să iubească
- somn adânc de hedonistă
asta ar fi ziua perfectă!
acum, fac imprudența de a accepta să fiu steady şi liniară... de a sta cu picioarele pe pământ, de a accepta ca realul şi existenţa mea să nu aibă nimic supraadaugat, nimic în plus, nicio înfloritură, nimic de vis, nimic sublim, nimic de imaginat.
comit imprudenţa de a râvni doar la atât şi de a consuma doar atât, fără false artificii!
totuşi, tânjesc după acel sentiment sofisticat de a mă trezi într-o dimineață râzând cu gură până la urechi!