Jean Paul, mon amour!

Dacă iubești Maracheck-ul și penajul colorat al păunilor ți-e imposibil să nu te îndragostești și de cea mai recentă colecție semnată Jean Paul Gaultier. Te trimite cu gândul la minunile orientului.

O coloristică și-o mixtură de materiale de neînțeles de seducătoare: tafta cu dantelă, tulle cu mătase sau și mai curajos de-atât: brocart cu saten. Love them all... în special rochia neagră cu trenă, și dantelă pe interior. Dar și rochia de mireasă transparentă cu mănuși negre. Viva "haute couture"!

                 

love story (18th scene)

 

Parcă ar fi fost o ulcică de emoții, pe care cineva o răstoarnă și umple spațiul cu întreg conținutul ei.

« Ce s-ar fi întâmplat dacă nu te-aș fi cunoscut niciodată? » a întrebat-o.

« Dar m-ai fi cunoscut, orice s-ar fi întâmplat! » Și-a amintit de o poezie sufită, în care se spune că, demult, tare demult, Dumnezeu a desenat un cerc exact pe locul în care stătea ea acum.

« Nu aveam cum sa nu fiu aici! Nu aveai cum să nu mă cunoști vreodată! »

A simțit răcoarea cu buricele degetelor aproape de buzele lui. Respirația lui îi lua amprenta în cel mai mic detaliu. Suflul lui îi scana și cea mai mică striație a vârfurilor degetelor ei. S-a cutremurat toată, urmărind desprinderea perfectă a respirurilor lui înghițite de pielea flămândă a degetelor ei! Și-a coborât pleoapele pentru câteva secunde, pentru a-și aminti.

« Deschide-ți ochii și privește-mă! » i-a spus… și ea s-a conformat trist.
« Sărută-mă ! » și ea s-a conformat… tristă. Îi știa până și starea de agregare. Astea erau momentele în care ea nu mai era deloc autonomă. Au făcut dragoste între șoaptele tuturor iubirilor rătăcite, zidite în matricele pereților camerei. Au făcut dragoste tăcut, în timp ce mâinile lui cu prelungiri tentaculare construiau proiecții de poduri pe planșe, peste apele ei imaginare... în timp ce buzele lui complet distorsionate, confecționau origami din pielea ei.

S-au privit lung și încă îi vedea culorile și... încă nu înțelegea nimic. Toate șoaptele iubirilor rătăcite-n pereți s-au potolit. Muzica s-a oprit. A revenit disperarea mută și strâmbă.

« Ce-aș mai putea să-ți spun? » a întrebat-o, netezindu-i rochia verde mototolită sub el.
« Nimic. »
« Aș putea să-ți spun multe, dar oare te-ar interesa? Sau poate că după ce te-ar interesa, mi-ai spune că de fapt nu te-a interesat niciodată? »
« Știi... (l-a oprit ea) când se vor apropia toate acele momente importante ale vieții mele, mereu mă voi întreba: și dacă ai fi fost tu!?!?!?! »

L-a lăsat râzând.
A închis ușa în spatele ei tragând pe nas ultimele rămășite ale cinematografiei cărnii lui. Cerul tatuat cu semne tribale văpăiatice roșii plutea desupra ei viu și sinuos. Și-a privit reflexia într-un geam de plexiglass. Au trecut peste ea, într-o secundă, sute de nuanțe de soare. Însă ningea deja... exact ca atunci când cerurile virau spre albastru electric. A tras aer adânc în piept. Era frig... credea!

« Am să mă întorc, aștept să te întorci... sau să ne întoarcem, nici eu nu mai știu... »

point of no return...

Uneori îți dorești să te întorci.
Nu în timp.
Nu înapoi.
Nu printre oameni.
Îți dorești să te întorci într-o anumită clipă, într-un anumit moment, atât cât să-ți dai seama de ceva.
Ceva simplu și clar.
Și atunci să ai o epifanie.
Unică și vividă.
Sacră și categorică.

Aș fi luat o altă decizie?
Întotdeauna i-am dmirat pe cei care spun că nu au niciun regret.
Am crezut mereu că sunt una dintre ei.
Cred că cei cu adevărat fericiți sunt cei care sunt dispuși să-și exerseze încercările.
Ei au un oareșce optimism. Pentru ei trecutul există ca și lecție de viață, ca ceva care ne face să ne definim, să ne schimbăm regulile, ca ceva pe care să construim.
Eșecul în luarea unei decizii este în decizie însăși.
Nu poți defini ceea ce ești în raport cu ceea ce alții așteaptă de la tine.
Nu poți să iei deciziile importante ale vieții din teamă, remușcări sau egoism.
Nu te poți îngropa pe tine însuți.
Nu-ți poți construi lumi "în siguranță", uitând că ele trebuiesc dărâmate ca să începi să o construiești pe a ta.

Fericirea asta e atât de efemeră și are degetele mai dezlânate decât ale unei păpuși din cârpe și ațe.
E variabil instabilă. Azi te strângi ca o moluscă-n cochilie, adunându-te tentaculă cu tentaculă, mâine ieși un fluture superb dintr-o gogoașă de mătase.
Și da, eu am știut dintotdeauna că fericirea mea este dependentă doar de mine, însă de multe ori nu m-a ajutat la nimic conștientizarea acestui aspect... căci, nu trăim singuri.
E bine să rătăcești pentru o vreme!
Atât cât să o înțelegi.

Îi aștept cu drag și dor pe cei de la Gotan Project. Ne vedem pe 28 februarie la Sala Palatului! Hai să ne delectăm cu "Rayuela", deși favorita mea rămâne tot "Diferente".

greater things are yet to come...

Am trecut peste un an. Aparte! Pe alocuri bun sau tendențios de rău, cu momente îngrozitoare și clipe magnifice.
Nu știu să zic dacă a fost bun sau rău, însă, cu siguranță, și-a făcut loc, împingând cu coatele în rutina ultimilor 10 dinaintea lui.

Nu știu ce se va întâmpla in 2011. În afară de faptul că în martie îmi voi schimba numele de familie, iar în mai voi deveni definiția unui cuvânt, care nu am crezut că pot fi vreodată!

Deși totul pare destul de în ceață, împacarea cu mine însămi a devenit o condiție "sine qua non".
Mi-am părăsit vechile prietene "depresia" și "nemulțumirea".
Am reușit să le alung din viața mea fără să-mi dau seama.
Tacit si definitiv!
Acum, probabil, sălășluiesc sub pielea altcuiva sau își țin una alteia de frig într-o gură de metrou părăsită.

Cântecul de noapte bună, sinucigașul Jeff Buckley și al lui superb "Hallelujah"!

despre noul an, rochii, cafea si suflet...

... După cum spunea cineva care s-a desfătat cu un Crăciun în Paradise Island! 

Așadar, am terminat cu totul: planuri, idei de amenajare, zugrăveală, uși, parchet, plinte și alte cele. 

Ne-am mutat cu tot cu vise, plante, rochii și stive de cărți din minuscula garsonieră din ANL-uri. 

Mai avem doar ajustările: să ne gândim la un nume și să ajungem la un consens, o perdea din organza la 55 ron/m, fotoliile-scoică imense de ratan din Kika, covorașul cu zulufi, biblioteca retro-cool în black & white și tablourile cu Marylin Monroe, James Dean si Audrey Hepburn. 

Ușor, ușor... ne rezolvăm și nevoile de contemplare și pășim cu dreptul într-un nou an și-o nouă viață. 

 Am terminat și cu talentele și cu miresele (aici provizoriu) și respir ușurată, împreună cu minunea de sub (odată) superbii mei mușchi abdominali. Mi-a dat de semn în Ajunul Crăciunului și de atunci o simt constant... și nu avem deloc program comun! 

La sfârșit de an, obișnuiam să fac recenzii. Și o listă de rezoluții. Nu pentru a-mi stabili țeluri, ci mai mult pentru a-mi demonstra mie că pot să-mi fac planuri concrete. Anul ce tocmai se pregatește să-și ia "la revedere" a fost groaznic, dintr-atât de multe puncte de vedere. Însă a culminat frumos, magnific și miraculos. Da, acum cred în miracole! 

Pentru că ai dreptate, dragă Ana, lumina se aprinde oriunde, indiferent de spațiu, timp sau loc. Iar Dumnezeu știe mereu când este momentul potrivit! Ce am învățat în acest an? 

Să îl țin de Dumnezeu mult mai aproape de mine. 

Că fiecare dintre noi avem un înger păzitor! 

Că nimic nu este întâmplător. 

Că nu e de ajuns doar să ceri, ci că trebuie să-ți dorești cu toată inima. 

Că în fiecare om există o lumină, indiferent de întunericul care sălășluiește acolo.  

Că dragostea dintre noi e cel mai puternic liant. 

Că cei dragi ție, cu care bei cafele la Starbucks, te călăuzesc cu lumina și căldura lor. 

Că doar tu ești resposabil de toți demonii care-ți sălășluiesc sub piele. 

Că fiecare dintre noi avem o menire, și odată descoperită, ea ne va face să fim mai buni. 

Că întotdeauna ești pregătit pentru un lucru pe care-l primești, numai că ai nevoie de timp ca să înțelegi asta!