greater things are yet to come...

Am trecut peste un an. Aparte! Pe alocuri bun sau tendențios de rău, cu momente îngrozitoare și clipe magnifice.
Nu știu să zic dacă a fost bun sau rău, însă, cu siguranță, și-a făcut loc, împingând cu coatele în rutina ultimilor 10 dinaintea lui.

Nu știu ce se va întâmpla in 2011. În afară de faptul că în martie îmi voi schimba numele de familie, iar în mai voi deveni definiția unui cuvânt, care nu am crezut că pot fi vreodată!

Deși totul pare destul de în ceață, împacarea cu mine însămi a devenit o condiție "sine qua non".
Mi-am părăsit vechile prietene "depresia" și "nemulțumirea".
Am reușit să le alung din viața mea fără să-mi dau seama.
Tacit si definitiv!
Acum, probabil, sălășluiesc sub pielea altcuiva sau își țin una alteia de frig într-o gură de metrou părăsită.

Cântecul de noapte bună, sinucigașul Jeff Buckley și al lui superb "Hallelujah"!

despre noul an, rochii, cafea si suflet...

... După cum spunea cineva care s-a desfătat cu un Crăciun în Paradise Island! 

Așadar, am terminat cu totul: planuri, idei de amenajare, zugrăveală, uși, parchet, plinte și alte cele. 

Ne-am mutat cu tot cu vise, plante, rochii și stive de cărți din minuscula garsonieră din ANL-uri. 

Mai avem doar ajustările: să ne gândim la un nume și să ajungem la un consens, o perdea din organza la 55 ron/m, fotoliile-scoică imense de ratan din Kika, covorașul cu zulufi, biblioteca retro-cool în black & white și tablourile cu Marylin Monroe, James Dean si Audrey Hepburn. 

Ușor, ușor... ne rezolvăm și nevoile de contemplare și pășim cu dreptul într-un nou an și-o nouă viață. 

 Am terminat și cu talentele și cu miresele (aici provizoriu) și respir ușurată, împreună cu minunea de sub (odată) superbii mei mușchi abdominali. Mi-a dat de semn în Ajunul Crăciunului și de atunci o simt constant... și nu avem deloc program comun! 

La sfârșit de an, obișnuiam să fac recenzii. Și o listă de rezoluții. Nu pentru a-mi stabili țeluri, ci mai mult pentru a-mi demonstra mie că pot să-mi fac planuri concrete. Anul ce tocmai se pregatește să-și ia "la revedere" a fost groaznic, dintr-atât de multe puncte de vedere. Însă a culminat frumos, magnific și miraculos. Da, acum cred în miracole! 

Pentru că ai dreptate, dragă Ana, lumina se aprinde oriunde, indiferent de spațiu, timp sau loc. Iar Dumnezeu știe mereu când este momentul potrivit! Ce am învățat în acest an? 

Să îl țin de Dumnezeu mult mai aproape de mine. 

Că fiecare dintre noi avem un înger păzitor! 

Că nimic nu este întâmplător. 

Că nu e de ajuns doar să ceri, ci că trebuie să-ți dorești cu toată inima. 

Că în fiecare om există o lumină, indiferent de întunericul care sălășluiește acolo.  

Că dragostea dintre noi e cel mai puternic liant. 

Că cei dragi ție, cu care bei cafele la Starbucks, te călăuzesc cu lumina și căldura lor. 

Că doar tu ești resposabil de toți demonii care-ți sălășluiesc sub piele. 

Că fiecare dintre noi avem o menire, și odată descoperită, ea ne va face să fim mai buni. 

Că întotdeauna ești pregătit pentru un lucru pe care-l primești, numai că ai nevoie de timp ca să înțelegi asta!

slow like honey...

Călcam cu atenție iarba.
Pășeam pe acolo unde era deja strivită, astfel încât să nu-i modific alte structuri celeste.
Aș fi vrut să mă întind peste ea, cu degetele-mi apasându-i ușor pielea verde.
Rece și umedă! Am privit-o doar...

Luna era indecisă. Perfect și clar de indecisă.
Și râdeam, mergând cu spatele pe linia de tren.
Și privind stele de mare.

... urmărind atentă desprinderea perfectă,
dematerializarea elementelelor telurice și a mea la un loc cu ele.
și m-a izbit acel mov absolut. movul hipnotic.
excepțional, anarhic și inuman.
acel mov pe care-l iubeam atât de mult, când tu erai "agale precum mierea".
ți-l amintești?

nu-l mai privisem de atunci și nicicând, nicăieri în lume nu a mai fost privit cu aceeași intensitate ca în clipa în care am decis să merg cu fața pe linia de tren... "agale precum mierea".
îți amintești?

Fiona Apple "Slow Like Honey"

zen pe cinci voci

Sunt o femeie vagă. Vagă și transparentă. Și nu pentru că nu aș putea fi altfel, ci pentru că așa îmi place să fiu. Dar nu mai vreau să fiu filistină.
Mă aflu într-o perioadă a vieții mele care, ciudat, îmi place.
Nu-mi mai strâng nemulțumirile și nu-mi mai trăiesc viața ca și cum n-aș fi acolo. În ea.
Sunt zen. Sunt mulțumită. Nu mai sunt posacă.
Mi-a trebuit mult timp ca să o pot proiecta pe această nouă "eu". Și mai ales atunci când mă credeam fără resurse.
Și capul ăsta, sculptat din rubin limfatic nu mai cerșește. Acum doar mulțumește.
Așa cum ar fi trebuit să o facă dintotdeauna.

Chiar și acolo unde lâncezește falsul, escrocheria și răutatea poate sălășlui o rază de divinitate.
Ca-n madrigalele lui Carlo Gesualdo, un ucigaș care, în secolul al-XV-lea a scris cea mai pură muzică de pe pământ. Și-a omorât prima soție și pe amantul acesteia, iar ani mai târziu și-a omorât socrul depresiv și fiul, pentru că s-a îndoit de paternitatea lui. Totuși, Gesualdo a scris cele mai intense, expresive si dumnezeiești madrigale. Un geniu malefic.

Dacă am putea să ne deconturăm structurile memoriei ar fi o binecuvântare. Curată epifanie.

Crimă la Howard Johnson

Dacă vreți să vedeți o piesă bună-bună, nu ratați Crimă la Howard Johnson de pe 23 noiembrie, la Palatul Copiilor. Eu am prins premiera de săptămâna trecută, care s-a jucat cu o sală plină (aproape 1000 de spectatori) și mi-a plăcut teribil.
But... to keep things short. Avem trei personaje, trei destine comice, trei situații hilare, toate în trei acte diferite. Și mai avem trei trepte de înțelegere a unui fenomen atât de macabru și complex cum e moartea, ce finalizează cu o singură decizie. Și până la urmă, eterna morală: dragostea te faci să comiți sentințe nesăbuite. Prostia a cel puțin două personaje este omniprezentă, ceea ce stârnește un comic - uneori lejer, alteori grotesc. Bendeac este extraordinar, mai ales atunci când se simte înșelat, Diana Cavallioti este bine îmbrăcată în personaj și ridicol de pisicoasă, iar Emanuel Pârvu, din nou magnific. N-o să spulber deliciul aruncând prea multe chei, însă o să anunț că piesa în sine reprezintă două ore de terapie... magnifice.