Maybe all men are a drug. Sometimes they bring you down and sometimes, they get you so high.

Tot timpul am crezut că oamenii mint de frică să nu îi iubesti așa cum sunt ei de fapt. 

Aleg să mintă ca să se transforme în ceea ce cred ei că tu ai putea să iubești la ei.

Toți suntem niște copii mari care, mai devreme sau mai târziu, mințim pentru a fi iubiți.

Ziua 1

Ea: Ești fericit cu mine?!
El: Ce-ți veni să mă intrebi asta?
Ea: Mi-a venit pur și simplu… Răspunde-mi, te rog!
El: Ce-ai pățit? S-a-ntâmplat ceva?
Ea: Nu. Răspunde-mi odata! Te fac fericit?
El: Nu știu…
Ea: Nu știi?
El: … Adică… depinde ce înțelegi prin asta!

Ea: Da... dar in felul în care intelegi tu fericirea, ești fericit cu mine?
El: Câteodată da….
Ea: … și câteodată, nu?
El: Nu știu cum să-ți răspund… Nu vreau altceva, dacă la asta te referi!
Ea: Nu la asta mă refer… Sunt tristă !
El: De ce?
Ea: Nu știu… Pur si simplu, fără motiv…
El: Dar tu… ? Ești fericită cu mine?
Ea: Nu știu… nu cred!
El (zâmbind): Nici măcar nu ai stat pe gânduri…
Ea (răsuflând greoi): Nu… nu sunt fericita cu tine!
El: Cât de convinsă ești!!?
Ea: Da... sunt!
El: De ce nu esti fericita?
Ea: Nu stiu…
El: De ce nu esti fericita cu mine?
Ea: Ți-am zis… nu știu! Poate că e vina mea.
El: Da… e vina ta!
Ea: Poate ca ai si tu o parte din vină…
El: Mda… și ce-ar trebui să fac eu, ca tu sa fii fericită?
Ea: Nu trebuie nepărat să faci ceva…
El: Și atunci, de ce nu ești? Suntem împreună, nu? Nu e suficient?
Ea: Nu!
El: Fericirea ta depinde de mine?

Tăcere timp de 5 min…

Ea: Știi? Cineva mi-a spus odată că poate să mă facă fericită…
El (nervos): Așa… și?
Ea: Și… i-am râs în nas și i-am spus că fericirea mea nu depinde decât de mine.
El: Nu văd legătura...
Ea: Acum pun aceasta convingere a mea sub semnul îndoielii! Dacă fericirea mea depinde de altcineva?
El: Nu știu. Crezi că altcineva te-ar putea face fericita?
Ea: Altcineva?
El: Da… alt bărbat?
Ea: Nu știu ce să spun…
El: Cum ar trebui să fie, ca să fii fercită?
Ea (tace)
El: Să te iau în brațe și să te sărut în mijlocul intersecției?
Ea: Câteodată…
El: Să ne tăvălim prin zăpadă și să ne batem cu bulgări?
Ea: Și… asta!
El: Să îți spun în fiecare zi că te iubesc?
Ea: Nu neapărat!
El: Să-ti trimit zilnic flori?
Ea: Nu-mi plac florile!
El: Sa ne căsătorim mâine?
Ea: Nu vreau să mă căsătoresc!
El: Atunci?
Ea: Să mă faci să râd cu gura până la urechi!
El: Nu sunt bun la spus bancuri…
Ea: Nu la asta mă refeream… De ce ești ironic?
El: Dar?
Ea: Să mă faci să râd în fiecare moment în care sunt cu tine.
El: Dar ne înțelegem bine, râdem, glumim… ne iubim!
Ea: Nu înțelegi nimic!
El: Pentru că tu nu știi ce vrei.
Ea: Vreau să fiu fericită! Să râd în fiecare zi! Nu mai vreau să fiu tristă..
El: Acum esti tristă…?!
Ea: Foarte trista!
El: Ce pot face ca să fii fericită?
Ea: Fă-mă să râd mereu!
El: Și cum pot să fac asta?
Ea: Nu știu… tu trebuie să știi!

Ziua 2
El: Ți-a trecut supărarea?
Ea: Nu e ca și cum m-aș fi supărat pe o chestie anume și ar fi trebuit să-mi treacă...
El: Dar?
Ea: E mult mai complex de atât!
El: Bine... Spune-mi...
Ea: Nu am ce să-ți spun!
El: Vorbește cu mine...
Ea: Nu vreau să vorbesc despre asta!
El: Tu nu vrei sa vorbim niciodată.
Ea: Asta, pentru că nu se rezolvă nimic, niciodată!
El: Cum vrei să te înțeleg, dacă nu comunici cu mine?
Ea: Nu am ce să comunic...
El: Nu comunicarea era cheia?
Ea: Nu. Asta era inventată ca să se vândă cărțile de terapie de cuplu și ca sa aibă ți terapeuții ce mânca...
El: Atunci... o lăsăm așa...
Ea: Cum?
El: Așa... în pom!
Ea: Bine! 

Ziua 3
Ea (râzând): E stupid! Nu ai dreptate!
El: Bine... bine... dar ce ai avut ieri și alaltăieri?
Ea: Nu știu! Eram tristă și nefericită.
El: Și acum? Mai ești?
Ea: Nu știu...
El: Știi tu vreodată ceva...!!?

a song that makes my day...

introducing... sarah kane and the demons of depression

SARAH KANE 1971-1999
La 23 de ani a scris “Blasted”, un omagiu adus canibalismului si violului, piesa ce a starnit un val de proteste si a shocat media.
La 28 de ani, demonii depresiei au pus stapanire pe ea si cu un siret de pantof s-a spanzurat!
Avea depresii teribile si vorbea foarte des despre sinucidere si in martie 1999, dupa o tentativa eshuata de a se sinucide luand 185 de pastile, Sarah Kane este gasita spanzurata intr-un spital din Londra.
Din păcate, la noi nu prea au ajuns informaţii despre viaţa scurtă şi agitată a Sarei Kane. Acest episod din viaţa ei a fost suficient pentru a crea un fel de "alergie la Sarah Kane", care i-a atins din păcate şi pe profesionişti.

Criticii care i-au analizat operele, precum şi mulţi dintre cei care au lucrat cu ea ca regizor sau ca dramaturg, i-au comparat stilul cu "teatrul cruzimii" teoretizat de Artaud. Şi o încercare de exorcizare a propriilor coşmaruri, a "iadului interior", cum singură îl numea.

Sarah Kane este poate cea mai elogiata si, totodata, cea mai hulita autoare britanica a contemporaneitatii. Facand parte din rasa complicata a autorilor "damnati", traindu-si egal obsesiile si angoasele in viata si in opera, Sarah Kane scrie o dramaturgie violenta, a situatiilor ultime si a relatiilor-limita.
In 2004, piesele Sarei Cane au patruns si in Romania, la Gala Uniter, fapt ce a stârnit un val de proteste, demisii şi discuţii. Lumea teatrului romanesc s-a declarat pe alocuri "socata".

Ulitma ei piesa ” 4:48 Psychosis” dezvaluie povestea trista a unei femei inteligente, sensibile, care isi duce zbuciumata existenta in decorul tern al unui spatiu de spital. Condamnata sa traiasca printre perfuzoare, seringi si medicamente, scarbita de doctori dar, mai ales, de mimetismul devenit sadic si de dureroasa indolenta a acestora, eroina cauta cu orice pret un mijloc de evadare. Parasita de prieteni si cu o perpetua suferinta in suflet pricinuita de despartirea de iubit, femeia percepe moartea ca fiind unica solutie salvatoare. "Sunt un esec total ca om. Sunt vinovata si acum trebuie sa platesc. Nu vreau sa mor, dar nu mai pot sa traiesc. Mintea mea este si subiectul si predicatul. Am obosit de atata viata"!
Piesa s-a pus in scena dupa moartea ei, deoarece la putin timp dupa ce a terminat de scris scenariul acestei piese Sarah s-a sinucis.

In ultimul ei interviu spunea: “Sunt pe cale sa termin de scris o piesa cu titlul 4:48 Psychosis in care vorbesc despre o depresie psihotica, dar, in acelasi timp, si despre ceea ce se intampla in sufletul unei persoane atunci cand dispar complet limitele dintre realitate si diverse forme ale imaginatiei. Si dispar atat de bine incat nu se mai poate face diferenta intre viata reala si cea visata. 4:48 poate fi considerata o pierdere a sinelui cufundat intr-o "depresie haotica". “4.48" este sintagma in jurul careia are loc intreaga actiune a piesei, semnificatiile acesteia fiind tragice: "La ora 4.48 ma viziteaza luciditatea. Si, timp de o ora si douazeci de minute, sunt iar in toate mintile. (...) Dupa 4.48 o sa tac pentru totdeauna!".

Din cand in cand, imi place sa ma caut (desi nu ma gasesc niciodata) in piesele Sarei Kane, care imi par ca niste radiografii reale ale tristetii surprinse in toate ipostazele: torment, i-don't-give-a-shit, disperare, angoasa, deznadejde, teribilism si... nimic. Operele ei imi par ca un taifun in care se zbat personaje aflate mereu pe marginea prapastiei si care, desi nici ele nu inteleg de multe ori de ce... sunt nevoite sa sara. Ce ma impresioneaza la Sarah Kane este puterea cu care a reusit sa analizeze lucid nebunia asta de sentimente... si tot lirismul pe care a reusit sa-l extraga din ele.

In piesa "Phaedra´s Love", Sarah scria: "Have you ever thought, thought your heart would break? Wished you could cut open your chest tear it out to stop the pain?" sau "Life´s too long!" sau "Always suspected the world didn´t smell of fresh paint and flower/ smells of piss and human sweat"... iar in "Cleansed" scria: "If you could change one thing in your life what would you change? / My life". Dupa parerea mea... sunt suficiente indicii care sa premediteze sinuciderea ce avea sa vina!

Aici… este “Skin” (un scenariu de film de scurt-metraj) pe care Sarah Kane l-a scris in 1995. Exceptand faptul ca regizorul nu a reusit sa redea intocmai tormentul pe care-l traverseaza personajul Sarei Kane si ca a sarit peste cateva parti esentiale ale scenariului, filmuletzul este de-a dreptul insane, dar si "bestial" in acelasi timp. Povestea unui tanar rasist (skinhead) care se indragosteste de o fata de culoare. Mi-a placut teribil dialogul lor.

Marcia: You never touched a black woman before?

Billy: Only with a baseball bat!

... but you'd better watch it!!! :)

 

My Christmas ... the season of dreams silent retreating

Cand aveam vreo 3, 4 ani aveam o pelerina alba cu floricele roshii de care eram nedespartita… eram indragostita iremediabil.
Imi aduc aminte ca ma imbracam cu ea la orice ocazie. Tanjeam dupa ea, sufeream dupa ea. Nu suportam sa o vad pe umerash, atarnata in shifonier.
Mama era disperata, mi-o ascundea mereu… si daca nu o gaseam, plangeam pana ce biata maica-mea, disperata de urletele mele, o scotea la ivelea!
Pelerina alba mergea peste tot dupa mine, in vacante, la scoala, in vizite, la spital, in locurile de joaca.
Cred ca atunci am fost pentru prima oara cel mai aproape de a realiza ce inseamna sa-ti descoperi contrapartea in ceva... intr-un obiect!
Azi mi-am amintit de toate astea. Stateam cocotzata in mijlocul patului cu o raceala ce ma bantuie de mai bine de o saptamana si priveam un tweety de plush de care sunt teribil de atashata, cel mai vechi dintre totzi tweety mei, caruia deja un picior i s-a descusut si un ochi sta sa-i cada!
M-am ridicat si am prins curajul de a cauta in sertarul meu vechi… cu obiecte de care eram indragostita, dar pe care cu timpul le-am uitat undeva intr-un coltz al casei, iar mama, pentru ca nu le mai foloseam sau purtam, mi le-a depozitat intr-un sertarash.
A fost straniu sa descopar acolo lucruri care nu se mai vad, lucruri pe care le uitasem. La inceput mi-a fost teama sa ma uit la ele, nu am mereu atitudinea potrivita. In cele mai multe cazuri prefer sa ma ascund, dar dupa un timp am prins curaj sa le privesc.
Am gasit niste poze vechi cu mine si cu pelerina alba. Cu familia… cu rudele…

Mi-am amintit de caciulitza mea cu coditze... pentru care am plans atat de mult atunci cand s-a rupt una dintre ele (coditze).
Mi-am adus aminte de bunica mea care a murit anul trecut inainte de craciun. Am crescut cu basme cu printzi si printzese pe care nu le-am mai auzit de atunci si printre creioane colorate.
Am descoperit pe rand lucruri de care intr-o anumita etapa a vietii mele eram dependenta. Nu-mi place nimic din ceea ce provoaca dependentza, de fapt urasc acest cuvant. Acest cuvant care te restrictioneaza atat de mult.
Am realizat ca de-a lungul copilariei si adolescentei mele am fost dependenta de multe lucruri. Incepand de la pelerina alba si pana la relatia mea cu Daniel!
Am gasit un colier din scoici pe care candva il purtam in disperare, chiar daca nu mergea la nimic. Am gasit agenda mea cu poezii scrise in pripa de o adolescenta indragostita, sau cel putzin asa credea ea atunci. Am gasit clasorul meu cu timbre (Doamne cat de ordonata eram… nu haotica, ca acum). Si colectia de carti Dostoievski, cu foile ingalbenite de vreme, la care tineam ca la ochii din cap.
O bucatica de cristal pe care am primit-o odata de la cineva si pe care am purtat-o cu mine ani de-a randul, ca pe-un talisman norocos. Si iconitza cu care dormeam sub perna cand eram copil.
O cutie cu plastilina… vai cat imi placea!!! Oare cum a ajuns aici?… din pacate, in momentul in care am luat un baton de plastilina intre degete s-a facut bucatzi de uscat ce era.
Doua carti de colorat si vreo trei carioci cu varful tocit, despre care nu mai stiu daca-mi apartineau mie sau fratelui meu.

Mereu m-am simtit confortabil in amintirile cu mine copila, ca si cand as fi sarit sotronul peste ani ca sa ajung la mine acum.
Am sarit cu pashi atat de mari incat am senzatia ca am pierdut cateva casute (cu amintiri, prieteni, iubiri ingenue si lucruri) care ma ajutau sa ma identific cu cea de acum ani buni.
M-am dus la mama si am intrebat-o de pelerina alba. Ea a inceput sa rada.
“Iti mai amintesti de ea?” m-a intrebat.
“Da, azi mi-am amintit de ea. Nu stiu de ce… pur si simplu, mi-am amintit azi de ea!” i-am raspuns.
Trecand peste faza de uimire exacerbata mi-a zis: “Nu stiu, imi amintesc ca, la un momendat am dat-o cuiva!”
Nush ce s-a intamplat cu mine, dar am simtit ca-mi dau lacrimile. Pelerina mea... cui sa-i dea pelerina mea alba cu floricele roshii... pe care o iubeam atat de mult!?
Asa eram eu…
Faceam cate o pasiune pentru orice si ma dedicam acelei pasiuni in totalitate. Chiar daca pasiunea sau lucrul pentru care faceam o pasiune nu ma satisfaceau cu nimic, nu ma multumeau... ba chiar ma dezamageau!

Asa fac si acum...
Niciodata nu am inteles de ce sunt asa.
Acum... cred ca sunt mult prea matura ca sa mai fiu dependenta de ceva! ... ca sa mai am pasiuni!

Copilaria mi se pare atat frumoasa... atat de fireasca... la fel ca tot ceea ce este legat de ea.

Un anotimp spre care sa te indrepti neincetat, cu salturi uriashe...

Salvarea pentru orice anemie a fericirii.

Putina confuzie, teama... un strop de tristete si mici regrete, sunt primele senzatii de la care pornesc mereu inspre ceva nou si fresh!

Si incerc sa imi spun de fiecare data cu voce tare ca sa ma aud din talpi pana-n creshtet... si din ratziune pana-n inima: "i did the right choice!"

My kind of evening.

Tocmai ce-am ieșit din cadă. Abia mi-am spălat părul și peste tot, în jurul meu, miroase a citrice. E un aer exotic și leneș, care mă îmbie ușor-ușor la ațipeală și vise frumoase. 

Am parcurs lungul drum al amiezii înspre somnul de seară prin redacție, prin montaj. A fost al naibii de frig azi… iar acum, mă regăsesc tolănită-n pat, printre creme de corp sș sticluțe cu ojă, prefăcându-mă teribil de obosită. 

Emily Loizeau se aude, undeva, în surdină… si nu pot sa nu ma las atinsă de vocea ei superbă.

Câteva lumânări aprinse și încă vreo trei miresme diferite. Așa de mult îmi place să le combin între ele, până rezultă o altă combinație amețitoare și "inedita". Ceaiul, evident, de vanilie… și bețișoarele parfumate cu opium.

Mă întreb câte mai suportă nasul asta al meu?!! Aud, în continuare, aceeași voce care-mi vorbește despre o iubire mare. Despre un el care există la celălalt capăt al lumii. Despre o ea. care îl asteapta… niște gânduri și sentimente ce nu ar avea nevoie de spectatori sau spioni. 

"Aur la rivière il pleut de l'or, entre mes bras je serre ton corps. tu es là... a l'autre bout du monde..."

childish is my middle name...

Cândva, în timpurile prăfuite de acum 15-16 ani, pe vremea când eram o copilă, mă tot delectam cu obiceiul de a-mi chema prietenele la mine și a ne testa instinctele de micuțe cercetașe.

Obișnuiam să așezam câteva maturi, cu pămătuful în podea și cozile-n sus, în forma unui con, astfel încât să asternem un cearsaf deasupra și, finalmente, să construim un cort.

Îl puneam în mijlocul sufrageriei și intram în el, precum Alice în “Tărâmul minunilor”. Acolo, în lumea noastră, toate trei, ne făceam planuri. Puneam “țara la cale”, ne gestionam resursele de biscuiți, acadele care ne colorau limba, sărățele și suc.

Organizam tot felul de tactici la care să recurgem în diverse situații și povesteam, așa, ca la foc de tabără. Dar nu povești horror, ci povești cu și despre baieții pentru care mai făcusem câte o pasiune peste vară. La vremea aceea eram foarte instabile emoțional.

Și azi... nu știu…
Lucrurile sunt cam la fel, numai că, acum, nu mai avem un cort sub care să ne așezăm. Nu mai avem un cort în care să intram și să ne mărturisim totul, fără a omite niciun amănunt. Nu mai avem acel loc în care să ne simțim atât de “safe”… acel loc în care să fim convinse ca tot ce se spune rămâne sub jurământul tăcerii.

Acum, suntem mari!
Săptămâna trecută, Zburi a fost la ecograf (este însărcinată a doua oară) și a aflat că o sa aibă o fetiță. Sunt teribil de fericită pentru ea. 

angels falling through my head.

butterflies....

Își luase o marjă și-și spusese că a-l trata cu răceala este cea mai bună soluție. Nu credea o clipă că siguranța de sine avea să o părăsească atât de curând. Era mai degrabă mandră și-și spunea că zâmbind și vorbind protocolar nu avea să se trădeze.

Îl privea cum o privea și murea de ciudă că nu știa ce gandește el. Nu se schimbase... Era la fel de frumos cum și-l amintea ea... Era același chip pe care-l căuta zilnic în locurile în care se ducea și pe care nu-l vedea niciodată. O avalanșă de amintiri... vorbe... șoapte... priviri și atingeri!

El... o privea fix, cu pleoapele întredeschise și cu o expresie de-a dreptul stranie. Apoi i-a zâmbit.

S-au așezat amândoi unul lângă celalalt și o vreme au rămas tăcuți, cu atitudinea unora care tocmai au intrat într-o casă, într-o vizită protocolară.

El, privind-o și zâmbind. ea, neștiind prea bine ce să facă, din nou împreună, după atâta timp. Ochii lui o cercetau în tăcere, din creștet până în tălpi și ea s-a gândit că se uită ca la o necunoscută. S-a apropiat și mai mult de ea, ca s-o studieze îndeaproape...

Apoi a privit-o un moment fără să facă nimic altceva. Doar privea... Și-a întins o mână cu palma deschisă și a trecut-o cu blândețe prin părul ei... de câteva ori. Părea atât de liniștit și gesturile lui erau atât de molcome, încât, pentru o clipă, ea s-a temut că nu o mai dorea și că acțiunile lui erau doar reflexul unei dorințe mai vechi, dispărute ireversibil. Poate că, în definitiv, trecuse prea mult!

Ca și cum i-ar fi citit gândurile și ar fi vrut să i le dezmintă, el a cuprins-o în brațe și a sărutat-o! Simplul contact cu limba lui a repercutat în trupul ei și i-a răscolit toate măruntaiele. Un fior teribil i-a străbătut spinarea, iar creierul ei a resimțit o emoție și mai violentă. "El este rațiunea mea de a fi" a gândit ea în clipa aceea. Părea o stupiditate, dar în momentul acela a fost un gând grav, solemn... chiar mai mult... pentru ca în seara aceea, în care ningea, iar el o ținea în brațe și o săruta, chiar ăsta era adevărul, adevărul gol-goluț, el era rațiunea ei de a fi.

De aceea i-a luat o mână și i-a ținut-o nemișcată o clipă, până ce i-a simțit căldura. Parcă fusese ieri... totul. Atât de bine îl știa și atât de viu și de prezent rămăsese în inima și-n pielea ei. Și-a stercurat brațele în jurul capului lui, și-a lipit obrajii în scobitura gâtului... Încerca să-i explice că-l iubește... la fel ca atunci. Dar... cum ea era persoana care nu spune niciodată ce gândește, a oftat și... atat.

După care, știind că nu poate face altceva decât să rămână liniștită, încercând să-și recapete stăpânirea de sine, a rămas nemișcată o vreme, ținandu-l in brațe, agățată de el...

i'm in the mood for christmas...

Susanne Manning - Santa Baby

Hey, don't honk... I'm criticizing myself in here! :)

Dacă ar fi să mă definesc printr-o singur virtute, n-aș ști pe care să o aleg. 

Însă, niciunul dintre “talentele” mele, fie ele o brumă, nu ar putea concura, în ruptul capului, cu cel mai mare defect al meu. Cu păcatul meu primar, pe care nu m-aș sfii niciodată să-l recunosc: sunt mândră. Sau poate că, mai degrabă, trufașă. 

Fără motive și circumstanțe, sunt o persoană imposibil de mândră.
Atât de din-cale-afară și exagerat de mândră, încât acestei mici slăbiciuni, îi datorez cea mai mare parte din puterea mea de a face anumite lucruri, pe care, în mod evident, altfel nu le-aș face.

Cred și acum că mândria se află, undeva, la baza sau originea tăriei și ambiției mele. Iar câteodată mă eliberează de zbuciumuri interioare (precum vanitatea sau invidia), dar tot ea, mândria, mi-a adus și cea mai mare parte dintre decepții și proaste decizii.

Aici, mă aflu – EU – care aștept mereu ceva mai mult de la mine și iau mereu decizii ținând cont de alții, dar cu o trufie, de multe ori, dezarmantă. Ce-i drept, tăria de caracter în a lua decizii, o am în sânge. 

Dar apoi, stau precum bătrâna aia care-și așteaptă în bătătură iubitul soldat, de care nu mai știe nimic de 60 de ani, de pe vremea războiului și se uită în zare, așteptându-l și întrebându-se: “Cum ar fi fost dacă….”
Umilită de propriile-mi decizii, mă laud cu faptul că nu am regretat niciodată nimic. Dar aici, lucrurile se bat cap în cap sau se împletesc, cumva, paradoxal!
Recunosc. De multe ori, iau decizii stupide, și apoi mă gandesc la ce ar fi putut sa fie dacă aș fi decis altfel, însă, în continuare, nu regret nimic.
Înțelege cineva, ceva? Că la mine e cam ambiguu…

Ideea trebuia sa fie mai simplă de-atât. M-am saturat să despic firu-n patru, să complic lucrurile și să iau decizii care să mă pună, mereu, într-o "lumină bună".
Așadar, vreau să “concediez” trufia! O s-o reangajez doar atunci când simt că am nevoie de ea. În zile speciale.

O să renunț și la zâmbetele pe care le afișez destul de des, alea mai false decât sărutul lui Iuda. Și nu o să mai strig cu buzele strânse și dinții încleștati, până mă dor falcile, fără să mi se clintească vreun muschi al feței.

Ar trebui să fac un pact cu mine însămi: să fiu mai "EU"!

let's waste time chasing cars, around our heads...

Abia astept sa ninga... cred ca este primul an in care imi doresc teribil sa ninga! mai nou, am o facut o pasiune pentru fulgii de zapada! those little perfect snowflakes... abia astept sa impodobesc bradul... se vede clar ca astept cu ardoare craciunul, ca ascult colinde inca din noiembrie!

sa ma plimb prin centru seara cand e frig , incotoshmanata cu manushi si fular si sa vad tot orasul luminat si suprapopulat. (daaaaa... suprapopulat)... forfota si galagie!

:)

well, if i lay here, if i just lay here... would you lie with me and just forget the world?

drug addicts movies...

“Broken” (2006)*********************“Candy” (2006)
Regia: Alan White ********************Regia: Neil Armfield
Cu: Heather Graham******************Cu: Heath Ledger
Jeremy Sisto ************************Abbie Cornish

Hope (o tanara oaspatarita intr-un bar de noapte, al carei vis este sa ajunga intr-o buna zi cantareata) si Will (un tip dependent de heroina) se cunosc si se indragostesc… unul de celalalt, evident!
Relatia lor devine nociva cand Hope i se alatura in lui Will in dorinta de a fi cu el "la bine si la rau" si intr-ale dependentzei de droguri… si astfel, ajunge sa-si vanda trupul pentru cateva grame de heroina. (ce nume aveau si astia: Hope = sperantza si Will = vointza)
Cand realizeaza ca este la un pas de distrugere, Hope il paraseste. Insa, povestea nu se termina aici, pentru ca Will este dispus sa o castige inapoi cu orice pret. O drama tare misto (nush de ce, dar ma dau in vant dupa filmele cu drug addicts), filmata mega-genial... oricum, Alan White e chiar tare (sunt cateva gross-planuri de-ti taie rasuflarea)... Mi-a adus aminte de “Candy", ala cu Heath Ledger, (care e mult mai reusit, mult mai emotionant… are si versuri din e.e cummings... heath ledger care e frumos de pica; ca sa nu mai zic de scena filmata in roata si detaliile alea pe ton vinetziu, cand isi baga ei siringa in vena... uuuuu... creepy!)

fuck life. fuck your job. fuck the starter home. fuck dental insurance, leisure wear and matching luggage. fuck your future...

sau (pe scurt) remains of the day...

deci... e 3 dimineatza si abia am ajuns acasa de la urmatorul lant filmat pentru proiectul "the package" si ma simt de parca-s lovita de tren! (sageata albastra, mai exact!)

insa, cel mai napastuit e razvan, care, bietul de el a trebuit sa conduca azi intre vreo 7 locatii pe care, evident niciunul dintre noi, fiind bucuresteni nu le stiam. noroc cu maria (make-up artistul), care e moldoveanca si cunoaste bucurestiul ca-n palma!

pai... cartierul brancushi, liceul de coregrafie floria capsali (cine naiba a auzit de el???), ateneul roman (unde ne-am petrecut 3 ore pe holuri, dand 30 de telefoane si certandu-ne cu toti recuziterii tulburatzi de accese de "shefie", pentru o amarata de aprobare ca sa putem filma 45 de minute in interiorul ateneului) si intr-un final undeva prin dristor...

nu are sens sa mai povestesc peripetiile lui "zburlici si puiul cel de cuc, cam naiv si cam uituc", prin care am trecut de-a lungul acestei eterne, mirovolante si ravisante zile de noiembrie, pentru ca, de cand lucrez la proiectul asta, am senzatia ca traiesc precum crestea fat-frumos. Intr-o zi cat altii in zece!

Asadar.. remains of the day: o boala cronica (clar), o durere de coloana strashnica, zgariat gheata mea neagra de lac (si noua de altfel), pierdut cartea pe undeva (pe care oricum ma chinui s-o citesc de vreo trei zile), baut 3 cafele si 2 l de cola light (deh... razvan e la regim).

In fine... totodata am retrait si cel mai mare regret al meu: faptul ca ai mei nu mi-au oferit ocazia de a lua lectii de pian (si implicit de a ajunge la performantza de a-l interpreta pe chopin cel putin la fel de bine ca lipati)...

si by the way, pentru a intelege cat mai clar complexitatea pianului, atunci cand intra pe mana lui chopin, va recomand "nocturne in c sharp minor (1830)" care, sincer, ma "termina" in cel mai "letal mod posibil"... chiar nu pot exprima in cuvinte senzatiile pe care le simt cand aud piesa asta, insa, pur si simplu... simt fiecare nota, fiecare clapa cum imi danseaza pe suflet, pe piele, pe sub piele, in piele... aaaaa... si mai este "nocturne in c minor (1837)", ca sa nu mai zic de concertul la pian nr 1!

dar, sa trecem peste... :)

anyway, ii multumesc lui razvan ca m-a suportat pana acasa cantandu-i "itsy bitsy spider crawled up the water spout" sau facand karaoke pe radio.

acum, operatiunea fervex is sper ca in max 15 minute sa adorm.

aaaaaaaaa... si cumparatzi revista "eve", abia azi a aparut primul numar (nici macar nu am apucat sa-l cumpar) si cititi-mi si mie editorialul "jurnal intim" si interviul cu "barbatul lunii" :D!

Cheers... yellow birds!

"The Straw Men"

Palmerston, Pennsylvania: doi barbati intra intr-un local aglomerat si impusca metodic saizeci si opt de oameni.

Santa Monica, California: Sarah Becker face cunostinta cu un turist englez si dispare pentru totdeauna.

Dyesburg, Montana: dupa ce isi inmormanteaza parintii, Ward Hopkins gaseste un bilet pe care scrie doar atat: "Nu suntem morti".

Trei evenimente aparent fara legatura. Trei piese dintr-un puzzle inca inexistent. Ele sunt primele semne ale unei ofensive din umbra care va conduce la confruntarea inevitabila cu "Oamenii de paie".

La inceput, nimeni nu stie cine sunt. Nimeni nu stie ce vor. Urmele lor apar pe Internet, in lucrari de istorie, in manifeste obscure. Peste tot si nicaieri. Dar planul lor, marele plan in care oricine poate juca un rol, este trasat inca din zorii istoriei.

sau...

una dintre cele mai bune carti pe care le-am citit in ultimul timp, nu degeaba este Michael Marshall unul dintre cei mai premiati autori de horror, thriller si SF.

Scrisa foarte concis si explicit (fara lacune si inadvertentze), "Oamenii de paie" este un thriller genial la al carui final nu numai ca nu ma asteptam, dar m-a tinut intr-o tensiune alerta fila de fila.

Iata si sinopsisul pe scurt (pt cei care nu au rabdare sa o citeasca):

Ward (un tanar fara un rost anume in viatza) se lanseaza intr-o investigatize de zile mari, incercand sa descifreze tot felul de indicii legate de moartea parintilor lui: gaseste casete video, mesaje ascunse in tapiteria scaunelor... si intr-un tarziu afla ca era infiat si ca avea un frate geaman care fusese abandonat...

Zandt (politistul) si Nina (agenta FBI) care de mai bine de 10 ani investigheaza crimele odioase ale unui ucigas in serie ce-si spune "Omul Drept", reusesc sa descopere tot felul de legaturi intre acesta si evenimente "catastrofa" care s-au petrecut in ultimii 20 de ani.

Sarah Becker este actuala victima, rapita doar de cateva saptamani de "Omul Drept". Este tinuta in viata doar cu apa cu plumb, fara mancare si imobilizata sub podeaua casei in care acesta traieste.

Nina si Zandt sunt cei care i-au promis familiei fetei ca o vor gasi si implicarea lor este cruciala, mai ales pentru faptul ca fiica lui Zandt, in urma cu cativa ani, a fost una dintre victimile chinuite pana la moarte ale "Omului Drept".

Ward, impreuna cu prietenul lui, Bobby dau peste un manifest postat pe internet si intitulat "Oamenii de paie", un manifest ce ne vorbeste despre teoria evolutionismului si despre "vanatorii-culegatori", cei care au fost predecesorii homo-sapiensului si care traiau vanand animale si culegand radacini si fructe. Astia eram noi.

Ulterior, am inceput sa cultivam pamantul, sa stam intr-un singur loc si sa traim in grupuri mari: de zeci, sute si apoi mii de indivizi. Cultivand pamantul, am renuntzat la vanatoare si s-a produs aparitzia satelor si-a oraselor, a religiei, a conducatorilor si-a moralei.

In doar cateva mii de ani, acest stil de viata s-a raspandit in lume, am inceput sa traim mai putin si sa ne imbolnavim mai des. Au aparut virusii si au gasit in noi, "cultivatorii", casa lor. Traiam in grupuri mari si in orase, ceea ce permitea virusului sa se raspandeasca printre noi. Nu suntem facuti pentru a trai in grupuri uriase si nu suntem conceputi sa ne pese de oamenii pe care nu-i cunoastem. Suntem adusi pe lume pentru a fi liberi, nu inchisi in orase si tiranizati de oameni (guvernantii) carora nu le pasa de noi!

Pentru a ne intoarce la conditia de "vanatori" (ceea ce inseamna: sanatate, o durata de viata mai lunga si un trai linistit) trebuie sa incepem cu distrugerea oraselor, printre negri, al caror sange este diferit genetic de al nostru. Si apoi, cu omorarea in masa a celor care nu fac nimic, a celor care traiesc si se lasa condusi de legi pe care nu le inteleg.

Singura cale de a impiedica distrugerea noastra este sa-i ucidem pe cei care sunt purtatorii acesui virus. Cei care ucid vor fi liberi. Ei erau "oamenii de paie".

Pentru a-si incepe construirea unei lumi noi (intoarcerea la origini), "Omul Drept" avea nevoie de o "mireasa", motiv pentru care rapea adolescente, toate dupa un anume tipar: frumoase, cu par lung si care proveneau din familii bune. Avea nevoie de o mireasa pe care sa o tortureze pana avea sa se intoarca ea, din propria-i vointza, la origini si alaturi de care sa inceapa o noua lume, sa inceapa sa perperueze o noua rasa de "cultivatori-culegatori".

Nu o gasise pana atunci, si dupa ce victimele infometate si abuzate mureau, se descotorosea de cadavrele lor si pleca in cautarea alteia.

Pe casetele filmate la locurile unor tragedii masive (atentate petrecute cu cativa ani distanta intre ele, in decursul a aproximativ 30 de ani) exista acelasi barbat, prezent la fiecare dintre aceste evenimente. Era "Omul Drept", cel care facea ordine printre "purtatorii de virusi".

Prinderea lui - acest interes comun - face posibila intalnirea lui Ward cu Nina si Zandt. Din acel moment cei trei, ajutati de Bobby (agentul CIA si prietenul lui Ward) isi incep investigatiile pe cont propriu.

Asadar, Ward afla ca parintii lui descoperisera ceva si de aceea murisera si ca de fapt el, Ward, este fiul "omenilor de paie". Si ca dupa ce parintii lui "adoptivi" ii lichidasera adevaratii parinti, ii luasera pe el si pe fratele lui in crestere. Insa, teama ca ar fi putut si descoperiti de restul "oamenilor de paie", i-a facut sa-l abandoneze pe unul dintre ei. Exact pe cel care-si descopera mai tarziu adevaratele radacini si devine "Omul Drept".

Tanara Sarah Becker este salvata exact cand ar mai fi avut doar cateva ore de trait. Ward este pus fatza in fatza cu propria-i imagine in oglinda: Paul (fratele lui geaman si Omul Drept), pe care din pacate nu reuseste sa-l omoare.

Sunt gasite cadavrele celor peste 12 fete, multilate si maltratate intr-un mod primitiv. Si intr-un staul sunt gasiti in cushti, copii morti sau pe jumatate morti, jumatati de trupuri sau trupuri neinsufletite cu ochi scosi si maini rupte (faza ce-mi aminteste de "Hostel" al lui Tarantino) a caror mutilare servea la "deliciul" oamenilor de paie bogati.

Deci... intr-adevar o carte pe care o recomand cu cea mai mare caldura si care m-a tinut cu "sufletul la gura" pana la ultima pagina!

Cheers, Michael Marshall!

Us... the flawless people!

Din când în când, îmi dau seama de un lucru: nimic nu se schimbă, nimic nu se întamplă, nimic nu se vede...

Câteodată, ignoranța, pe jumătate inconștientă, pe jumătate voită, nu fac dintr-o persoană, altceva decât o "hidoșenie"...

Deseori, mi se întamplă să-mi vâjâie capul teribil și să mi se umezeasca palmele... și nu dintr-un efort supraomenesc pe care-l depun muncind, ci, pur si simplu, pentru faptul că nimeresc în busculada asta continuă a fluxului venit din ambele sensuri, înfruntând "îmbrânceala" pregrăbitilor după plăceri, rutine sau afaceri.

Nu rețin chipuri, nume, obiecte... atât de diferit marcate de obiceiurile și pasiunile lor.

Dar sunt conștientă de un singur lucru, perfect vizibil: ușor, ușor dispar toți, într-o fugă grăbită, de parcă abia așteaptă să-și scoată masca și să se ducă la culcare cât mai repede.

Și, de la un compromis la altul, conștiința le șubrezește! 

Dar, nu le pasă!

E hidosul tablou al societății :)

Mi-aș dori să-i văd purtând, cu toții, plăci la gât, pe care să scrie mare, cu caps lock:  "PUPINCURIST", "IGNORANT", "FRUSTRAT", "NEMERNIC".

Chipuri posomorâte. Fade. Pe care, uneori, citești invidii și ezitări... temeri și frustrări.

Mă deranjează teribil ignoranța și invazia crescândă a acestui virus, ravagiile-i ereditare și felul în care se propaga, pe o scară tot mai largă.

Dar, și mai tare, mă deranjeaza că, uneori, ajung să ignor si eu. Nici nu văd și nici nu aud.

Nu-mi mai place mirosul. Parcă am în nas, iz de conserve alterate sau legume râncede.

Mirosul asta de "interese", de "ocazii" și "oportunități".

Uneori, abia reușesc să-mi înăbuș greața. Parcă-mi zvâcnește sângele-n tâmple!

Din fericire pentru mine, am un caracter ferm, încă din copliarie, cu tot exemplul mamei.

Am prins gust de sinceritate și bun simț.

Mama mereu mi-a zis că e mare scofală să ai coloană vertebrală.

Let the routes on your street be erased from my map.

E 9 jumate și abia m-am urnit din pat să-mi beau cafeaua!
Îmi fac unghiile... Și astia, pe National Tv, dau cadou de Crăciun o pereche de silicoane!
Dar nu despre asta era vorba...

Într-o oră, trebuie să mi-o iau spre redacție și să văd cum facem vinerea asta ca să tragem 4 ediții! 

Diseară trebuie să mă întâlnesc cu fetele (a venit prietena mea din Italia), o să fie un fel de get-together care, ultima oară, a avut loc acum 1 an și ceva, înainte să plece Maria din țară.
Dar nici despre asta nu era vorba!

În fine... mi-am greșit o unghie :)
Nu... nu e vorba despre asta!
Mi-am terminat cafeaua!
Evident ca nici despre asta nu era vorba!
Știi cum este?

Ca atunci când treci pe o anumită stradă sau asculți în fiecare dimineața, pe ipod, tot folderul cu Katie Melua și ai senzația că, de fiecare dată, îți intră melodia "Just Like Heaven", de parcă ai pus-o pe repeat. 

Și, oricum, nu ai cum să o ștergi din playlist, pentru că-ți place!
Mă rog, nici despre asta nu era vorba!

Nici măcar nu știu despre ce era vorba de fapt :)!
Cheers...

What can I do??? I'm a superficial girl....

Iubesc obiectele frumoase.

Iubesc arta. 

Îmi place Goya, Van Gogh și Klimt.

Îmi place simetria și acuratețea.

Finisajele și lucrul bine făcut.

Îmi plac diamantele și mă fascinează rochiile de epocă (de pe vremea lui Ludovic) și ținutele cântărețelor de cabaret din anii '20...

Sunt absolut obsedată de tot ceea ce arată superb!

Și, de la un timp, de punctele de suspensie...

De culoarea galbenă... 

De mov (nu-s "a fashion victim", dar să fiu a naibii de nu-mi place movul !!!)

Îmi plac bărbații frumoși... Doamne! Bărbații frumoși...

Mereu mi-au plăcut.

Ce să-i faci? Sunt o superficială!

Coelho's Witch...

S-a nascut in Romania si nu avea nici un nume. In Beirut, parintii adoptivi ii spun Sherine. Apoi primeste numele zeitei intelepciunii, Atena. Calatoreste in toata lumea, cautandu-se pe sine, si afla mult mai mult decat sperase, afla adevarul despre lumea in care traieste. Si devine Vrajitoarea din Portobello.

Noul roman semnat Paulo Coelho spune povestea acestei fascinante tinere din Transilvania care ajunge sa schimbe viata celor care au intalnit-o, iar marturiile lor contureaza un destin de exceptie:
"Era maestra mea, avea datoria de a-mi transmite misterele sacre, de a trezi energia necunoscuta care zace inauntrul fiecaruia dintre noi." (Andrea McCain, actrita)

"Marea problema a Atenei a fost ca era o femeie a secolului XXII nascuta in secolul XXI si nu s-a ferit sa o arate. Cu ce pret? A platit din plin pentru asta." (Deidre O'Neil, cunoscuta ca Edda)
"Nimeni nu-si incredinteaza visurile in mainile celor care le pot distruge. Nimeni, cu exceptia Atenei." (Heron Ryan, ziarist)

sau...

pe langa modul inedit in care este scrisa (este povestita viata unei femei si desfasurarea evenimentelor in care ea este implicata nu in timp real... ci prin marturiile si declaratiile celor care au cunoscut-o), cartea nu este nimic mai mult decat o succesiune de evenimente "reale" cik... din viata unei femei cu o viata lipsita de sens - cel putin asa mi s-a parut mie!

Atena - infiata dintr-un orfelinat din Sibiu de catre un cuplu de libanezi, are previziuni inca din copilarie despre razobiul civil, motiv pentru care familia impreuna cu ea parasesc libanul si se stabilesc in Anglia. Atena ramane insarcinata si se casatoreste inca de la varsta de 19 ani cu un barbat care nu o putea intretine nici pe ea si nici copilul pentru ca, socrii ei "ofticati" fiind de faptul ca fiul lor a luat de sotie o romanca orfana, i-au interzis acestuia dreptul de a accesa conturile familiei. Dupa 2 ani divorteaza si tot atunci, "paraseste" biserica, hulind-o si urand-o, cand un preot nu-i da binecuvantarea (este interzisa binecuvantarea oamenilor divortati).

Din acel moment, Atena isi dedica intreaga viata "trezirii Mamei" (o traditie suprimata de secole), pe care incerca sa o faca sa vorbeasca prin ea. Invata sa intre in legatura cu fortele divine prin dans, apoi prin scris, "umpland spatiile albe", apoi intorcandu-se in Romania pentru a-si cunoaste adevarata mama (afla ca se tragea dintr-o familie de tigani). Se intoarce in Dubai pentru a se perfectiona... si cand o intalneste pe Edda (invatatoarea ei) in Scotia, Atena atinge absolutul.

Incepe sa tina cursuri si prelegeri unei trupe de teatru, ocazie cu care il cunoaste pe jurnalistul Heron, care se indragosteste iremediabil de ea... si reuseste sa o trezeasca pe Mama in ea. Devine un fel de profeta, le da raspunsuri si le prezice viitorul celor din jur, ii ajuta pe cei oropsiti sa intre in contact cu mortii lor si apoi ii preda toate aceste lectii Andreei. Cand Atena descopera ca reverendul Ian Buck o declara "vrajitoarea din Portobello" si o acuza ca se da drept o salvatoare falsa a sufeletelor, Atena lasa un testament verbal pe un reportofon si la scurt timp este gasita moarta in Hampstead. Asta e tot!

Nu stiu cum de am rezistat pana la sfarsit.. poate din curiozitatea de afla motivele care au dus la asasinarea ei sau macar pentru a afla un indiciu despre asasin. Nicidecum... pentru ca pana la urma, moartea ei a fost o inscenare!

sau...

mai bine zis o carte despre reinventarea Zeitei Mame, care nu numai ca m-a plictisit teribil, dar mi-a intarit convingerea ca Paolo Coelho, inca de la "Veronica se hotaraste sa moara" (si singura, de altfel) nu a mai scris o carte buna!

Sea Of Emotion

În copilărie, îmi plăcea foarte mult literatura SF.

Citeam Isaac Asimov și A.E. Van Vogt în disperare, iar putin mai târziu, l-am descoperit pe Arthur C. Clarke.

Îmi amintesc că într-una din cărțile lui Asimov era o tânară care nu avea emoții... nu simțea durerea, frica sau teama, deznădejdea sau disperarea, tristețea sau groaza.

Însă, nu simțea nici bucuria, nici fericirea, nici dragostea, nici multumirea sau vreo altă satisfacție celestă.

Nu schița niciun zâmbet, nu vărsa nicio lacrimă.

Eu aș fi dispusă să renunț definitiv la zâmbete, pentru a nu mai avea temeri.

Nu mai vreau sa fiu o mare de emoții....

Twenty and something...

Știu că nu-s mai bună decât alte femei, nici mai frumoasă și nici mai deșteaptă. 

Din nefericire, port în mine mai multe răutăți decât ar fi trebui.

Îmi place să-i văd pe alții suferind atunci când știu c-o merită, îmi plac dramele și intrigile, iar dacă ele nu există, le creez. Întind capcane pentru a măsura caracterul oamenilor și îi supun la tot felul de teste.

Știu precis ce și cui ar trebui să spun ceva și de cine ar trebui să mă feresc.

Da. Și sunt răzbunătoare.

Totuși, ce am învățat până la această vârsta!!???
Că imaginația și voința nu sunt suficiente pentru a întreține flăcările unei iubiri, atunci când nu împarți cu celălalt cafeaua sau de dimineață.

Că, uneori, cel mai mic și nesimnificativ lucru îți poate răsturna întreaga existență, dar tot un nimic ți-o restabilește la loc.

Și că întreaga noastră viață este construită din astfel de mici nimicuri.
Am învățat și eu să lenevesc ca o pisică și, din când în când, să-mi închid telefonul.
Am deprins încă vreo 3 tabieturi care să-mi grăbească sfârșitul.
Am mai învățat că persoanele pe care, la început, nu le pot suporta, ajung să-mi devină cei mai buni prieteni.

Că marile prietenii nu se pierd niciodată, nici în timp și nici în spațiu.

Că marile iubiri... rămân mari iubiri (chiar dăcă au trecut luni, ani) și că d-aia se numesc mari iubiri, că dacă s-ar materializa și s-ar consuma, nu s-ar mai numi mari iubiri.

Și cel mai important, am învățat să fiu sinceră exact cât se poate, să aștept exact atât cât trebuie, să spun STOP, atunci când simt că nu mai pot și să merg mai departe de fiecare dată.

Noutăți în colecția "Raftul Denisei" la Humanitas...

Denisa Comanescu este directorul general al Editurii Humanitas Fiction, editura care include colectiile: „Raftul Denisei”, „Cocktail” si „Thriller&Mystery”. Pe 18 mai 2006, Denisa Comanescu si-a lansat colectia "Raftul Denisei", care este o continuare a altei colectii de succes "Raftul Intai".

Daca vreti sa gustati o carte buna, cautati "pisicutza neagra" :).... Iata si ultimele aparitii in colectie:

"Un gest de iubire" - James Meek

Siberia, 1919. Dincolo de pădurile nesfârşite şi de câmpiile bătute de crivăţ, o comunitate ciudată, unde nu există copii, trăieşte într-un sat aflat parcă la capătul lumii. Conducătorul lor este Balasov, fostul soţ al Annei Petrovna, tânără mamă a singurului băiat din sat, care freamătă după pasiunile lumeşti. Izolarea sectei posedate de o fervoare mistică dostoievskiană este doar o părere: în Iazik s-a instalat un regiment ceh, mânat în pustiurile îngheţate de vâltoarea războiului civil care macină Rusia. "Magnific şi cutremurător", scrie The Washington Post. "Vă va aminti de Doctor Jivago şi de Anna Karenina."

"Delta lui Venus" - Anais Nin

Cititorul care paseste in lumea imbibata de erotism a lui Anais Nin trebuie sa lase prejudecatile la intrare: autoarea incearca sa deschida acea cutie a Pandorei care este sexualitatea feminina, infatisand-o sub masti felurite, insa fara tuse clinice sau pudibonderii suspecte. Prostituate, voyeuri, frigide, lesbiene, hermafroditi, artisti, femei indragostite, barbati de o sexualitate uluitoare -- universul lui Anais Nin functioneaza dupa legea instinctului ridicat la rang de arta.

"Dintre toate femeile pe care le-am cunoscut, nici una nu se apropie de Anais Nin prin gratie si frumusete. O aristocrata. Dar si o scriitoare cu un talent extraordinar. Ea apartine acum intregii lumi." (Henry Miller)

"Varstele lui Lulu" - Almudena Grandes

Bestseller international tradus in peste douazeci de tari si vandut in peste 1,5 milioane de exemplare Varstele lui Lulu a obtinut Premiul Sonrisa Vertical in 1989.Un roman explicit si indraznet, istoria unei ucenicii erotice mereu imbogatite, transgresand linia fina ce desparte "normalitatea" de tabuuri. Un debut fulminant, Varstele lui Lulu a devenit un bestseller erotic care a revolutionat literatura spaniola si a impus-o pe Almudena Grandes drept una dintre cele mai originale scriitoare tinere ale literaturii hispanice.

"Un roman splendid, de o deplina maturitate artistica, o investigatie atenta a secretelor intimitatii feminine, a fantasmelor ascunse care influenteaza din umbra comportamentul fiintelor umane." (Mario Vargas Llosa)

„Portocala mecanica“ - Anthony Burgess

Alaturi de „1984“ si de „Minunata lume noua“, „Portocala mecanica“ ofera o viziune a alienarii omului intr-un viitor postindustrial, dezvaluind granitele fragile care despart binele de rau. Desi conceput ca o fantezie plasata intr-un viitor orwellian, „Portocala mecanica“ ii da cititorului senzatia ca este mult mai mult decit pura fictiune. Burgess isi dezvaluia in 1972 motivele scrierii acestui roman: „Am scris «Portocala...» ca pe un fel de manifest si chiar ca o predica asupra importantei liberului arbitru. Eroul meu, sau mai degraba antieroul meu, Alex, este un tinar foarte rau. Dar rautatea sa nu este produsul unei conditionari sociale sau genetice, ci rodul unei aberante exersari a liberului arbitru, «joaca» in care el s-a angajat cu toata luciditatea“.

"Palatul Viselor" - Ismail Kadare

Romanul, probabil cea mai curajoasa carte a lui Ismail Kadare, surprinde cosmarul orwellian amplificat intr-o izbucnire violenta a istoriei moderne, impletind intr-o poveste atemporala spaimele mentalitatii primitive cu delirul birocratiei totalitare. Intr-un timp incert (poate inceputul secolului XX), sultanul imensului, dar subredului Imperiu Otoman ingradeste libertatea supusilor, controlandu-le visele prin intermediul celei mai inspaimantatoare si mai misterioase institutii ale puterii -- Tabir Saray. Aici se angajeaza Mark-Alem, descendentul unei puternice familii cu radacini intr-o Albanie reala si mitica totodata, cel care primeste sarcina kafkiana de a trece prin filtrul interpretarii alegoriile si enigmele onirice ale unei imparatii intregi. Cerc dupa cerc, ca intr-un alt infern dantesc, tanarul ajunge pana in varful ierarhiei puterii de unde supravegheaza cu ura si teama mecanismul orb al politiei inconstientului. Insa, inevitabil, fatalismul balcanic il impinge tot mai aproape de prapastia indoielilor: oare un stapan absolut, chinuit de spaima muta de a nu intra el insusi in hatisul propriei masinarii demonice, nu va sfarsi intr-o buna zi condamnat de un vis anonim la dizgratie si uitare?

Who will fit that perfectly in your arms??

Încercam să adorm aseară, cu toate că mă “bântuia” un gând crunt. 

Asadar, iată-l ! 

Totul e “for fun” și NU e momentul să fiu luata in serios. 

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este pur întâmplatoare.
Totul este ficțiune.
De pildă…. Ea (personajul meu fictiv) și tu - aveți un dialog.

Tu: - Ai visat ceva aseară?
Ea: - Mmmmmmmmmmmmm?
Tu: - Nimic… te întrebam doar dacă ai visat ceva aseară?
Ea: - Da! Te-am visat din nou….
Tu: - Adică, m-ai visat de mai multe ori?
Ea: - Da!
Tu: - Ei, bine… și cum m-ai visat?
Ea: - Ei, nah! Nu mai conteaza.
Tu:  Ba contează!

Ea: Ba nu contează!
Tu: Pentru mine conteaza!
Ea: Pentru mine nu conteaza!
Tu: Da! Dar conteaza pentru mine!
Ea: Nu are importanta, daca nu conteaza pentru mine!
Evident, e una dintre discuțiile alea interminabile care nu duc nicăieri!
Remember?
.....................................

Am nervi, sunt ofticată de-mi vine sa zgârii pereții.
Sunt tristă, merg tristă, stau tristă, dorm tristă.

În rest, sunt extrem de furioasa.
Mă simt exact ca în povestea aia cu câinele rău, care se macină în interior.
Un porumbel se tot plimba de vreo 5 minute pe acoperisul blocului de vis-à-vis. 

Tot ce pot face este să-l urmăresc pe geamul biroului…. și am atatea texte de scris. 

Fuck them!
Mi-am facut o obisnuinta din a scrie noaptea. 

Atunci e liniște! 
E luni. Ba nuuuuuuuuu…. E marti! 

Fuck! E marti!
Iar e tv-ul pe Oprah! Iar fac aștia vizionare!
Gotta' get back to work!

when life gives you lemons, just add mint, rum, brown sugar and make a mojito...

i long to see you all the time...
i long to see you all the time...
i long to see you all the time...
i long to see you all the time...
i long to see you all the time...
i long to see you all the time...
i long to see you all the time...
i long to see you all the time...

The toughest thing for me is to decide to be with someone for good.

… the idea that this is it!!!
… that this is the man I’m going to spend the rest of my life with.
… to decide that I will make the effort to stay and work things out and not run off the minute there is a problem.
I could not be for just one man for the rest of my life.
It’s not easy being in a relationship, much less to truly know the other one and accept them as they are with all their flaws and baggage.

To truly love eachother, we need to know the truth about eachother. Even if it’s not so easy to take…

It always fascinates me how people go from loving you madly to nothing at all!
Nothing…
It hurts so much!
Here it is! One more… one less…
Another wasted love story.
When I think that it’s over, that I’ll never see him again like this….
Well, yes… I’ll bump into him. We’ll met our boyfriend and girlfriend, act as if we had never been together!
Than we’ll slowly think of eachother less and less and less…
Until we forget eachother completly.
Almost.

Histoire d’O

«Cea mai îndrăzneaţă scrisoare de dragoste pe care un bărbat a primit-o vreodată.» Jean Paulhan

"Această capodoperă a erotismului, care a stârnit unul dintre cele mai puternice scandaluri literare ale secolului al XX-lea, nu s-a dorit a fi de la bun început o carte. Ci o simplă scrisoare de dragoste, o declaraţie violentă de erotism, redactată noaptea şi trimisă prin poştă, zilnic, destinatarului: povestea unei tinere femei care, din iubire, se oferă şi se supune celor mai rafinate, dar şi crude capricii ale amantului său.

Timp de câteva decenii, autorul acestui text a rămas necunoscut: «O femeie nu putea scrie aşa ceva», a declarat Albert Camus. Trebuie să fie un bărbat. Pe lista de suspecţi au fost menţionaţi: Malraux, Montherland, Robbe-Grillet, Peyre de Mandiargues, Jean Paulhan.

După ce obţine, în anul 1955, Prix des Deux Magots, «Povestea lui O» - până atunci refuzată de editori, respinsă de librari şi interzisă public pe «motiv de indecenţă» – devine un bestseller, vândut în milioane de exemplare şi tradus în peste 20 de limbi.

Plăcere şi infern, erotism şi delir într-o carte unică: romanul unei vieţi, singurul roman scris de o autoare ce avea să-şi păstreze anonimatul până la vârsta de 86 de ani!

Pauline Réage este un pseudonim pentru Dominique Aury, adevărata autoare a acestei cărţi. Ea a început ca jurnalistă, a devenit secretar de redacţie la Nouvelle Revue Française, apoi editor la Gallimard şi i-a tradus în limba franceză pe Evelyne Waugh, Fitzgerald, Mishima, Powys."

Si asta nu este tot. Cartea nu este excelenta, insa, m-a frapat prin cruzimea scenelor de sadomasochism cu atat mai mult cu cat ea, victima, ii este complice calaului. O supunere la cele mai crude si grotesti suplicii, fara un cuvant... in numele iubirii. O supunere pe care eu, personal nu o pot intelege si nu o pot percepe altfel decat ca pe o "scuza" a unei femei cu veleitati de prostituata si sadomasochista. Si dupa ce isi da iubita spre folosinta intregului castel de la Roissy, Rene i-o ofera ca pe o ofranda lui Sir Stephen, care la randu-i o ofera altor barbati... si tot asa. Nu numai ca O se indragosteste de Sir Stephen, dar il iubeste in continuare si pe Rene, care face o pasiune pentru Jaquelinne si pe care si-o doreste la Roissy, motiv pentru care o pune pe O sa o seduca. Scene barbare de sex anal, lanturi, biciuiri la sange, sex oral brutal si lesbianism. Orgii, sex in grup si brutalizare fizica pana la leshin. Toate, in conditii de fericire suprema a victimei. Care, dupa parerea mea era mult prea proasta, sau intr-un final este pura fictiune. Povestea are trei finaluri. Unul in care O este posedata cu schimbul de doi barbati in mijlocul curtii. Altul in care O se intoarce la Roissy (casa orgiilor sexuale) si Sir Stephen (stapanul ei) o paraseste. Si al treilea, in care, O vazandu-se pe punctul de a fi parasita de Sir Stephen, prefera sa moara. Indiferent de final, cartea ramane la fel de stupida! Un pic prea fortata, as zice eu aceasta "Poveste a lui O"!!!

people don't have luck, they just got skills...

Cafea… filmari… montaj… quizas, quizas, quizas… vineri, sambata si duminica de la 23.00… de luni pana joi la orele 20.00 in direct… pe 23 septembrie, incepand cu ora 21.00… a trecut mai mult de-o luna… danette orez cu lapte si ciocolata… ploua… frig… adidashi… blugi… geaca… umbrela…. got that string around my finger… programare… la ora 9.00… la 10.30… de la 13.00 la 17.00… gossip, aniversare cornel pasat, eveniment flamingo boys… baterii lavaliere… comanda public… necesar… referat… décor… premiera… a venit special din congo, pardon, nigeria… materiale… promo… i’m sitting on a rainbow… “De ce femeile se uita in oglinda si barbatii se uita la meci?” alan si barbara pease… iti propun un test: treci goala prin fata televizorului, cand iubitul tau se uita la meci… crezi ca te va observa? hmmm… transplantul de celule stem si fertilizarea in-vitro… bagajul genetic… femeia alfa.. femeia care, in grupul ei social este cea mai dorita… flop… dissolve… contre-jour… raccourci… deep-throat… what a wonderfull thing… regizor si actrita de filme xxx... rebecca rosenblat “lectia de sex”… tracey cox… oprah… jay lenno… promovare… cupa presei la cantat… pontice… tuborg… super idei pentru sezonul care vine… n-am semnal… am ramas fara baterie…. truly delicious… i terribly miss somebody… invatamant de stat vs invatamant particular… “dragostea dureaza 3 ani” frederich beigdeber…. what a world, what a life… “formula sa pe baza de apa vie de fructe”… karaoke… stayin’ alive… portavoce… celulita, o continua provocare… "nerespectarea regulilor de circulatie atrage dupa sine..."... “conspiratia bosch” yves jego, denis lepee… cu cat ne cunostem mai bine corpul, cu atat vom sti mai bine cum sa obtinem placere. vom sti exact ce sa cerem, cand si, mai ales cum sa cerem partenerului nostru ceea ce ne dorim !... regulamentul official… rating… scoica… simbol falic… suporturi de lumanari… betishoare parfumate cu opium si cannabis… potpourri… margele… bluza verde… euphoria… termen de garantie… mexic, tunisia, bora-bora, sri lanka, bali, maldive... reducere... a picat curentul… superstitii… astrologie… numerologie… chiromantzie… tehnici noi de facut dragoste ? pozitii inedite ? locuri noi de facut sex ?... gudron... xylitol... dioxina.. interfon… agenda… numar de telefon… sms… “moda psycho” amber bartok… “easy like sunday morning”… karma... kabala... yoga... ayurveda... ras, ras, ras... somnnnnnnnnnn and what the fuck?

I’ve got the world on a string! :)

u want sympathy? it's right there... between shit and syphillis, in the dictionary!

Iar mi-e somn. Iar nu mai am timp de mine. Iar nu mai apuc sa-mi termin cafeaua dimineatza, inainte sa plec la munca. Iar sunt mereu cu ochii pe ceas. Iar nu mai am timp. Iar sunt mereu pe fuga.
Iar nu-mi mai vad iubitul. Iar il sun cate 3 min pe zi si nu-s atenta la ceea ce vorbesc cu el. Iar e suparat pe mine.

(da-i trece!!!)
Iar nu mai am timp de-o carte... de opera... de-o piesa de teatru... de-un film...
Iar dorm weekendurile si nici nu simt cum trec zilele...
De cateva saptamani incoace, incerc sa dibuiesc incotro s-o iau...
E ca un fel de cura de slabire pe care-ti zici ca o incepi mereu de luni si nu o mai incepi! Am ajus sa urasc chestia asta, sa-mi tot zic: "de luni fac... ", " de luni dreg..." !!!
Parca s-au strans toate gramada si oricat as incerca nu reusesc sa le aerisesc! Nu pot!
Imprejurarile nu ma lasa, desi contextul mi-o permite!
Mi-e dor sa zambesc dimineata cand ma trezesc bot in bot cu mustatile pisicii! Sa ma umplu de nervi ca nu gasesc cheile exact cand trebuie sa plec la munca! Sa ma bucur ca am iesit pe balcon (ca sa vad cam cum ar trebui sa ma imbrac) si mi se pare mie ca-i soareeeeeeeee... calddd si bineeee!
Sa-i zambesc cand trec pe holurile intactului si el sa-mi zambeasca mie (de un an ne-am mutat in iridex)! Sa beau cu Nicole la 12 noaptea cafea de la tonomatul din antena!

Sa-mi arate Radu pe telefon, un shooting cu mine dormind pe tastaura din montaj si io sa-l intreb: "cand draq ai facut pozele astea?!?!" Sa filmez cu Stefan in sex-shop si sa intreb ca un copil curios: "da' aia ce este?" :) Sa-l chem pe Cornel pe la emisiunile noastre (doar pentru ca mi-e mie drag), desi Vank nu a mai scos o piesa de 5 ani!
Sa ma enervez ca ramanem fara toner la imprimanta, exact cand trebuie sa dam print la scenarii si la desfasuratoare! Sa bem Bacardi Breezer... sa mancam Finetti Sticks si sa ne uitam pe geamul biroului, la masinile care ies din Bucuresti in drum spre munte, vineri seara!
Mi-e dor sa mergem in cabaret (mai nou, bon ton) sau beraria germana si sa petrecem dupa fiecare "good job"!
Mi-e dor sa-mi fie dor de toate astea!
Insa... nu se mai intampla!
Motivele sunt multe si din nefericire, independente de vointza mea.
Sper ca mai pot, ca o sa-mi incep "cura" mai tarziu si ca spatiul, claustrofobic, in care simt ca ma sufoc o sa prinda miros de ocean (si aici, nu ma refer la betishoarele parfumate!)
Totul stagneaza aparent insesizabil! Deprimant de insesizabil!
Nicio vibratie... niciun sunet... nicio miscare!
Doar o linie dreapta fara tremur!
As vrea sa fiu multumita, sa nu mai stramb din nas!

Tre' sa fac o "cura" de re-entuziasmare!
Nu mai am timp si nu-mi gasesc locul!
Dar... ma fac eu mare!

You wanna live a lie and i'm pretty in scarlet...

(...me and my passion for guano apes) 

În ultimul timp, m-am tot gândit la relațiile dintre doi oameni. 

Relația dintre un bărbat și o femeie. 

Acele relații libere și deschise, mereu, la ceva nou si exotic. 

Acele relații vechi și familiare, asupra cărora îți pui mereu semne de întrebare. 

Acele relații care te duc într-un loc total neașteptat.

Cele care te duc mult mai departe decât te-ai fi așteptat vreodată. 

Și mai sunt acele relații care te aduc mereu înapoi. 

Dar cea mai incitantă și cea mai provocatoare relație este aceea pe care o ai tu cu tine însăți. 

Și dacă ești în stare să găsești pe cineva care sa te iubească exact așa cum te iubești tu… 

Ei bine, este de-a dreptul "fabulous"! (like Carrie Bradshaw would say)

in memoriam pavarotti...

"I think a life in music is a life beautifully spent and this is what I have devoted my life to!"

Luciano Pavarotti (1935-2007)

... pentru ca-mi amintesc prima mea caseta audio (dupa casetele cu povestiri de Jules Verne... "O iarna printre ghetzari" etc.. ), care intamplator a fost cu Luciano Pavarotti.

... pentru ca el mi-a deschis apetitul pentru muzica de opera, pentru schubert si puccini... pentru "ave maria", "la donna e mobile", "marechiare", "torna a surriento", "nessun dorma" si altele.

... si pentru ca mi-au placut la nebunie toate colaborarile lui cu u2 (in special), queen, james brown, barry white etc...

rest in peace... luciano pavarotti!

wish i was bubbles - the powerpuff girl...

Cand eram copil, ma rugam in fiecare seara pentru o bicicleta. Acum... vreau atat de multe lucruri, incat nu-mi ajung degetele de la ambele maini!
Cand eram copil iubeam sa stau toata ziua si sa fac puzzle-uri. Cu cat avea mai multe piese, cu atat era ma incitant! Acum, am senzatia ca toata viatza mea e un puzzle si… la naiba de nu-mi lipsesc cateva piese!
Cand eram copil vorbeam exact ca un copil… acum, nici eu nu mai inteleg ce spun! Gandeam ca un copil si ceream exact ca un copil, cu lamentari si scancete printre sughitzuri. Acum, nici nu mai stiu sa cer. Doar vreau… tac… astept sau ma "dau de ceasul mortzii" sa obtin!
Ma bucuram de fiecare zi de duminica si orice ora in plus de joaca. Acum… let’s just say that satisfaction it’s not a frequent feeling!
Cand eram copil ma straduiam sa iau numai note bune ca sa nu-i dezamagesc pe ai mei… acum, am senzatia ca ma straduiesc atat de mult sa nu-i dezamagesc pe altii, incat uit ca cel mai important lucru este sa nu ma dezamagesc pe mine!
Cand eram copil ma rugam sa nu ploua… iar a plouat azi!
Eram binecuvantata cu ignorantza si nepasare. Acum, e imposibil sa nu-mi pese. Nu-mi iese nici daca as vrea!
Cand eram copil nu stiam unde se termina un drum… acum, nu stiu de unde sa-l incep!
Plangeam cu lacrimi mari de crocodil, acum… nu mai plang! (sau atunci cand o fac – ei bine… lacrimile de acum au alt meaning!)
Dorintele mi-erau inofensive… acum – unele dintre ele – sunt nocive!
Ma jucam cu jucarii de plush, acum ma joc cu vorbele – si nu stiu de ce, din cand in cand, si cu faptele!
Cand eram copil imi doream sa fiu un fel de “super-hero”- ca bubbles, sa pot sa zbor, sa am puteri supranaturale si sa salvez lumea… acum, nu vreau decat sa o schimb… putin cate putin!
Priveam lucrurile ca printr-un geam fumuriu… acum, stau cu ele fatza in fatza! And what's the use?!!?
Atunci eram avida sa invat... sa stiu cat mai mult! Acum, sunt multe lucruri pe care mi-as fi dorit sa nu le stiu!
Cand eram copil ma invarteam in cercuri mici si credeam ca tot ce zboara se mananca… acum, am luat-o in linie dreapta, fara abateri si unele dintre conceptiile mele sunt de-a dreptul crude!
Cand eram copil (si ma uitam la “Interview with a vampire” sau "Forsaken") imi doream sa fiu vampir si sa traiesc pentru totdeauna. Acum, tot ce imi doresc este sa nu am regrete!
Inca mai pastrez reminiscentze ale copilariei mele si incerc mereu sa le aduc cumva in prezent, dar tot nu e suficient!
Si asta… pentru ca, sadly, am inceput sa pun lucrurile copilaresti deoparte… piece by piece...

I will never be the woman with the perfect hair, who can wear white and not spill on it...

Cineva m-a intrebat ieri daca sunt fericita?

As fi vrut sa-i cer definitia fericirii ca sa stiu daca am simtit-o vreodata, dar mi-era o lehamite... iar persoana nu merita efortul...

Cik sa ai un job decent, o relatie serioasa, o coloana vertebrala, o constiinta si un psihic sanatos... =)) Si cine-ti garanteaza normalitatea?

Le am pe toate - fir-ar sa fie... cine spune ca doar asa te simti implinit? E un mare bullshit... e de cacat sa stai sa scrii la scenarii toata ziua (bine ca am scapat de filmari si montaj, ca visam noaptea numai frame-uri).

E de cacat sa vii seara acasa rupta de oboseala si sa nu mai ai timp nici de-o carte sau un film bun.

E de rahat sa nu mai iesi prin cluburi decat odata la 3 luni si atunci sa te simti ca o cartita in lumina farurilor...

E de rahat sa nu mai ai timp sa-ti vezi prietenii si sa pierzi toate contactele... sa mai vezi o piesa de teatru odata pe stagiune!!!

Ceasul biologic ticaie (tic-tac... tic-tac)…

E de rahat sa porti discutii interminabile cu iubitul tau si el sa nu te inteleaga ("cine draq te-a pus sa iti iei un job ca asta?... "tu ti-ai ales-o, nu e vina mea.... " "dar chiar nu puteai sa-ti faci si tu timp sa ma suni?") si rad isteric... si iar rad, pt ca m-am saturat sa stiu ce ma asteapta maine.

E de cacat ca totul e atat de previzibil.

Mi-e dor de vremea cand jucam sotronul si ma striga mama la 8 in casa si ma forta sa mananc supa de legume.

Mi-e dor de vremea cand ascultam Bon Jovi si Nirvana si scrijeleam cu pixul versurile lor pe banca din clasa... de vremea cand avem peretii dormitorului plini cu postere cu Johnny Deep... de momentele cand ma punea tata sa ascult Beethoven si Mozart la pick-up.

De vremea cand i-a chemat diriginta pe-ai mei la scoala pentru ca-mi decolorasem parul...

De vremea cand la intrebarea "ce vrei sa te faci cand vei fi mare?" raspundeam : "Marilyn Monroe"... Ei bine, n-am reusit... :)) Sunt tot Mirela (noroc cu frati'miu care viseaza sa fie Pablo Eskobar - macar el sa-si indeplineasca visul. Bafta Iuly!).

Tare mi-e dor de duminicile in care ne ducea tata la cinematograful Doina sa vedem "Craiasa Zapezii"... si de atunci cand ma dadeam in "gargarite" in Oraselul Copiilor.

De guma de mestecat Turbo si Minti, de puzzle-uri, povesti ascultate la casetofon si diafilme...

Atunci nu tipa nimic in mine.

Acum... urla!

Acum totul imi pare un kitsch... ca un tablou prost pictat.

Daca asta aduce maturizarea, atunci vreau sa fiu din nou copil...

Dar ma schimb... ma schimb mereu.. in fiecare zi si in fiecare clipa. Pentru ca fiecare emotie prin care trec ma metamorfozeaza. As vrea sa am o telecomanda universala si sa apas pe "still" ca sa respir eu tot aerul... doar eu, fara nimeni altcineva.

M-am saturat de oameni urati pe dinauntru.

Ma cac in ea de karma si in el de destin...

Cine ma cunoaste mai bine, ma intelege. Ador oamenii sinceri si ii caut pretutindeni. Insa, ii gasesc foarte rar.

Fiintele exceptionale au devenit atat de banale incat intalnirea cu o persoana banala a devenit ceva exceptional. Acum, toti vor sa treaca drept firi complicate, drept sceptici.

Acesti oameni ma amuza o clipa, insa, dupa primele paradoxuri nu-i mai pot suferi.

Scepticismul imi pare ca o naivitate mascata, ca un alibi al ignorantei si mi-e penibil ca saracia in frac.

Iubesc oamenii simpli si primitivi, cei care sunt convinsi ca aud glasul marii in scobiturile scoicilor.

Nu pot suferi tinerele fete (de varsta mea, majoritatea)... pentru ca toate pozeaza... toate au un suflet in spirala, un interior ca un labirint si tragica nefericire de a fi neintelese... niste gasculite.

M-am saturat de toti... de ruta "militari-baneasa" si troleul 41.

De "fetele de mall", de silicoane si botox, de mersul in fitze prin plaza si terasele din herastrau, de ghiuluri Versace si lanturi de aur de 800 de grame scoase peste helanca...

De masini luxoase si manele la maxim (ma ofer sa ard mormanul de cd-uri in piazta constitutiei in fatza opiniei publice), de pick-up lineurile ingenioase de genul: “papusha, te cunosc de undeva?”.

De tot ceea ce inseamna “disturbarea linistii si esteticii publice”.

De nunti, de botezuri, de zile de nastere, de sarbatori, de craciun si colinde... de bomboane de pom. Fuck Valentine's Day!!!

M-am saturat de aglomeratie si de trezitul de dimineata. Daca ma trezesc mai devreme de 9.30 -by the way... exista alte ore sub 9?- sunt zombie si sincera sa fiu, nu vreau sa-mi dereglez metabolismul... este eficace si tin prea mult la el. Traiasca cel care a inventat cafeaua!

M-am saturat de pensionarii care circula cu ratb-ul.... De ce naiba circula pe strazi ziua in amiaza mare? Se mai mira de ce fac insolatii si ii vezi pe la "stirile de la ora 5" lesinati pe strazi? Sau gasiti paralizati de frig si inghetati prin cine stie ce parc sau statie de autobuz. De boschetari si cersetori…

M-am saturat de vecinii care au un desfasurator cu toate persoanele care imi suna la usha (m-am saturat sa imi risipesc orbitul pe vizoarele lor).

M-am saturat de sefi, ierarhii, clase sociale si alte rahaturi dintr-astea (sa dispara! chiar daca asta ar insemna un haos total… eu imi asum riscul).

M-am saturat sa ma duc in fiecare vara in Mamaia si sa nu am niciodata bani de Ibiza (oricate salarii as strange).

M-am saturat de Becali, Columbeanu, Zavoranu, Prigoana, Bahmuteanu… De ceasuri, ore, minute si timp…

M-am saturat sa trebuiasca sa ma imbrac si sa ma port decent si moral (asa cum percepe lumea, nu cum percep eu)… sa ne uitam chioras unii la altii…

M-am saturat de badarani, tzarani, needucati, analfabeti…

De buzz-uri, audibles si emoticons…

M-am saturat de iarna, frig, ploaie, geaca, ghete, manushi, fulare.

De Mos Craciun… niciodata nu am inteles ce poate fi "cool" la un burtos cu nas rosu (de zici ca-i beat mai tot timpul), care circula cu o sanie trasa de niste reni si intra pe horn (eu nici nu am asa ceva... deci chiar nu stiu pe unde intra!!!) si care oricum nu are gusturi la imbracaminte.... am o colectie de pulovere tare nasoale de la el! nici nu m-as fi asteptat sa fie vreo "fashion victim" avand in vedere ca tinuta lui de dinamovist lasa de dorit.

Da… risc sa devin utopista! Cand se vor intampla toate astea, voi fi si eu fericita!!! Am nevoie de o schimbare...
Ei bine, iata ca acum stiu si raspunsul la intrebare... NU... NU SUNT FERICITA! =))
"Tragedia acestei lumi este ca nimeni nu este fericit, lipit intr-un timp al durerii sau al bucuriei" Einstein

(entry for 07 december 2006) Cheers!

out of sync...

În ultimul timp, mi-am zis să iau totul în piept cu o doză mai mare de stoicism. Dar nu dureaza mult! Maxim un sfert de oră… Una zic, alta fac! 

Mă dau "mare și tare" când, de fapt, numai eu știu ce e in interiorul meu.

Ei bine, chestia asta este ca și cum ai face ceva doar până la jumătate. Dar e, vreodată, “a face totul” suficient?
Aș vrea sa fie mai simplu. Să găsesc acea cale de mijloc. Doar așa a fost și Buddha fericit, într-un sfarsit...
Dar chestia asta cu fercirea are vreo relevanță? Până la urmă, cine ți-o garantează? Să nu țtii ce vrei e o chestie, dar să știi ce vrei și să nu faci nimic în sensul ăsta, e "another piece of shit"!

Am senzația ca nimic nu iese așa cum mi-aș dori, oricât aș încerca. Sau e posibil să nu încerc suficient de mult ?
Ideea este că trebuie să îmbunătățesc anumite aspecte ale vieții mele. Cum ar fi: sănătatea, somnul/odihna, timpul liber, modul de acționa (uneori)... până și spiritualitatea. În ultimul timp, nu m-am "focusat" pe lucrurile astea și, din pacate, au devenit neglijabile.
Acum totul este "out of sync" și trebuie sa gasesc o solutie. 

Trebuie să capăt controlul. 

Trebuie să încep să dansez din nou… să-mi fac puțină ordine în cap.
Mă simt obosită, dar, cel mai mult, furioasă.

Parcă se pierde puțin câte puțin din mine...
Pe deasupra, mi s-a întors și viciul – Cola. 

Sper să-mi treacă până săptămâna viitoare.

Relax, take it easy!

Și ce dacă văd lumea prin ochelari cu lentile roz? 

Si ce dacă-mi place să evadez în vise cu puf de lebădă ?! 

Chiar dacă știu perfect că există o latură urâtă și neplacută a omenirii, prefer sa trăiesc în lumea mea magnifică, unde toți oamenii sunt frumoși și toate acțiunile lor sunt de-a dreptul adorabile.

Evident că trebuie să existe și răul, care să pastreze echilibrul.

Important este să vezi mereu ceva frumos, până și în cel mai urât lucru care îți iese în cale.

Am ajuns la concluzia că sunt incapabilă să fac rău! CUIVA! 

Altcuiva, în afară de mine.

Pe lângă faptul că nu știu să înot, să merg pe role sau pe bicicletă, sp fac o mâncare comestibilă, să calc o camașă, fără să-i las dungi, am un talent senzațional.

Am o memorie excelentă, dar un despre asta este vorba!

To be more speciffic, am talentul excepțional de a-mi face singură rău.

La asta ma pricep cel mai bine!!! 

Cîteodată, am senzația că îmi face o plăcere aproape masochistă.

Reacționez aiurea. 

Câteodată, reacționez atât de aiurea...

Iubesc discuțiile în contradictoriu și parcă mă hrănesc cu ele.

Să mă cert, să nu fiu niciodată de acord.

Sa fiu mereu contra, chiar și atunci când știu că nu am dreptate.

I’m a classified mistaker.

Îmi bag mereu picioarele, cu o plăcere sadică, în toate lucrurile clare și sigure,

I like complicated things. 

Cum se simplifică de la sine, cum devine totul neinteresant!

Dacă totul merge perfect, găsesc eu "un nod în papură" - și... dintr-odată - e sfârșitul lumii.

Cedez tuturor tentațiilor și, mai grav este că, nici nu îmi pare rău după aceea.

 

Câteodată, am senzația ca în interiorul meu sălășluiesc două persoane: the good one and the bad one, who’s kicking the good one’s ass everytime she has the opportunity.

Iar nu mai stiu ce vreau. 

salted pain...

Durerea mea e dincolo de tine.
I-am pus lacat pentru a fi sigura
ca nu vei ajunge niciodata la ea.
Dincolo de ocean sunt eu.
In sfarsit... l-am trecut inot,
si m-am spalat de pacatul de a te fi atins,
de a te fi sarutat.
M-am spalat de pacatul de a fi fost a ta.
Mi-e trupul sarat
de drumul lung petrecut inot.
Mi-e creierul sarat
de gandurile negre ce nu-mi dau pace.
Mi-e sufletul sarat
de regretul de a nu te mai avea niciodata.
Mi-e inima sarata
de durerea de a te fi pierdut pentru totdeauna.
Aici, pe acest taram virtual,
Sunt doar o clandestina plina de sare.
Degeaba-mi curat trupul si sufletul.
Ma ustura palmele, papilele gustative.
Ma ustura ochii...
Stau infrigurata si ascult sunetul valurilor sparte la mal.
Am impresia ca vorbesc intre ele, ma hranesc cu secretele lor,
si totusi... nu-mi potolesc foamea.
Calmul, sinistrul si noutatea ma inspaimanta...
Deja... nu mai simt nimic: nici apa sarata, nici nisipul ud,
nici aerul taios si rece, nici macar dragostea ta.
Nu mai simt nimic,
acum,
aici,
dincolo de tine.